pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul I
Bioetica: origini, răspândire și definiții

De la etica medicală la bioetică

Pentru a ne da seama pe deplin despre discuțiile actuale și abordările diferențiate ale Bioeticii, este necesar să ne reamintim itinerariul istoric al gândirii etice în medicină, înaintea răspândirii termenului însuși și a recentelor schimbări. Unele etape, de-a lungul secolelor, au predispus la criteriologii și categorii filozofice și adesea au dat naștere unor discuții pe teme specifice.

Unele etape sunt semnificative sub acest profil: etica medicală hipocratică, morala medicală de inspirație teologică, aportul filozofiei moderne, reflecția privind drepturile omului în Europa, mai ales după ultimul război mondial. Drumul nostru nu poate fi extins și aprofundat, așa cum au făcut-o mulți autori (23) , ci se va opri la acel element din trecut care este absolut necesar pentru înțelegerea momentului cultural actual. Aportul principiilor și criteriilor proprii filozofiilor moderne va fi tratat într-un capitol dedicat succesivmeta-eticii, modelelor de bioetică și problemei fondării gândirii etice.

La originea eticii medicale în societățile arhaice ca și în cele mai evoluate din antichitate găsim mereu trei elemente: exigențele cu caracter etic pe care medicul trebuia să le respecte, semnificațiile morale ale asistenței acordate bolnavului și hotărârile pe care statul trebuia să le ia pentru cetățenii săi în ce privește sănătatea publică. Deja Codul lui Hammurabi din 1750 î C, influențat de prescrierile sumerienilor, conține normele care dirijează activitatea medicală și o primă reglementare a taxelor pentru asistența sanitară. (24) . Nu se poate face abstracție, deci, în reconstruirea gândirii etice occidentale din domeniul medical, de Hipocrate (460-370 î.C.) și de "Jurământul " său .

 

Expunerea făcută de D. Gracia (25) mi s-a părut amplă și documentată ca analiză a textului, structură etico-religioasă și interpretare istorico-filozofică. Jurământul reprezintă, potrivit acestei interpretări, expresia tipică a culturii epocii, cu caracter pre-juridic, specific unei categorii de persoane, categoria medicilor , care era considerată într-un anumit fel deasupra legii. Legea era pentru cei care practicau meserii specifice cetățenilor obișnuiți; profesiunea medicală ar fi, ca cea de rege și de preot, o "profesie puternică", susținută de o "morală forte", exprimată în sens religios în Jurământ.

Structura Jurământului cuprinde: a) o invocare a divinității ca introducere distinctă; b) o parte centrală care la rândul ei are două fragmente: unul relativ la angajarea de a respecta maestrul, a transmite gratuit cele învățate fiilor maestrului și celor care semnează Jurământul; celălalt fragment este dedicat mai concret terapiei care obligă medicul să excludă anumite acțiuni, ca de exemplu administrarea otrăvii, chiar dacă i se solicită, "avortul cauzat de intervenții artificiale", orice abuz sexual față de persoana bolnavului și de rude, respectarea secretului medical; c) o concluzie în care se cer sancțiuni din partea divinității în sens pozitiv (binecuvântări) pentru cel care respectă jurământul și, în sens punitiv (damnațiuni) pentru cel care îl încalcă. Nu se poate vorbi, potrivit acestei analize istorice, de un cod atemporal, aproape o expresie scrisă a unei morale naturale, după cum a fost socotit până în secolul al XVIII-lea, ci de o reflectare a filozofiei și a culturii timpului, care consideră profesia medicală într-un climat de transcendență, conferindu-i caracter de sacralitate (sacerdoțiu fiziologic și carismatic). Rezultatul care decurge din această interpretare este că această gândire hipocratică ar fi dat în realitate un fundament filozofico-teologic a ceea ce azi numim cu o conotație negativă "paternalism medical".

Fără îndoială, Jurământul fundamentează moralitatea actului medical pe principiul "beneficienței și nu al dăunării, deci al binelui pacientului, principiu continuat de-a lungul secolelor. Deoarece medicul acționează pentru binele bolnavului, acesta fiind "ethos"-ul lui, ceea ce prescrie nu ar avea nevoie de alte confirmări, nici măcar din partea pacientului.

Nu poate fi vorba, deci, de o simplă moralitate defensivă a "castei" medicilor, nici de o moralitate naturală, ci de o moralitate ce se bazează pe principiul sacru al binelui pacientului, al cărui protector fără drept de apel și deasupra oricărei legi este medicul. Nu se poate totuși ignora - pentru evoluția gândirii etico-filozofice, influența succesivă a lui Socrate, Platon și Aristotel - efortul lor de a întemeia criterii de moralitate care să nu fie subiective, ci bazate pe adevăruri obiective; existența conștiinței binelui în sine și a respectului persoanei dincolo și deasupra dorințelor sale subiective . (26)

Ceea ce recunosc toți este faptul că gândirea hipocratică a rămas "canonică" pentru întreaga cultură clasică a Evului Mediu. Această influență, aproape universală, a Jurământului lui Hipocrate este dovedită de formule asemănătoare răspândite în diferite culturi, precum "Jurământul lui Aseph Ben Berachyhu" în Siria, din secolul VI; "Rugăciunea zilnică a medicului" de Mose Maimonide (1135-1204) în Egipt; "Datoriile medicului" de Mohamed Hasin (1770) în Persia.

Apariția principiului de autonomie odată cu afirmarea gândirii moderne, liberalismul etic al lui Hume, Smith, Short Mell, Gregory și cu formularea drepturilor omului și ale drepturilor cetățeanului, reprezintă, desigur, un antipaternalism medical ", după cum afirmă D. Gracia; și totuși, aceste noi principii nu vor putea șterge complet principiul beneficienței ca moment de validitate și garanție atât pentru autonomia pacientului cât și pentru cea a medicului.

Nici ideea de justiție formulată de gândirea socială contemporană nu va putea elimina acest principiu al beneficienței, care noi nu considerăm că se bazează pe transcendența profesiei medicale, ci pe ideea binelui și a adevărului și îl reținem important pentru însăși consistența altor principii, ca cele de autonomie și justiție, așa cum vom vedea mai bine în capitolul relativ la întemeierea gândirii etice.

Bioetica actuală, mai ales cea care se inspiră din faimoasele principii: beneficiență - nu dăunare, autonomie și justiție - păstrând o tradiție istorică ce vine de departe și traversează întreaga evoluție a gândirii occidentale.

Nu se poate omite în această retrospectivă contribuția creștinismului, a teologiei creștine, aplicarea ei în mediul sanitar și în Magisteriul Bisericii.

Creștinismul nu s-a limitat să facă o bună primire eticii hipocratice, ci așa cum a acționat în cazul gândirii platonice și aristotelice, a introdus concepte noi și valori noi atât prin intermediul învățământului, cât și prin practica asistențială.

Aceste contribuții pot fi recunoscute în primul rând în fundamentarea definitivă a conceptului de "persoană umană", în configurația teologică și nouă a asistenței bolnavului și a profesiei de medic, în abordarea și căutarea dialogului pozitiv, mai ales în ambientul catolic, după greutățile inițiale din vremea lui Galileo, dintre rațiunea științifică și credința religioasă.

Valoarea persoanei umane în creștinism - personalism creștin - rezultă din depășirea dualismului clasic, pentru care nu numai sufletul spiritual, ci omul întreg, în unitatea lui: trup-spirit, este considerat făptură a lui Dumnezeu, custode co-responsabil al pământului și al vieții în lume în fața Creatorului însuși.

Apoi, prin forța misterului Întrupării-Mântuirii, omul, orice om, mai ales cel aflat în dificultate, este considerat și evaluat ca expresie a carității Mântuitorului și fundament al judecății finale și escatologice, conform căreia ceea ce i se face bolnavului este apreciat în termenii "mie mi-ați făcut". (27)

Noua viziune asupra lumii și a umanității în sens personalist, creațional și salvator determină comunitatea creștină să se îngrijească de spitale, care întruchipează parabola Bunului Samaritean (28) în istoria lumii încreștinate, și pentru cel puțin 17 secole, Biserica Catolică și comunitatea creștină se ocupă de sănătatea publică ca o dovadă de fraternitate și confirmare a autenticității mesajului.

Și după Revoluția franceză, când se va afirma conceptul de "spital civil" și de "drept al cetățeanului la asistență", comunitățile creștine vor simți dreptul-datorie de a nu abandona asistența bolnavului, nu numai în sensul de "suplinire" a societății civile în țările încă nedezvoltate, dar mai ales ca "mărturie" a fraternității dorite de Cristos față de cel care suferă.

Figura medicului în sens creștin, acolo unde acest termen este bine onorat, nu este cea a unui personaj sacerdotal, deasupra legii morale, ci este chemat să fie slujitorul (diaconos) celor suferinzi, ca expresie a comunității celor care au obligația de a "se îngriji" de frați. Evanghelia, după cum ne indică să-l vedem în bolnav pe "Christus patiens" tot astfel ea ne cere să-l putem recunoaște în medic pe "Christus servus".

În numele acestei teologii, Bisericile au dezvoltat o morală teologică ce proclamă sacralitatea și inviolabilitatea vieții oricărei făpturi umane, condamnă avortul, pruncuciderea, eutanasia, mutilațiile și dezvoltă o "morală medicală" care prinde tot mai mult contur, dezlegându-se încet, încet, de tratatele medievale și renascentiste, care considerau temele de etică medicală ca făcând parte din analizele (dezbaterile) virtuții justiției sau în comentariul poruncii "să nu ucizi", până la operele de morală medicală, mai recente, în care baza concepției etice privind acțiunea medicului este extrasă din datele Revelației și nu numai din preceptele lui Hipocrate, al cărui Jurământ a fost mereu recunoscut ca expresie a eticii, atât de lumea creștină cât și de cea islamică.

O continuare a acestui interes secular este învățământul magisterial, coerent, al Bisericii Catolice și al altor confesiuni creștine privind problemele pe care știința medicală le-a ridicat în epoca contemporană. Există o perioadă istorică semnificativă în care se manifestă cea mai puternică expresie a "moralei medicale" în domeniul catolic: este vorba de anii pontificatului lui Pius al XII-lea. Cine reparcurge învățămintele discursurilor și mesajelor radiofonice ale lui Pius al XII-lea adresate medicilor - și acest lucru merită făcut - își dă seama că două sunt provocările pe care ele le cuprind: prezența crimelor naziste, comise nu numai în lagărele de concentrare, și evoluția progresului tehnologic care în ambiguitatea lui putea și poate fi îndreptat spre oprimarea și eliminarea vieții umane.

Tocmai în această răscruce istorică trebuie plasată nașterea Bioeticii. (29) Dar concepția asupra moralei catolice în domeniul medical a fost mereu îmbunătățită după pontificatul lui Pius al XII-lea, prin succesorii lui, iar pe plan internațional, pronunțările Bisericilor în general și ale Bisericii Catolice în particular constituie obiectul unei atente considerații, întrucât medicul nu le poate ignora atât din rațiuni ce țin de o eventuală apartenență religioasă a sa, cât și datorită obedienței religioase a pacientului, ca și din rațiuni obiective care stau la baza indicației sau a normei morale. (30)

 

Celelalte Biserici creștine și confesiuni religioase au oferit la rândul lor indicații credincioșilor și au formulat propuneri lumii medicale și politice: în tratarea fiecărei teme vor fi amintite. Dintre acestea, amintim de pe acum indicațiile privind avortul și diagnoza prenatală, indicații provenite de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, intitulate: "Manipulating life: ethical issues in genetic engineering" ("Manipulând viața: subiecte etice în ingineria genetică"), Geneva 1982.

Din lumea islamică amintim "Codul islamic de Etică Medicală" aprobat de Conferința internațională asupra medicinii islamice, desfășurată în Kuweit, în ianuarie 1981. (31)

Pentru a completa panorama istorică a contribuițiilor la formarea principiilor și criteriilor de comportament în domeniul biomedical trebuie să amintim aportul pe versantul laic, de natură juridică și deontologică de mare relevanță, care s-a dezvoltat după și în urma procesului de la Nürnberg (1945-1946).

În acest proces împotriva crimelor naziste au fost făcute cunoscute lumii delictele comise asupra prizonierilor și civililor din ordinul regimului cu colaborarea medicilor. Aceste delicte sunt astăzi cunoscute și reunite în documentele procesului (32) și rămân o mărturie deloc favorabilă a ceea ce poate face puterea detașată de morală sau presupusă deținătoare a moralei înseși și cu colaborarea medicilor care se lasă instrumentalizați de puterea politică, cu justificarea că sunt "constrânși".

Două direcții de normative s-au dezvoltat începând din acest moment tragic, care pentru unii ar putea coincide cu nașterea Bioeticii "ante litteram": formularea "drepturilor omului", aprobarea tot mai actualizată a "Codurilor de Deontologie medicală" emanate de organisme internaționale, precum Asociația Medicală Mondială (AMM) și Consiliul Organizațiilor Internaționale ale Științelor Medicale (CIOMS). Această legislație și aceste normative implicau și cereau în mod necesar o gândire de fundamentare teoretică și justificativă, care prin forța lucrurilor trebuia să se regăsească într-o disciplină sistematică, adică Bioetica.

În prima direcție s-a dezvoltat întreaga codificare începând cu "Declarația universală a drepturilor omului" , publicată de Națiunile Unite (ONU) (10 decembrie 1948) și Convenzione di salvaguardia dei diritti dell'umo e delle liberta fondamentali (tratat din Roma din 4 noiembrie 1950), care conțin afirmații angajante în apărarea vieții și a integrității fizice, împreună cu apărarea și salvgardarea altor libertăți civile și politice fundamentale și până la o întreagă serie de "Declarații, Convenții, Recomandări și Cărți". Dintre "Recomandări" amintesc, ca un exemplu, pe cea a Consiliului Europei: la nr. 29/1978 privind transplantele de țesuturi și organe; la nr. 79/1976 despre drepturile bolnavilor și muribunzilor; la nr. 1046/1986 și la nr. 1100/1989 asupra utilizării embrionilor și fetușilor umani.

În cursul tratării fiecărei probleme vom cita aceste documente și altele pentru autoritatea culturală și valorile etice la care fac referire. Se știe că forța juridică, "Declarațiile", "Convențiile" și "Recomandările" au o greutate normativă deosebită: "Recomandările", îndeosebi, au o valoare juridică adevărată în momentul în care sunt acceptate de state, dar în toate cazurile au o semnificație culturală și etică.

Dintre Codurile deontologice amintesc "Codul de la Nürnberg" din 1947, "Codul de Etică Medicală" publicat la Geneva în 1948, conținând "Jurământul de la Geneva", din parte AMM, actualizat de aceeași asociație la Londra în 1949. Celebră și cunoscută este "Declarația de la Helsinki" privind experimentele și cercetările biomedicale tot de către AMM, publicată în 1962, modificată tot la Helsinki în 1964 și actualizată la Tokio în 1975, la Veneția în 1983 și la Hong Kong în 1989.

Pentru determinarea momentului morții și îngrijirilor din faza finală a bolii trebuie amintită "Declarația de la Sidney", tot de AMM, din 1968, actualizată la Veneția în 1983.

Se datorează Conferinței Internaționale a Ordinului Medicilor din Comunitatea Europeană (CEE), alt organism de prestigiu în cadrul autorității medicale, și trebuie să-l amintim, doumentul intitulat "Principii de Etică Medicală Europeană", publicat la Paris la 6 ianuarie 1987. (33)

 

Note


(23) Mă refer mai ales la vasta și documentata reconstrucție a lui Gracia în "Fundamentos de Bioética"

(24) Conf. D. Von Engelhardt, Storia dell'etica medica, în S. Leone - S. Privitera (sub îngrijirea) Dizionario di Bioetica, Bologna 1994, pp 954-958

(25) Gracia, "Fundamentos de bioética" pp 45-84

(26) G. Reale- D. Antiseri, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, Brescia 1983, I, pp 76-78

(27) Mt 25, 40

(28) Lc 10, 30-37

(29) E. Sgreccia, La bioetica, fondamenti e contenuti,, Medicina e Morale, 1984, 3 pp 285-306 și de același autor, La bioetica tra natura e persona, "La Famiglia", 1985, 108, pp 30-42

(30) Putem aminti, pe lângă culegerea de Discursuri și Mesaje radiofonice ale lui Pius al XII-lea adresate medicilor, și documentele Conciliului Vatican II, în special Consitituția pastorală "Gaudium et Spes", în partea unde se referă la concepția asupra omului și a familiei, Enciclica "Humanae Vitae" de Paul al VI-lea, din 25 iulie 1968, Declarația asupra avortului prin intervenții artificiale a S. Congregații pentru Doctrina Credinței (organism doctrinal al Bisericii catolice) din 18 noiembrie 1974, "Declarația asupra anumitor chestiuni ale moralei sexuale" din 29 decembrie 1975, Scrisoarea către episcopi privind "Sterilizarea în spitalele catolice" din 13 martie 1975. Trebuie amintite discursurile lui Ioan Paul al II-lea privind morala conjugală și Îndemnul apostolic "Familiaris consortio" din 22 noiembrie 1981; în perioada pontificatului său Declarația S. Congregații pentru Doctrina Credinței privind eutanasia "Iura et Bona" din 5 mai 1980 și cel mai angajant document în domeniul bioeticii, Instruirea despre "Respectul față de viața umană care se naște și demnitatea procreației ("Donum vitae") din 22 februarie 1987. Dintre enciclice, fundamentale sunt "Veritatis splendor" (6 august 1993) și "Evangelium Vitae" (25 martie 1995), în care pentru prima dată Ioan Paul al II-lea folosește în mod explicit termenul de "bioetică" abordându-i cele mai actuale probleme fundamentale.

(31) "Codice Islamico di Etica Medicale" (ianuarie 1981) în Spinsanti (sub îngrijirea), Documenti di deontologia... pp 166-186. Pentru o aprofundare a gândirii bioetice din punctul de vedere al diverselor religii a se vedea S. Spinsanti, Bioetica e grandi religioni, Milano 1987

(32) A se vedea volumul lui R.J. Lifton, I medici nazisti, Milano 1988

(33) O semnificativă culegere de texte deontologice se găsește în Spinsanti, Documenti di deontologia
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire