pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al IV-lea
A doua parte: Bioetica și avortul

Legea avortului și refuzul din motive de conștiință

Avortul reprezintă o traumă nu numai pentru femeie și familie ci și în domeniul dreptului și al legilor, deoarece legea care dorește să autorizeze și să liberalizeze avortul este constrânsă să se dezică și să se traumatizeze pe ea însăși, renunțând la a fi egală pentru toți, în ceeea ce este permis celor care profesează medicina.

Tema pe care o abordăm nu privește doar bioetica, ci și filozofia dreptului, a dreptului constituțional, penal, a medicinii legale (63). Medicina legală este medicina cea mai interesată de acest subiect.

Ceea ce dorim să lămurim în această scurtă discuție se poate rezuma la următoarele aspecte: cum se naște și se justifică conflictul dintre conștiința morală și legea umană; dacă există obligativitatea etică a refuzului din motive de conștiință din partea medicului și a celor chemați să colaboreze la acțiunii avortive, în fața cererii de avort; care sunt extensia și implicațiile refuzului din motive de conștiință în acest domeniu.

 

Conștiința și raportul ei cu libertatea și adevărul

Să începem prin a ne pune de acord asupra semnificației precise și a dinamicii interiorare a conștiinței: ce dorim să spunem când afirmăm "a acționa în conformitate cu conștiința"? Si despre ce fel de conștiință este vorba?

Trebuie să facem distincția între conștiința psihologică și conștiința morală; prima este conștiința acțiunii umane în îndeplinirea sa și se presupune că este indispensabilă pentru cea de a doua.

Conștiința morală este cunoașterea valorii morale a acțiunii; la rândul său această judecată morală este dublă: cuprinde o evaluare precedentă acțiunii și una succesivă, după ce faptul a fost împlinit; cele două momente coincid atunci când evaluarea precedentă este asumată ca normă și este urmată; când libertatea nu urmează ceea ce dictează conștiința, atunci apare contrastul.

Dar problema cea mai importantă este să răspundem la această întrebare: de ce trebuie "să urmăm conștiința", să nu acționăm "niciodată împotriva conștiinței" și astfel să legăm conștiința de însăși libertatea umană? Ce leagă conștiința din interior?

Conștiința este judecata rațională, mai mult sau mai puțin sistematică sau intuitivă, exprimată asupra valorii unei anumite acțiuni. Această valoare morală se bazează, pe de altă parte, pe adevărul ontologic: cu alte cuvinte adevărul obiectiv angajează rațiunea, rațiunea face posibilă judecata de conștiință. In cazul nostru, atitudinea față de permisivitatea avortului, adevărul obiectiv este reprezentat de valoarea-om, care este cea mai mare valoare temporală, din care transcende temporalitatea însăși. Judecata rațiunii dacă este dreaptă și sinceră, dacă în același timp este sigură (adică fără elemente de îndoială subiectivă) creează argumentul etic al " ne-uciderii" unei vieți nevinovate.

Intre paranteze fie spus: această adecvare între rațiune și realitate, această adeziune consecventă a voinței la rațiune par a induce ceva constrictiv; în realitate această adeziune este eliberatoare, pentru că face ca libertatea umană să depindă doar de propria conștiință și o eliberează de orice risc de manipulare externă sau de conformisme sociale și ideologice: "Astfel, în judecata practică a conștiinței, care impune persoanei obligația de a face o anumită acțiune, se dezvăluie legătura dintre libertate și adevăr. Tocmai de aceea conștiința se exprimă în acțiuni de 'judecată" care reflectă adevărul privind binele și nu ca "decizii" arbitrarii.Iar maturitatea și responsabilitatea acestor judecăți - și, în definitiv, ale omului al căror subiect este - se măsoară nu prin eliberarea conștiinței de adevărul obiectiv, în favoarea unei presupuse autonomii a propriilor decizii, ci dimpotrivă, printr-o presantă căutare a adevărului, lăsându-se ghidat de ea în acțiunea lui." (64)

Unii moraliști consideră că în judecata conștiinței, omul se transcende pe sine, sau mai bine spus, descoperă o valoare care îl transcende și îl angajează: în definitiv această judecată implică prezența unei garanții de intransigență înlăuntrul realității care coincide cu absolutul.

Desigur, afirmarea Absolutului, Dumnezeu, care este postulat rațional și în plan teoretic, oferă o garanție mai clară, mai ales dacă este inspirată de o credință revelată.

Acesta este sensul la care se referă primul "refuz din motive de conștiință" pronunțat de Apostoli în fața Sinedriului: " trebuie să-L asculți pe Dumnezeu mai degrabă decât pe oameni."

"Deci, în fața unei legi care se află în directă opoziție cu binele persoanei, care face ca persoana să se renege pe sine, suprimându-i dreptul la viață, creștinul, care își amintește de cuvintele apostolului Petru în fața Sinedriului:" Mai curând trebuie să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni" (F 5,29) are datoria să-și afirme refuzul său civil dar ferm" (65) . Totuși, nu consider necesară doar o atitudine de credință pentru a percepe inacceptabilitatea unor situații negative pentru demnitatea omului: mereu au existat conștiințe laice care pentru apărarea libertății, protestând față de rațiuni oprimante sau situații de violențe, au ridicat glasul conștiinței, plătind chiar cu viața. De asemenea, chiar și în fața unei conștiințe laice și raționale uciderea unui nevinovat și încercarea legii de a instrumentaliza profesiunea medicală sunt rațiuni mai mult decât suficiente pentru a face nu numai posibil dar și obligatoriu protestul conștiinței. (66)

 

Caracterul normativ al legii și raportul ei cu conștiința

"Legea umană este determinarea și expresia autorității legitime a unor exigențe ale binelui comun într-o anumită societate și într-un moment istoric determinat." (67)

Definiția arată că și legea se bazează pe rațiune și că dorește binele comun: ordinatio rationis așa este definită legea în filozofia tomistă. Căutarea binelui comun se face prin căi prevăzute în mod legal și constituțional de fiecare societate. Intr-o societate democratică această căutare se realizează prin consultarea organelor constituționale și în respectul pluralismului curentelor de gândire și inspirațiilor religioase, deci în respectul libertății de conștiință și religie (principiul libertății religioase). Totuși noțiunea de "bine comun" nu este înțeleasă în sensul binelui majorității (ar însemna dictatură), ci ca o căutare a condițiilor prin care fiecare persoană trebuie să-și împlinească propria ființă și propria viață. Implinirea propriei vieți și realizarea propriei perfecționări morale constituie datoria fiecărei persoane.

Deci legea nu formează etica, nici nu impune un spirit etic propriu (Statul etic care amintește de Hegel), însă ea trebuie să respecte și să creeze condițiile pentru realizarea persoanelor. In definirea binelui comun legea va trebui adesea să ceară sacrificii chiar în exercitarea libertăților fiecăruia, între anumite limite și ar trebui să permită unele lucruri care, în sine, unora ar putea să pară nu tocmai potrivite pentru evitarea unor rele mai mari. Legea nu coincide cu etica, nu poate să împiedice mereu orice rău sau orice abuz în exercitarea libertăților personale, dar trebuie să creeze condițiile obiective pentru o etică a fiecăruia, pentru realizarea tuturor persoanelor.

Ioan Paul al II-lea în recenta Enciclică Evangelium Vitae a arătat cum o lege civilă nu se poate baza decât pe respectarea valorilor fundamentale, de ordin etic, și pe binele comun, afirmând că " fundamentale și de ignorat sunt desigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectul drepturilor sale intangibile și inalienabile, ca și considerarea "binelui comun" ca scop și criteriu ce reglementează viața politică". Si continuă că "la baza acestor valori nu pot să existe "majorități" de opinie provizorii și schimbătoare, că doar recunoașterea unei legi morale obiective care, pentru că este "lege naturală" înscrisă în inima omului, constituie punctul de referință normativ ale legii civile." Deci, " legile care autorizează și favorizează avortul și eutanasia se împotrivesc nu numai binelui individului, ci și binelui comun și în consecință sunt total lipsite de valabilitate juridică." (68)

Deci printre condițiile esențiale și obiective pe care legea trebuie să le garanteze pentru binele persoanelor și pentru binele comun ( garanții de constituționalitate și legitimitate) se numără desigur aceste două condiții obiective:

  1. legea trebuie să apere viața tuturor, în special pe cea a celor lipsiți de apărare și nevinovați. Dacă legea nu creează această condiție, aceea de a trăi, nu mai este lege și devine nedreaptă: trebuie combătută cu toate mijloacele legitime de către toți, în numele celui care nu se poate apăra;

  2. legea nu poate impune cuiva să ia viața altor persoane, cu excepția legitimei apărări împotriva agresorului nedrept; cu atât mai puțin poate cere medicului să-și exercite profesia pentru a ucide; medicul prin profesia lui nu are această menire. (69)

Motivația acelui " rău minor", expresie de la sine ambiguă, nu se poate aplica în aceste două cazuri precedente, pentru că nu există un rău mai mare decât de a curma viața. (70)

 

Refuzul din motive de conștiință și avortul voluntar

Din cele amintite mai sus, dintre formele de protest și de refuz din motive de conștiință ( a serviciului militar, de exemplu), cea referitoare la avort se prezintă din punctul de vedere al medicilor în termenii cei mai clari ca permisă și necesară: ca om medicul nu poate îndeplini o acțiune ( sau colabora direct) menită să urmărească suprimarea vieții unui individ, fie el doar în formare; în calitate de medic, prin profesia și deontologia proprie este chemat să îngrijească și să susțină viața, să-i fie respectată autonomia (71) .

"Tăgăduirea dreptului la viață, întrucât conduce la suprimarea persoanei, în al cărui serviciu societatea își găsește rațiunea de a fi, este cea care se contrapune frontal și în mod ireparabil posibilității de a realiza binele comun. Deci, când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, încetează din acest motiv să mai fie o adevărată lege civilă, care obligă din punct de vedere moral....Astfel de legi nu numai că nu constituie nici o obligație pentru conștiință, ci dimpotrivă impun obligația gravă și precisă de a se opune lor prin refuzul din motive de conștiință. (72) Acest refuz trebuie să constituie o datorie pentru aceeia care în calitate de medici, operatori sanitari, cadre de conducere în spitale, policlinici, se pot găsi în situația de a lua parte la proceduri sau chiar la avort. Acest lucru este valabil și pentru farmaciști, din moment ce vedem că o mare parte din "contraceptivele" distribuite în farmacii pot provoca avortul. (73)

Ioan Paul al II-lea în Encliclica Evangelium Vitae oferă un element inovator extinzând acest drept-datorie la parlamentarii din cadrul legislativ (74) de a nu coopera la acțiuni rele, referindu-se la comportamentul pe care parlamentarii ar trebui să-l aibă față de legile care nu respectă dreptul la viață al celui care urmează să se nască. Este vorba despre o situație tot mai frecventă în prezent, fie pentru că multe țări pun în discuție legi permisive deja existente (75) , fie pentru că există înfruntări numeroase pe plan parlamentar asupra unor proiecte de lege care nu reunesc o părere comună. Problema centrală este dacă poate fi votată o lege care, deși emendată, este tot permisivă: "In cazul în care - răspunde Ioan Paul al II-lea în nr. 73 din Scrisoarea Enciclică Evangelium Vitae -nu poate fi înlăturată sau abrogată complet o lege care susține avortul, un parlamentar, a cărei opoziție absolută la avort este clară și cunoscută de toți, poate sprijini propuneri destinate a limita nocivitatea unei astfel de legi și a-i diminua efectele negative în planul culturii și al moralității publice. Astfel nu se realizează o colaborare nepermisă la o lege nedreaptă; dimpotrivă, se face o tentativă legitimă și necesară de a-i limita aspectele negative." Două lucruri trebuie să fie clare în această exercitare a propriei datorii de către legislator: să existe într-adevăr posibilitatea de a realiza binele total și să se declare oricum opoziția proprie și totală la avort.

Pentru a ne întoarce la medic, trebuie să amintim că o autoritate politică nu poate impune unui medic să facă o intervenție chirurgicală pe care el nu o consideră necesară ci chiar dăunătoare și cu atât mai mult o lege nu-i poate impune suprimarea vieții.

In ce privește colaborarea formală sau materială, viitoare sau îndepărtată, sunt utile orientările oferite de tema diagnosticării prenatale.

Moralmente rămâne interzisă nu numai realizarea intervenției, ci și orice colaborare formală, cu această intenție: indiferent dacă ea este exprimată de lucrători în domeniul sanitar sau de către părinți, rude sau partenerul femeii, care rămâne subiectul cel mai responsabil prin el însuși, dar care este uneori cel mai expus presiunii sociale. (76)

Este de asemenea ilicită orice colaborare directă, chiar dacă este doar materială ( fără intenție); aceasta se manifestă când actul de colaborare se exprimă în acele activități care au doar scopul de a pregăti sau de a însoți intervenția avortului (ajutoare chirurgicale, asistenți medicali și ginecologi prezenți la întreruperea sarcinii, anesteziști).

Celelalte forme de colaborare medicală care nu sunt legate direct de acțiune sau avort, în linii generale sunt interzise și subiectul le poate refuza dacă își dă seama că o prestație, chiar dacă în sine nu este dăunătoare, ea va fi folosită cu alte intenții, exceptând cazul când există motive temeinice care impun acțiunea sau o recomandă (77). Datoria de a refuza este clară când scopul de avort al prestației este scrisă în cerere.

 

Note


63. A. Fiorri-E. Sgreccia (sub îngrijirea), Obiezione di coscienza e aborto, Milano 1978, p. 160

64. Ioan Paul al II-lea, Scris. Enciclică Veritatis splendor, Citta del Vaticano 1993, n. 61

65. Ioan Paul al II-lea, Către participantele la un Congres de obstetrică, (26. I. 1980), în Insegnamenti di Giovanni Paolo II, Citta del Vaticano 1980, III, 1 (1980), pp. 191-195

66. J.de Finance, La coscienza e la lege, în Fiori-Sgreccia (sub îngrijirea), Obiezione di coscienza...pp. 19-37.

67. Ibi, p. 26 v. și R. Garcia De Haro, la legge morale e le norme civili, în Atti del Congresso Internazionale di Teologia morale, în "Persona, verita, morale", (Roma, 7-122.4.1986), Roma 1986, pp.361 ss.

68. Ioan Paul al II-lea, Scris .enc. Evangelium Vitae, nn. 70, 72

69. V. partea a III-a în întregime din Istruzione a Congregației pentru Doctrina Credinței, cu titlul Lege morale e lege civile.

70. C. Cafarra, Aborto e obiezione di coscienza, "Medicina e Morale", 1977, 1-2, pp. 101-109: E. Sgreccia,La obbiezione di coscienza e le implicazioni nella prassi assistenziale e nei consultori familiari, "Anime e corpi", 1978, 77, pp. 295-315; B. Honings, Doveri e responsabilita degli operatori sanitari alla luce dell'enciclica Evangelium Vitae, în Sgreccia-Sacchini, Evangelium Vitae e bioetica. Un approccio interdisciplinare, pp. 125-146.

71. Trebuie totuși subliniat că această datorie de a trata și de a susține întotdeauna viața umană nu este luată cu totul în considerare în noul Codice Italiano di Deontologia Medica, a Federației Naționale a Ordinelor Medicilor Chirurgi și Odontoiatri (FNOMCeO) din 1995 care, deși condamnă avortul clandestin (cel puțin așa se citește printre rânduri), acceptă recurgerea la întreruperea voluntară de sarcină după cum est prevăzut de legea 194 din 1978. Iată ce se citește în articolul 40: Orice act privitor la întreruperea sarcinii în afara cazurilor prevăzute de lege, constituie o foarte gravă infracțiune deontologică în special dacă este înfătuită în scopul profitului.

Acolo unde nu subzistă un pericol iminent pentru viața femeii, sau, în cazul existenței unui atare pericol, acolo unde nu poate fi substituit printr-un alt mijloc eficient, medicul obiector de conștiință poate să refuze intervenția întreruperii voluntare de sarcină"

72. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Evangelium Vitae, nn. 72-73. Carta agli operatori sanitari, document recent al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Operatorilor Sanitari, reia această afirmație, susținând că "medicii și infirmierii sunt obligați să ridice obiecție de conștiință.(Consiliul Pontifical pentru Pastorala Lucrătorilor Sanitari, Carta degli Operatori Sanitari, 143, Citta del Vaticano 1995)

73. J. L. Guzmán, Objeción de conciencia farmacéutica, Barcelona 1997

74. Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, nn. 73-74

75. În acest sens, cfr.: Eusebi, Tutela giuridica dell'embrione...;M.L.Di Pietro-M.B. Fisso, La tutela dell'embrione umano in Germania. Dalla legge di 1990 alla Sentenza della Corte Costituzionale del 28 maggio 1993, "Vita e Pensiero", 1994, 4, pp. 269-283; C. Casini, Prospettive di riforma dell'attuale legislazione sull'aborto. Il dibattito italiano ed europeo, "La Speranza", 1995, gennaio (suppl); Eusebi, Corresponsabilita verso le scelte...

76. În acest sens, iată cum se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: "Cooperarea efectivă la un avort este o greșeală gravă. Biserica sancționează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieții umane. "Cine săvârșește avort, dacă se ajunge la efectul dorit, își atrage excomunicarea latae sententiae", "prin însuși faptul comiterii delictului" și în condițiile prevăzute de Drept. " (Codul de Drept Canonic, can. 1398, 1314, 1323-1324). Dar se mai subliniază: "Biserica nu intenționează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidență gravitatea crimei săvârșite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinților lui și întregii societăți." (Catehismul Bisericii Catolice, 1992, n. 2272)

77. E. Sgreccia, Aborto e responsabilita dei credenti, în Concetti (sub îngrijirea), Il diritto...,pp. 101-128.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire