pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al II-lea
Justificare epistemologică
Formarea gândirii bioetice și metodologia cercetării în bioetică

Legea morală și legea civilă

Dezbaterea filozofică seculară privind raportul dintre legea civilă și legea morală constituie astăzi elementul substanțial al provocărilor democrațiilor occidentale.

Sfântul Toma a relevat deja că nu întreaga sferă morală poate fi acoperită de drept; de altfel legea nu poate crea morala, ci doar să-i recunoască argumentele. Nu trebuie să se dorească, deci, un stat etic, care să fie format din bine și rău. Totuși, anumite valori fundamentale, necesare și indispensabile care să garanteze binele comun, trebuie să fie apărate de lege, iar atunci când legea nu protejează un bine esențial pentru conviețuirea și binele comun (cum este cazul legilor care permit avortul), legea nu este lege, trebuie să fie schimbată și poate face obiectul "respingerii din motive de conștiință".

Binele fundamental al vieții fiecăruia, născut sau pe cale să se nască, familia, asistența medicală indispensabilă constituie valori etice fundamentale pentru apărarea binelui comun , căci nu de " minimum etic" este vorba aici, ci de "binele comun" care trebuie apărat, în avantajul tuturor.

In societatea pluralistă contemporană, mai ales în urma afirmării găndirii bioetice și a problemelor pe care ea le ridică în cadrul legii, se manifestă în mod tot mai evident necesitatea de a aduce la lumină fundamentele axiologice ale dreptului, pentru a face sigure și explicite valorile inviolabile ale omului care, consacrate de lege, trebuie să orienteze comportamentul uman în opțiunile morale legate de științele vieții și ale sănătății.

In cultura dominantă, sciziunea dintre binomul adevăr-libertate îngreunează tot mai mult apărarea efectivă a vieții umane de către administrația publică, manifestându-se, în mod paradoxal, mici forme de tiranie prin care un grup de oameni poate decide destinul unui număr mare de oameni.

De mult timp deja, legile privind avortul voluntar, în vigoare în multe țări occidentale au transformat în mod paradoxal conceptul de "delict" în cel de "drept", legitimând prevaricațiunea celor tari asupra vieții celor slabi și asupra inocenților. (55)

Această situație juridică confuză, în care valoarea vieții umane urcă și coboară pe o scară, (56) ca orice interes subiectiv, nu este decât rezultatul relativismului etic și al pozitivismului juridic, care au transformat teoria distincției între drept și morală în teoria separării radicale a celor doi termeni.

Astfel, în actuala dezbatere juridică se aude vorbindu-se des de amoralitatea dreptului (57), poziție care în ultimă instanță, conduce la un drept care face abstracție de orice criteriu de dreptate (58) și bine comun.

Mai mulți autori propun chiar teoriile minimalismului etic , care acordă spațiu moralei, în limitele în care aceasta recunoaște primatul absolut al dreptului și se modelează pe principiile juridice universal acceptate și consacrate în Declarațiile internaționale ale drepturilor omului. In caz că acest lucru nu se întâmplă, morala este abandonată imaginației unui grup de indivizi și deligitimată la nivel colectiv. (59)

O parte a doctrinei încearcă să afirme că dreptul nu ar depinde în nici un fel de adevăr, ci de actul de voință normativă a celui care guvernează (pozitivismul juridic) . (60)

Efectele unei astfel de abordări se repercutează grav atât asupra cadrului juridic, cât și asupra sistemului politic. Pe de o parte, dreptul este golit de conținutul său etic și în loc să conducă la găsirea adevărului pentru realizarea binelui comun, este redus la un simplu mecanism procedural de căutare a consensului. Pe de altă parte, sistemul democratic, în loc să fie un "instrument" al apărării drepturilor fiecărui individ, în orice fază și condiție a existenței sale, devine "scopul" ce trebuie urmărit pentru salvgardarea intereselor majorității.

In realitate, așa cum au afirmat voci autorizate ale doctrinei (61), conceptul modern de democrație este caracterizat nu atât de mecanismele sale formale, cum se întâmpla în cazul modelului secolului XIX, cât mai ales de exagerarea privind respectul drepturilor individuale și apărarea demnității persoanei umane. Este ceea ce caracterizează statul de drept, în care puterea de guvernare este limitată de legile puse în sprijinul individului, consacrate în dispozițiile de principiu ale Constituției , de care nici măcar majoritățile la putere nu pot dispune.

O democrație autentică, deci, este esențială și valoarea ei "rezistă sau se prăbușește împreună cu valorile pe care ea le reprezintă și le promovează: fundamentale și de neîncălcat sunt, desigur, demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor sale intangibile și inalienabile, precum și asumarea binelui comun ca scop și criteriu care reglează viața politică. [...] Este, deci, imperios necesară, pentru viitorul societății și dezvoltarea unei democrații sănătoase, descoperirea valorilor umane și morale esențiale și native, care izvorăsc din adevărul însuși al ființei umane și exprimă și apără demnitatea persoanei; valori, pe care, de altfel, nici un individ, nici o majoritate și nici un stat nu le vor putea vreodată crea, modifica sau distruge, ci vor trebui să le recunoască, să le respecte și să le promoveze." (63)

În lumea juridică, într-adevăr, se percepe deja de câtva timp necesitatea de a aduce la lumină argumentul etico-axiologic al dreptului, în căutarea nu atât a originilor sale, cât mai ales a fundamentelor sale, prin recuperarea acelor valori obiective și universale care o sprijină normativ și care se bazează pe structura ontologică a omului care este persoană.(64)

Deci, este obligația Constituțiilor să apere valorile fundamentale indispensabile pentru a garanta o conviețuire civilă ordonată și chiar pentru supraviețuirea vieții sociale.

Legislatorului nu i se cere să creeze, ci să interpreteze exigențele omului în societate, în căutarea nu atât a consensului, cât mai ales a legii morale obiective, care "înscrisă în inima fiecărui om, constituie un punct de referință normativ al legii civile" (65)

Numai pe baza acestor premise, dreptul își poate regăsi funcția intrinsecă, la adăpost de pericolele relativismului etic, care prea des în istorie a permis justificarea opțiunilor abuzive ale puterii politice și a făcut să coincidă dreptatea și libertatea cu autoritarismul și arbitrajul, mai ales în privința celor mai slabi. De aceea, Magisteriul Bisericii catolice, în enciclica Evanghelium Vitae, face apel în mod expres la legislatori să respecte "adevărul dreptului", invitându-i să spună un curajos "nu" oricărei violențe și abuz contra vieții umane.

 

Note


55. Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, n. 11

56. Expresia este a lui D. Ross, The right and the good, Oxford 1930; The foundations of ethics, Oxford, 1939.

57. Expresia este întrebuințată de A. Levi, Intorno ad un corollario del principio di socialita del diritto, în Scritti minori di filosofia del diritto, Padova I, 1957, p. 3, într-o critică a autorului la adresa naturalismului juridic.

58. H. Kelsen, La dottrina pura del diritto, Torino, 1966. El scrie: "Justiția este o exigență a moralei și raportul între morală și drept cuprinde raportul dintre justiție și drept". Autorul, însă, pornind de la o simplă distincție a dreptului de morală, ajunge la o totală excludere a moralității din cadrul dreptului, care astăzi, în doctrină, cu greu se poate justifica. A se ține cont că, pornind de la Hobbes, pentru a ajunge apoi la doctrina pozitivismului juridic, dreptul este considerat un produs al voinței celui care guvernează, pe când justiția este configurată sau ca un ideal etic sau ca un produs al legii pozitive".

59. F. D'Agostino, L'approccio morale al diritto, în Scritti in onore di Angelo Falzea, vol. I, Milano, 1991, p. 230.

60. Pe urmele cunoscutului postulat al lui Hobbes: "auctoritas non veritas, facit legem".

61. N. Blázquez, Bioética fundamental, Madrid, 1996; Aa.Vv. Ordine morale e ordine giuridico. Rapporto e distinzione tra diritto e morale (Atti Congresso Nazionale Teologi e moralisti, Roma, 24-27 aprile 1984), Bologna, 1984; A.Caprioli-L. Vaccaro (sub îngrijirea), Diritto morale e consenso sociale, Brescia, 1989.

62. Cosi D'Agostino, Per un'ermeneutica della "Evangelium Vitae": legge morale e legge civile, în "Bioetica", n. 3, 1995, p. 406

63. Evangelium Vitae, nn. 70 e 71.

64. Cotta S., Il diritto nell'esistenza, Milano, 1991, p. 194. Cosi scrie: "Calea cea mai directă pentru a demonstra obligativitatea unei reguli este de a-i arăta conformitatea cu o valoare".

65. Evangelium Vitae, n. 70. Asupra acestui punct, este interesantă contribuția lui J. Finnis., Legge naturale e diritti naturali, Torino, 1996, p. 304, ss. Și a lui J. Hoffner, La dottrina sociale cristiana, Roma, 1979, pag. 57: "Conținutul majorității legilor pozitive nu este stabilit de dreptul natural, ci ascultă doar de o exigență universală a dreptului natural, adică a aceleia de a sluji binele comun. Acestea sunt cele mai multe legi din dreptul civil, procesual, penal..."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire