pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al IV-lea
A doua parte: Bioetica și avortul

Avortul terapeutic

Conflictul dintre viața mamei și viața entității concepute

La început, câteva precizări și distincții în privința acestei teme deosebite.

In primul rând, trebuie spus că este improprie folosirea adjectivului "terapeutic", pentru că nu este vorba de terapie, decât în sens impropriu și lărgit. Am amintit deja condițiile pentru a putea vorbi de principiu terapeutic: una din ele este faptul că intervenția medico-chirurgicală este menită să trateze sau să extirpe partea bolnavă a corpului; în cazul la care ne referim nu este vorba să acționăm asupra unei boli în desfășurare, ci mai degrabă se intenționează suprimarea fetusului (sănătos) pentru a se evita înrăutățirea sănătății sau amenințarea vieții mamei. Trecerea nu este de la acțiunea terapeutică asupra bolii în scopul însănătoșirii, ci se configurează mai ales o acțiune asupra a ceea ce este sănătos (fetusul care poate fi chiar sănătos), pentru a preveni o boală sau riscul morții. Mai nimerit este să se vorbească eventual de întreruperea sarcinii în prezența pericolului pentru viața sau sănătatea mamei (53).

Este necesară o clarificare ulterioară pentru a se înțelege "avortul indirect", care în schimb ar reintra în accepția propriu-zis terapeutică: este cazul în care se descoperă o tumoră la uter, care indirect presupune moartea fetusului. Astăzi această distincție nu se mai uzează iar problema nici nu se mai pune din punct de vedere etic, în timp ce uneori este folosit termenuul de "avort indirect" pentru a indica avortul "terapeutic" la care ne referim, care este o cu totul altă problemă, atât din punct de vedere etic cât și medical.

 

"Indicațiile " privind avortul terapeutic

Sunt necesare precizări ulterioare privind consistența și relevanța indicațiilor medicale pentru a ne limita la acest capitol al materiei:

  1. înainte de toate există de facto condiții organice care complică sarcina, sau în care sarcina provoacă o agravare a stării de sănătate; ele sunt oricum mai bine controlate și compensate printr-o asitență adecvată.

    Progresele medicinii și ale asistenței medicale reduc tot mai mult riscurile asupra vieții și sănătății mamei. Este clar că în aceste cazuri este lipsită de orice motivație întreruperea chiar și numai din punct de vedere medico-deontologic;

  2. există apoi stări de sănătate, care în general sunt luate în considerație prin IVG, în care, totuși, întreruperea sarcinii influențează mai mult și în mod negativ starea de sănătate decât continuarea ei, sau în orice caz avortul nu ar determina o îmbunătățire substanțială. Rezultă deci clar că nu se justifică întreruperea sarcinii din punct de vedere medical; există însă condiții în care agravarea este reală, dar ea poate fi înfruntată prin metode terapeutice diferite de întrerupere (dializa periodică a gravidei care suferă de o gravă insuficiență renală, cardiochirurgia pentru femeile cu afecțiuni cardiace).

Este clar că în aceste cazuri adevărata terapie, cea care elimină direct boala fără să afecteze viața fetusului, este singura terapie permisă.

Eliminând din discuție indicațiile socio-economice, care deși sunt reale, nu pot fi confruntate cu viața celui ce urmează să se nască, să revedem riguros pe plan medical și deontologic "indicațiile sanitare" IVG, pe care se bazează practica asistențială. In lumina progreselor științei și asistenței medicale multe din aceste "indicații" și-au pierdut capacitatea de motivație.

Tuberculoza, cardiopatiile, bolile vasculare, bolile aparatului hemopoietic (unele forme de anemie), bolile renale, bolile hepatice și ale pancreasului, bolile gastro-intestinale, chorea de sarcină, miastenia gravis, tumorile ( cu excepția celor ale aparatului genital): toate aceste boli sunt indicate ca motivații ale respectivelor "indicații". Dar un studiu serios al fiecăreia dintre ele, în lumina celor afirmate, ne orientează spre o drastică reducere a bazei medicale a " acestor indicații" și spre o progresivă reducere a cazurilor în care, în lipsa unor alternative terapeutice, persistă un adevărat risc pentru viața sau sănătatea mamei.

Putem cita exact concluziile lui A. Bompiani: " Ințeles ca act menit să ferească pacienta de pericolul iminent al morții și ca intervenție terapeutică de neînlocuit pentru atingerea acestui scop, avortul terapeutic a pierdut cu adevărat mult teren și nu-și mai găsește un loc logic printre criteriile moderne asistențiale: dimpotrivă, în multe împrejurări acute s-a dovedit mai degrabă dăunător decât util chiar pentru starea de "decompensare maternă" (54) .

 

Evaluarea etică a avortului terapeutic

Trebuie să recunoaștem sau măcar să presupunem că pot exista cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanță agravantă:

  1. condițiile social-economice, cu influențe asupra stării de sănătate psihică a pacientului;

  2. condițiile de sănătate fizică, ce comportă a permanentă agravare a lor;

  3. o stare de real și grav pericol pentru viața mamei până în situația în care va fi necesară alegerea între viața mamei și pierderea atât a mamei cât și a copilului.

Indicațiile cu caracter etico-rațional vor avea la bază următoarele criterii de mentalitate și comportament adecvate unei viziuni personaliste asupra omului:

  1. Să se pornească de la acest principiu de fond: persoana umană este cea mai mare valoare din lume și transcende orice bun temporal și orice considerație economică.(55) Deci, rațiunile care vor sta la baza motivațiilor economice trebuie să fie luate în considerație de autoritatea publică și de comunitate în sensul că economia trebuie să fie adaptată persoanei și în nici un caz persoana să fie sacrificată în favoarea economiei. Acest lucru este cu atât mai adevărat dacă ne gândim că viața fiecărui individ nu este numai un bun personal inalienabil, ci și un bun social, al tuturor: de aceea societatea are obligația de a o apăra și promova.

  2. Nici motivul "social" (numărul copiilor, obligații de educație, etc.) nu poate subordona valoarea vieții personale a nici unei persoane. Persoana din punct de vedere ontologic și axiologic are prioritate față de societate, întrucât la baza originii societății se află persoanele; fundamentul persoanei este să completeze și să ajute la creșterea tuturor persoanelor. Societatea este, deci, pentru persoane și a persoanelor. De asemenea și principiul "cumpănirii" valorilor este inconsistent din punct de vedere etic, atunci când se aplică în justificarea socială a avorturilor. Nu este vorba de cumpănire, ci de armonie și subordonarea valorii sociale față de persoana umană. In joc se află mai mult filozofia juridică decât cea medicală. Comparația însăși este de nepropus între o persoană și societatea în ansamblul ei, pentru că valoarea-persoană nu este numerică sau cantitativă, ci ontologică și calitativă. De aceea cine autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate lovește valoarea de bază a întregii societăți și a fiecărei persoane. (56)

  3. Viața fizică care este în discuție chiar dacă nu reprezintă totalitatea valorilor persoanei, reprezintă primul fundament indispensabil a tuturor altor valori personale. De aceea suprimarea vieții fizice a viitorului nou-născut prin avort, fie ea și "terapeutică", echivalează cu compromiterea totală a tuturor valorilor temporale care se bazează în mod necesar pe viața fizică.

  4. Principiul "terapeutic" este invocat aici în mod abuziv și este extrapolat, după cum am demonstrat, nu numai pentru că foarte des nu sunt examinate posibilitățile alternative la eliminarea fătului, dar și pentru că scopul terapeutic este indirect și privește suprimarea unui bun suprem, viața.

    De aceea, opoziția "sănătatea mamei - viața fătului" nu este în echilibru și este răsturnată și în orice caz viața celui ce urmează să se nască nu poate fi instrumentalizată în favoarea sănătății mamei (bun secundar față de viață) ; trebuie să se țină seama și de faptul că maternitatea în sine reprezintă un risc în sine, ca orice altă datorie din viață, pentru sănătatea proprie.

  5. Obligația etică a societății, a științei și a fiecăruia este să se angajeze în prevenirea prin mijloace legitime și permise a situațiilor de risc și de deteriorare a sănătății gravidelor, pentru a garanta cea mai bună asistență de spitalizare și tehnologică celor care urmează să nască, pentru orientarea politicii sanitare în sprijinul vieții și nu spre suprimarea ei cu ușurință. Știința este pentru viață, societatea este pentru persoană: aceasta este angajarea etică de fond.

 

Cazurile dramatice

După aceste premise, trebuie să admitem totuși, în fața celor mai științifice teorii și a unor conștiințe informate din punct de vedere etic și drepte, existența unor cazuri, limitate față de cele invocate de legile favorabile avortului, în care conflictul alegerii între viața copilului ce urmează să se nască și supraviețuirea mamei se pune în mod dramatic pentru părinți, pentru cadrele medicale și paramedici.

Ne vom ocupa acum de aceste cazuri dramatice fiind foarte atenți la drama subiectivă, la implicarea personală și profesională a medicului, a chirurgului sau ginecologului, cu o viziune obiectivă a valorilor în cauză și a orientării etice de care ținem seama.

Teoretic, și poate nu numai, există două gradații în cazul conflictului între viața mamei și cea a fătului:

  • continuarea sarcinii nu numai că provoacă moartea mamei, dar nici nu salvează copilul; dimpotrivă, avortul provocat este salvarea mamei;

  • continuarea sarcinii presupune moartea mamei, dar se speră salvarea copilului.

Noi ne vom referi mai întâi la pozițiile etice privind primul caz, pentru că sunt mai complexe și mai grave față de cel de al doilea, mult mai clar în sine.

Unii moraliști chiar provenind din mediul catolic, au căutat motivații în primul caz care să justifice avortul în scopul salvării mamei - desigur, dacă alternativa este moartea amândorura. Să analizăm fiecare din aceste motivații.

  1. Conflictul obligațiilor. Medicul are datoria să asigure viața mamei și nașterea copilului; neputând să le facă pe amândouă, existând un conflict al stării de fapt și nu în voința persoanelor, se alege obligația cea mai accesibilă. (57) Este important de văzut că aici alegerea nu se referă la o asistență prioritară acordată mamei, de care în mod involuntar depinde moartea fetusului; este vorba de o alegere ucigașă, printr-o acțiune directă de suprimare a fătului viu. Autorul însuși care propune această teză spune că acest lucru nu poate avea loc decât "avec crainte et tremblement".

  2. Calitatea subordonată a fătului deja condamnat. Nu se poate vorbi de viață umană deplină în cazul unui fetus care este deja condamnat să moară singur: avortul poate fi considerat în acest caz o anticipare a morții, motivată în plus prin salvarea mamei. (58) Nu este greu să descoperi o dificultate în această teză: faptul că acel copil este oricum condamnat să moară nu constituie un motiv suficient pentru suprimarea lui, pentru că nu se poate compara moartea naturală cu uciderea directă, altfel s-ar putea justifica prin acest principiu orice act de eutanasie.

  3. Evaluare generală. Se consideră că problema asistențială mamă-copil în pericol ar fi o problemă globală; globală este și activitatea medicului responsabil: în această globalitate, în lipsa posibilității de a se obține un succes deplin și complet, se încearcă obținerea succesului posibil (59) ; această orientare se bazează între altele pe angajarea în apărarea vieții, care poate fi garantată cel mai bine prin salvarea vieții mamei. Și această soluție poate fi învinuită de caracter empiric, pentru că în realitate nu este vorba de un fapt general din moment ce viețile sunt două; iar angajarea în apărarea vieții (a mamei) nu autorizează mijlocul neproporționat și anormal al suprimării fetusului; nici intenția celui care acționează (finis operantis) nu poate pleca de la o reală obiectivitate a acțiunii (finis operis).

  4. Avortul indirect. Este cunoscut principiul cu dublului efect, unul bun și altul rău: în aceste cazuri este permis ca acțiunea să fie considerată ca având ca scop un efect bun, chiar dacă indirect din ea se desprinde un efect negativ nedorit. O confirmare este admiterea și legalitatea avortului indirect în cazul extirpării tumorii. (60) Dar nici în acest caz lucrurile nu se prezintă ca făcând parte din aceeași discuție, pentru că în situația la care ne referim, acțiunea directă este suprimarea fetusului, efectul indirect este salvarea mamei. Vechiul precept: non sunt facienda mala ut veniant bona, este aplicat și luat în considerare aici pentru a deveni legal atât scopul cât și mijlocul.

  5. In fine, o altă motivație: lipsa elementului absolut al normei. A nu ucide nu este o normă absolută, pentru că a avut deseori și excepții justificate: legitima apărare de un agresor nedrept, sacrificiul pentru binele aproapelui, pedeapsa cu moartea. (61) Nici acest raționament, de fel nou, nu se poate suprapune cu cazul nostru: pentru că aici este vorba de o viață nevinovată și nu de un agresor nedrept sau de un vinovat care, cunoscând pedeapsa cu moartea, o încalcă în mod conștient. Cine se sacrifică pentru binele aproapelui o face dintr-un motiv superior și adevărul este că nu el se omoară, ci alții îl ucid în mod nejust.

 

Concluzie

Concluzia noastră, conformă cu pozițiile personalistice și alte norme de etică obiectivă, este următoarea:

  1. datoria medicului este să apere viața, atât a mamei cât și a copilului, și să ofere toate mijloacele terapeutice pentru salvarea amândorura. Printre aceste mijloace nu figurează cel al uciderii directe, care nu este nici un act medical, nici un act etic. Viața umană se poate pierde și se pierde din mai multe cauze, dar viața nevinovată nu poate fi suprimată în mod direct, sub nici un motiv, fiind o valoare transcendentă, după cum nu poate fi sacrificată în mod direct de nimeni, nici măcar pentru salvarea cuiva. Admițând derogări de la acest principiu și insinuând afirmații de genul: "viață fără valoare", "valoare subordonată", "viață ce nu este pe deplin umană " se deschide calea către eutanasie sau spre orice alt procedeu discriminatoriu;

  2. la prima vedere, cazul cel mai simplu este prevederea morții mamei, prin continuarea sarcinii, unită însă cu speranța salvării fiului.

Nu se poate alege viața mamei, printr-o acțiune directă de suprimare a fiului, pentru că nimeni nu are dreptul de alegere în viața altuia.

Se poate desigur încerca în acest caz o cezariană, care este o intervenție normală, când există o speranță de a salva copilul, la o femeie care stă să moară: dacă este posibil să se aștepte până în momentul morții clinice, prin conectarea la plămânii artificiali, așteptându-se moartea naturală a mamei.

Este posibilă și situația în care este necesar să fie menținută "în viață" în mod artificial o femeie în moarte cerebrală, gravidă, cu scopul de a face ca fătul să atingă un stadiu de dezvoltare care să-i permită o viață autonomă în afara uterului. (62)

Implicarea profesiunii medicale este de așa natură că ea n- ar mai rămâne legată de viață, ci și de activitatea care ucide în mod direct.

In această alegere etico-deontologică intervine argumentul obiecției din motive de conștiință.

 

Note


53. Häring, Liberi e fedeli...,III, pp. 58-60

54. Ibi, p. 214

55. Pornind de la această supoziție, Biserica catolică a apărat întotdeauna inviolabilitatea vieții umane. În această privință, Pius al XII-lea a afirmat că:..." nu există nici un om, nici o autoritate umană, nici o știință, nici o "indicație medicală", eugenică, socială, economică, morală, care să poată exhiba sau da un titlu juridic valid unei poziții directe, deliberate asupra unei vieți umane inocente, adică o dispoziție care să privească distrugerea ei, atât ca scop cât și ca mijloc pentru un alt scop în sine, aceasta fiind oricum ilicită" (Pius al XII-lea, Către participantele la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică, 29.10, 1951) în Discorsi e Radiomessaggi, XIII, Citta del Vaticano 1969, pp. 211-221) Și cu alte ocazii Pius al XII-lea a intervenit asupra temei avortului: Allocuzione all'Unione Medico-Biologica di "S. Luca", 12 noiembrie 1944; Discorso al VII Congresso Internazionale di chirurgia, 21 mai 1948; Allocuzione al Convegno del "Fronte della Famiglia" e della Federazione delle Associazioni delle famiglie numerose, 27 nov. 1951. Dintre succesivele intervenții magisteriale, amintim: Ioan al XXIII-lea, Scris. Enc.Mater et Magistra, 15 mai 1961, Paul al VI-lea, Scris. Enc. Humanae Vitae, 25 iulie 1968; Id., Discurs în fața participanților la cel de al XXIII-lea Congres Național al Uniunii Juriștilor Catolici Italieni, 9 dec. 1972; Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic Familiaris Consortio, 22 nov. 1981. Pentru o analiză a învățăturii pontificale în materie de avort, v.: M.L.Di Pietro: la lettera enciclica "Evangelium Vitae" e l'aborto procurato. Nuovi elementi di riflessione nella continuita di un insegnamento, "Vita e Pensiero", 1995, 10, pp. 653-676

56. Nu examinăm aici problema pedepsei cu moartea sau a sacrificării unor indivizi pentru apărarea comunității; nici cazurile în care nu s-a suprimat direct sau nu este vorba despre persoana inocentă: oricum această cazuistică ar trebui reconsiderată din punct de vedere etic pentru o interpretare diferită în privința modelului istoric.

57. E. Pousset, Etre humain deja, "Etudes", 1970, nov., pp. 512-513. V. și Tettamanzi, Comunita cristiana...pp. 298-299

58. R. Troisfontaines, Faut-il légaliser l'avortement?, "Nouvelle Revue de Théologie", 1971, 103, p. 500

59. G. Davanzo, L'aborto nella problematica etico-cristiana, "Anime e Corpi", 1971, 38, pp. 550-551, prezintă ipoteza ca punct de reflecție dubitativă

60. A. Günthor indică câteva condiții pentru ca să fie licită realizarea unei acțiuni (sau a face o omisiune) care provoacă și un rău: 1. Acțiunea trebuie să fie în sine bună, sau moralmente cât mai puțin indiferentă; 2. Alături de efectul rău există și unul bun și voința înțelege direct efectul bun, fără a se fixa asupra celui rău nici ca mijloc nici ca scop; 3. Efectul bun nu este obținut prin cel rău, dar acesta din urmă, izvorăște cel mult din acțiunea paralelă a celui bun; 4. Permisiunea efectului rău este justificată de un factor adecvat" (în Chiamata..., I, p. 53!)

61. JM Pidier, La Chiesa e l'aborto, "Il Regno attualita", 1973, 2, pp. 16-17

62. V. în acest sens: A.G.Spagnolo: Bioetica nella ricerca e nella prassi medica, Torino 1997, pp. 357-359.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire