pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul I
Bioetica: origini, răspândire și definiții

Problema definiției

Itinerariul istoric retrospectiv și recent al Bioeticii, pe care l-am amintit, dezvăluie un amplu evantai de probleme abordate, de conținuturi și criterii evocate: de la prima abordare teoretică cu interes bioecologic prioritar (Potter, Jonas), cu conotații "catastrofice", care pune în criză conceptul sec. XIX al progresului unidirecțional și în mod automat benefic, Bioetica se îmbogățește grație apariției diverselor Centre americane și europene, cu noi reflecții cu caracter etico-filozofic privind problemele vechi și noi ale medicinei, ale demografiei și ale cercetării experimentale asupra omului și animalelor; pune accentul pe relația dintre viața umană și viața infraumană și, în fine, se confruntă cu aporturile eticii medicale clasice ale diverselor doctrine religioase și cu drepturile omului.

De aici se naște problema în primul rând a unei definiții a Bioeticii, problemă care până azi nu pare a fi depășită.

Unii prezintă Bioetica drept o mișcare de idei, schimbătoare din punct de vedere istoric sau istoricist; alții o consideră mai degrabă o metodologie de confruntare interdisciplinară între științe biomedicale și științe umane; alții consideră gândirea bioetică o articulație a filozofiei morale și cei care definesc această gândire ca o disciplină autonomă, care are un rol ce nu se identifică cu cel al deontologiei, nici cu medicina legală sau cu drepturile omului, chiar dacă are o conexiune cu aceste discipline și puncte de confruntare, și nici nu poate fi considerată o secțiune a celei mai cunoscute și antici etici medicale. (34)

Din acest "excursus" făcut până acum, atât în sens geografic- cultural, pentru Bioetica mai recentă, Bioetica propriu-zisă, cât și pentru multiplele aporturi anterioare ale eticii medicale, ale moralei religioase, ale deontologiei și ale drepturilor omului, rezultă că ne aflăm în fața unei panorame desigur foarte ample, dar în același timp modest caracterizată.

De aceea, considerăm realizat faptul că sub denumirea de Bioetică este inclusă și etica medicală propriu-zisă; deci nu Bioetica în sens de parte recentă și adăugată eticii medicale, ci dimpotrivă, Bioetica în sensul de etică ce privește intervențiile asupra vieții, este înțeleasă în sens extensiv, incluzând și intervențiile asupra vieții și sănătății omului. În plus, medicina de azi beneficiază toto mai mult, în progresele sale, de cercetarea de bază din domeniul biologic și este legată și în sens social de componența ambientală. (35)

Așa cum am amintit în introducere, Potter în 1971, (36) , în afara faptului că a numit acest termen, într-un anumit mod, a și definit noua disciplină, (37) , ca o "combinație a cunoașterii biologice cu cea a sistemului de valori umane"; el consideră deci bioetica drept un nou tip de Înțelepciune ce trebuie să indice cum să fie folosită cunoașterea științifică pentru garantarea binelui social; bioetica trebuie să fie "știința supraviețuirii (science of survival)" .

Reich dă diverse definiții Bioeticii cu ocazia celor două ediții succesive din "Enyclopedia of Bioethics". În cea din 1978 definea Bioetica "studiul sistematic al conduitei umane, în cadrul științelor vieții și sănătății, tratată în lumina valorilor și principiilor morale." (38)

Domeniul științelor vieții și sănătății cuprindea, de aceea, o considerare mai degrabă a biosferei în general decât a medicinei; intervențiile pot fi cele referitoare la profesiile medicale, dar și cele asupra populației, de exemplu cele relative la problemele demografice și ambientale; specificitatea acestui studiu sistematic o constituie referirea la valori și principii morale, deci la definirea unor criterii, judecăți și limite licite sau ilicite.

În ediția din 1995, Reich acordă definiției bioeticii o amploare mai mare, numind-o "studiul sistematic al dimensiunilor morale - inclusiv viziunea morală, deciziile, conduita, liniile directoare etc - ale științelor vieții și tratamentelor sanitare, cu folosirea unei varietăți de metodologii etice într-o abordare interdisciplinară." (39) . În această definiție el recuperează, în parte, concepția originară a "Bioeticii globale", propusă de Potter.

În definiția din 1995, deci, obiectul material al bioeticii este extins la toate dimensiunile morale ce includ conduite sociale și decizii politice; în acest sens, definiția rezultată este mai completă. Este schimbat și obiectul formal al bioeticii, deoarece ea nu mai este "examinată în lumina valorilor și principiilor morale", ci "printr-o varietate de metodologii etice". Prin această afirmație Reich dorește să elimine echivocul existent în anii precedenți sau faptul că principiile ar fi exclusiv cele susținute de Beauchamp și Childress și în mod fundamental dorește să deschidă ușa pluralismului etic.

După părerea noastră, această deschidere este, fără îndoială, foarte importantă chiar dacă ascunde riscul ușor al unui relativism etic atunci când se opune rolului normativ al bioeticii. Într-adevăr, în fața unei probleme etice, în timp ce în primul moment este oportun să se pornească de la examinarea diferitelor puncte de vedere, după aceea este necesar, pentru a lua deciziile - dat fiind faptul că bioetica are o finalitate practică - să se verifice validitatea argumentațiilor și a criteriilor oferite de fiecare din abordările respective. Deci validitatea alegerii trebuie argumentată rațional și numai așa se poate evita căderea într-un relativism etic, care în fond ar fi dizolvarea bioeticii înseși.

În acest sens, bioetica nu poate fi redusă la deontologia medicală, nici la medicina legală, nici la o simplă considerație filozofică.

Pentru a preciza această diferență, la un Seminar internațional desfășurat la Erice, în februarie 1991, un grup de studiu a elaborat un document numit Documento di Erice, în care a fost precizat obiectul bioeticii și raportul existent între această disciplină și deontologia și medicina legală, în urma unor polemici privind rolul bioeticii printre cei care au un cult pentru medicina legală. În acel document, care se bazează în mare parte pe ceea ce conține "Encyclopedia of Bioethics" din 1978, competența bioeticii este recunoscută în următoarele patru domenii:

  1. problemele etice ale profesiunilor sanitare;

  2. problemele etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om, chiar dacă nu în mod direct terapeutice;

  3. problemele sociale legate de problemele politicii sanitare (naționale și internaționale), de medicina locurilor de muncă și de alte politici de planificare familială și control demografic;

  4. probleme privind intervenția asupra vieții altor ființe vii (plante, micro-organisme și animale) și, în general, tot ce ține de echilibrul ecosistemului.

În privința raporturilor cu medicina legală și deontologia profesională, documentul precizează:

1. "Bioetica" este o arie de cercetare care, beneficiind de o metodologie interdisciplinară, are ca obiect "examenul sistematic al conduitei umane în domeniul științelor vieții și sănătății, deoarece această conduită este examinată în lumina valorilor și principiilor morale", conform definiției acceptate ce figurează în "Encyclopedia of Bioethics" din 1978. Specificitatea sa derivă din tipul de probleme pe care le abordează, din natura instanțelor etice și din metodologia utilizată.

Fiind etica aplicată "regnului biologicului" - care desemnează un univers mult mai extins decât cel al medicinii - bioetica include etica medicală tradițională și merge dincolo de ea, cuprinzând: a) problemele etice ale tuturor profesiilor sanitare; b) cercetările comportamentale, independent de aplicațiile lor terapeutice; c) problemele sociale asociate cu politicile sanitare, medicina muncii, sănătatea internațională, politicile de control demografic; d) problemele vieții animale și vegetale în relație cu viața omului.

Finalitatea bioeticii constă în analiza rațională a problemelor morale legate de biomedicină și de conexiunea lor cu dreptul și cu științele umane. Ele implică elaborarea de linii etice bazate pe valori ale persoanei și pe drepturile omului, respectând toate confesiunile religioase, printr-o fundamentare rațională și metodologică adecvată științific. Aceste linii etice au și o finalitate aplicativă, prin orientarea ce ar putea fi imprimată, pe lângă comportamentul personal și dreptului și codurilor deontologice profesionale și viitoare.

Instrumentele de studiu ale bioeticii rezultă din mertodologia specifică interdisciplinară care își propune să examineze în mod aprofundat și actualizat natura faptului biomedical (moment epistemologic), să-i evidențieze implicațiile pe plan antropologic (moment antropologic), să găsească "soluțiile" etice și justificările de ordin rațional în sprijinul acestor soluții (moment aplicativ) (...)

2. Deontologia Medicală este o disciplină al cărei obiect este studiul normelor de comportament profesional specifice profesiilor sanitare. Această disciplină include trei ordine de norme:

  1. Normele morale, obiect al eticii medicale tradiționale, considerate azi în cadrul bioeticii, la a cărei construcție, etica medicală a pregătit terenul;

  2. Normele deontologice propriu-zise, reunite în coduri și în toată tradiția orală și scrisă a profesiei medicale;

  3. Normele juridice ale fiecărei țări.

Finalitatea deontologiei medicale este aprofundarea esențială și actualizarea normelor și regulilor de conduită a profesiei medicale.

"Instrumentele" de studiu ale celor trei arii sunt diferențiate:

  1. Studiul normelor morale și lectura lor actualizată se desfășoară în strânsă legătură cu concluziile ce derivă din bioetică;

  2. Actualizarea normelor deontologice propriu-zise comportă o comparație constantă cu codurile deontologice naționale și internaționale;

  3. Normele juridice cu caracter deontologic sunt studiate sub profilul normelor de drept în vigoare în fiecare țară și cu scopul de a găsi o corespondență cu valorile deontologice". (...)

3. Medicina legală este prin natura ei o știință interdisciplinară, care studiază cu metodologia specifică conținutul normelor juridice sub aspect biologic și medical, pentru o mai bună interpretare, aplicare și dezvoltare a lor, și care colaborează cu justiția și cu persoane private la soluționarea cazurilor care necesită anchete și evaluări de ordin biologic și/sau medical."(...)

"Învățământul Medicinei Legale se leagă în mod natural, prin Învățământul Deontologiei Medicale, de bioetică, disciplină mult mai autonomă și de amplă respirație, care prin metodologia și rezultatele la care ajunge, contribuie la actualizarea și justificarea epistemologică a normativei deontologice, la orientarea elaborării legislative și la încadrarea intervențiilor asupra vieții umane în cel mai amplu domeniu al biosferei, ale cărei criterii și limite licite le discută." (40)

Și în această definiție, ca în cea din Encyclopedia of Bioethics, nu se precizează valorile și principiile morale în conștiința unei pluralități de abordări filozofice, constituind o datorie a bioeticii să le discute și să le examineze. Ne vom ocupa în capitolul următor de descrierea acestor orientări diverse, care de altfel se regăsesc în discutarea fiecărei probleme specifice.

Ca o ultimă adnotare descriptivă putem spune că tratarea bioeticii a surprins până în prezent trei momente distincte: bioetica generală, bioetica specială și bioetica clinică.

  1. Bioetica generală, care se ocupă de bazele etice, tratează valorile și principiile originare ale eticii medicale și sursele documentaristice ale bioeticii (drept internațional, deontologie, legislație). Practic, o adevărată filozofie morală în partea ei fundamentală și instituțională.

  2. Bioetica specială, care analizează marile probleme, abordate sub profil moral, atât pe plan medical cât și pe plan biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie, experimente clinice etc. Sunt mari tematici care constituie coloanele vertebrale ale bioeticii sistematice și care, desigur, trebuie să fie rezolvate în lumina modelelor și fundamentelor pe care sistemul etic le consideră de bază și justificative pentru concepția etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.

  3. Bioetica clinică sau decizională examinează, în mod concret în practica medicală și în cazul clinic, care sunt valorile în joc sau care sunt căile corecte pentru a ajunge la o linie de conduită fără modificarea acestor valori: alegerea sau nu a unui principiu sau a unei criteriologii de evaluare va condiționa evaluarea cazului și, după părerea noastră, nu se poate separa bioetica clinică de cea generală, chiar dacă trebuie să recunoaștem că totdeauna sau aproape totdeauna cazurile concrete prezintă o pluralitate de aspecte de evaluat.

 

Note


(34) A. Bompiani, Bioetica in Italia. Lineamenti e tendenze, Bologna 1992

(35) C. Inadolo, Etica clinica e bioetica, "Ziar italian de formare permanentă a medicului", 1987, XV, 2, pp 88-103

(36) V. R. Potter, Bioethics...

(37) W. T. Reich, "The word "Bioethics"...

(38) W. T. Reich (sub îngrijirea), Encyclopedia of Bioethics, 1978, I p. XIX

(39) W. T. Reich (sub îngrijirea), Encyclopedia of Bioethics, 1995, p. XXI

(40) Societa Italiana di Medicina Legale e delle Asicurazioni,Il Documento di Erice sui rapporti della Bioetica e della Deontologia Mewdica con la Medicina Legale, 53rd Course "News trends in forensic haematology and genetics. Bioethicals problems", (Erice, 18-21 februarie 1991), publicat în Medicina e Morale, 1991, 4, pp. 561-567
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire