pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Întrebări despre avort
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.03.2001; sursa: Editura Presa Bună

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

23. Dacă o cincime din populația globului trăiește în sărăcie absolută,
nu e mai bine ca săracii să fie împiedicați să aibă copii?

E poziția pe care o susțin bogații lumii. Pentru ei viața săracilor nu are sens, de aceea trebuie să li se interzică procreația. În acest scop propagă malthusianismul care susține dezechilibrul dintre progresia geometrică a populației și progresia aritmetică a resurselor alimentare, ca și neomalthusianismul care le acordă săracilor dreptul la plăcerile sexuale dar fără riscurile procreației. În această perspectivă trebuie văzută și propaganda cu privire la explozia demografică din țările lumii a treia care ar amenința securitatea și echilibrul planetei. În fond sunt amenințate interesele și privilegiile bogaților care nu vor să împartă nimic cu săracii. În acest scop bogații lumii s-au coalizat la nivel mondial în vederea limitării natalității în țările sărace. Colonizarea ideologică, prin propagandă, programe impuse guvernelor țărilor subdezvoltate, prin presiuni și condiționări politice și economice sunt metodele folosite pentru a-și atinge scopul. E o nouă formă de imperialism rasist practicat la scară mondială potrivit căruia pământul trebuie stăpânit numai de «rasa pură» a bogaților.

Nici sărăcia, nici foamea, nu sunt fatalități.

În țările bogate este un surplus de alimente cum n-a mai existat vreodată în trecut.

Se estimează că agricultorii din toată lumea ar putea da de mâncare, teoretic, la o populație de patruzeci de ori mai mare decât populația actuală a pământului.

Nu alimentele lipsesc în lume, ci justa lor distribuire. Același lucru se poate spune cu privire la cunoștințele și achizițiile științei în domeniul agriculturii, sănătății, igienei, reglementării naturale a nașterilor ș.a.m.d.

Nu se poate nega existența unor probleme demografice. Dar nu este permis să se încerce rezolvarea lor prin metode care încalcă drepturile fundamentale ale omului. Săracii așteaptă să fie ajutați să iasă din sărăcia și mizeria lor, nu să fie lăsați să piară după ce li s-a «oferit» avort, sterilizare și anticoncepționale. Nu poate fi înlăturată sărăcia omorându-i pe săraci.

Populațiile din țările și zonele sărace și subdezvoltate își dau seama că ei constituie o amenințare pentru cei bogați și că presiunile la care sunt supuși în vederea limitării natalității vizează exterminarea lor. De aceea săracii, în general, nu acceptă avortul și nici celelalte metode de control al nașterilor pe care le practică clasele medii și cele înalte. Negrii consideră că impunerea controlului nașterilor constituie o tentativă de genocid din partea albilor. E ceea ce constată Wm. Darty, directorul Institutului de Igienă al Universității din Massachussets:

«Studiul nostru a scos în evidență o opoziție puternică, în creștere, împotriva planificării familiale din partea negrilor, inclusiv din partea unor organizații moderate pentru drepturile civile, cum este Southern Christian Leadership Conference.

Un număr tot mai mare de oameni de culoare, sub treizeci de ani, susțin că programele de planificare familială au drept scop eliminarea negrilor. În afară de aceasta, ei manifestă o puternică opoziție împotriva sterilizării și a avortului, deși au deja numărul de copii pe care îl doresc.» (Study of an England Community, aprilie 1971).

24. Avortul deschide calea eutanasiei?

Fără îndoială, avortul pregătește calea eutanasiei. Se poate constata faptul că în țările care au legalizat avortul au apărut imediat proiecte și propuneri de legi vizând autorizarea eutanasiei. Mai mult, aceleași persoane care militează pentru avort, militează și pentru eutanasie.

De pildă, în Anglia, la numai șase luni după intrarea în vigoare a legii care autorizează avortul a și fost introdus un proiect de lege vizând autorizarea eutanasiei. Parlamentul nu a aprobat proiectul de lege, dar au lipsit foarte puține voturi ca legea să fie votată. În Statele Unite eutanasia a fost introdusă în 14 state.

Dacă e permisă suprimarea vieții umane la o singură fază a ei, e logic să fie permisă la oricare altă fază.

Datorită reducerii drastice a numărului copiilor și a creșterii vârstei medii, asistăm la o îmbătrânire a societăților numite civilizate. Devine tot mai mic numărul de tineri obligați să muncească pentru a întreține un număr tot mai mare de bătrâni care, evident, sunt o povară. Eutanasia va fi soluția pe care au învățat-o chiar de la părinții lor și o vor aplica părinților lor: soluția este uciderea. Dacă părinții și-au ucis copiii pentru că ei le erau o povară, copiii își vor ucide părinții pentru că le-au devenit o povară. Eutanasia prenatală atrage automat după sine eutanasia senilă. Și într-un caz și în altul motivele pentru care se comite uciderea sunt aceleași. Prin avort mama își ucide fiica deoarece fiica este o povară, o piedică în calea fericirii ei, iar ea, mama, este mai puternică, e mai lucidă, mai abilă, în plus legea o permite. La rândul ei, fiica își va ucide mama prin eutanasie, deoarece mama va fi o povară, o piedică în calea fericirii ei, iar ea, fiica, va fi mai puternică, mai lucidă, mai abilă, în plus legea o permite sau o va permite.

Iar tactica folosită în cazul eutanasiei este identică cu cea folosită în cazul avortului: se începe cu încălcarea legii, mai întâi timid, apoi tot mai frecvent, pentru a influența opinia publică, pentru ca în cele din urmă aceasta să facă presiuni asupra legislatorului determinându-l să abolească sau să modifice o lege care nu mai are sens să existe de vreme ce și așa nu este respectată.

La baza eutanasiei stă aceeași concepție materialist-hedonistă care stă și la baza avortului și sterilizării și anume: viața nu are nici o legătură cu transcendentul, cu Dumnezeu. Numai plăcerea dă sens vieții mele și vieții altuia. Dacă viața altuia stă în calea plăcerii mele sau dacă altul nu poate trăi o viață de plăcere, îl pot suprima. Această concepție a dus la numeroase forme de rasism și genocid. E o concepție care neavând nimic rațional în ea, duce la manifestări de delir irațional. O societate hedonistă, care nu are alt ideal decât căutarea plăcerii, degenerează în mod fatal într-o societate a violenței și a morții.

«La început (în Germania) a fost vorba de o deplasare subtilă a accentului în atitudinea de bază a medicilor, începând cu acceptarea principiului fundamental în mișcarea favorabilă eutanasiei, că există o viață care nu merită să fie trăită. Această atitudine privea inițial numai bolnavii gravi și cronici. Sfera de aplicare ulterior s-a lărgit, cuprinzându-i treptat pe toți cei neproductivi din punct de vedere social, pe toți cei nedoriți din punct de vedere ideologic și rasial și în cele din urmă pe toți cei care nu sunt germani.

De la îndepărtarea pacienților afectați de boli cronice din centrele în care sunt practicate cele mai bune și cele mai avansate terapii și până la trimiterea acelorași pacienți la centrele de eliminare, e adevărat, drumul e lung, dar e logic.» (Leo Alexander, Medical Science Under Dictatorship, iulie 1949).

«Dacă se pierde respectul pentru o singură părticică a vieții, omul pierde respectul pentru o viață în totalitatea ei.» (A. Schweitzer)

25. Medicina își mai păstrează finalitatea și identitatea sa dacă practică avortul?

Fără îndoială că medicina, dacă admite practicarea avortului, își pierde caracterul său hipocratic. Potrivit jurământului lui Hippocrat, menirea medicului este aceea de a sluji și salva viața, nu de a o suprima.

«Nu voi accepta nici o cerere de a administra cuiva otravă, nici nu voi da vreodată sfaturi de felul acesta. De asemeni nu voi opera femei cu scopul de a săvârși avort.» (Jurământul lui Hippocrat)

«Nu voi administra niciodată otravă pacienților mei, nu voi da niciodată sfaturi de felul acesta și de asemeni nu voi contribui la practicarea avortului.» (Jurământul Medicului Arab)

«Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba omenirii. Voi acorda profesorilor mei respectul și recunoștința care li se cuvine. Voi exercita profesia mea cu conștiinciozitate și demnitate; sănătatea pacientului meu va fi prima mea preocupare; voi păstra cu strictețe secretele care îmi sunt încredințate; voi apăra prin toate mijloacele care îmi stau la dispoziție onoarea și tradițiile nobile ale profesiei; colegii mei vor fi frații mei; nu voi îngădui să mă abată de la datoriile față de pacienții mei motive de religie, naționalitate, rasă, partid politic sau clasă socială; voi avea cel mai mare respect pentru viața omului începând din momentul conceperii; nici măcar în caz de pericol nu voi face uz de cunoștințele mele într-un mod care se împotrivește legilor umanității. Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoarea mea.» (Asociația Medicală Mondială, Declarația de la Geneva)

Medicina, practic, s-a divizat: pe de o parte slujitoare a vieții, pe de altă parte slujitoare a morții; într-un salon o echipă de medici face eforturi supraumane pentru a salva viețile copiilor prematuri, în alt salon, o altă echipă de medici mânuiește instrumentele morții, suprimând viețile copiilor.

Hippocrat, părintele eticii medicale, l-a definit pe cel care practică medicina «numai vindecător», inaugurând astfel o eră nouă. Anterior, rolul celui care practica medicina privea fie vindecarea, fie uciderea. Astăzi unii medici își asumă din nou acest dublu rol, întorcând înapoi cu câteva milenii orologiul civilizației. Înainte de Hippocrat medicul nu se bucura de deplina încredere a pacientului întrucât se afla atât în slujba vieții, cât și în slujba morții. Astăzi, reluându-se acest dublu serviciu, mulți se întreabă dacă se mai poate avea încredere în medicul obstetrician. Mâine aceeași întrebare se va pune cu privire la medicul pediatru și la toate celelalte categorii ale clasei medicale.

Medicul se poate înșela cu ideea că în calitate de slujitor al științei se poate situa dincolo de sfera binelui și a răului. Săvârșind avortul, el comite abuziv un dublu transfer de competență. Mai întâi își arogă o autoritate morală pe care nu o are: dreptul de a decide ce e bine și ce e rău. În al doilea rând, luându-și dreptul asupra vieții și asupra morții, medicul intră în competența judecătorului care este astfel privat de funcția sa fundamentală.

Este evident că medicul care practică avortul, cu toată iluzia pe care și-o face că vine în ajutorul pacientei, abdică de la misiunea sa de slujitor al vieții pe care trebuie să o îngrijească, din primul până în ultimul ei moment, și se pune în slujba intereselor celor puternici. El devine un mercenar preocupat nu să îngrijească și să protejeze viața, sănătatea, bolnavul, ci să slujească un stăpân.

Puterea politică are nevoie întotdeauna și de o tehnocrație medicală. Legalizând avortul, are nevoie și să-l medicalizeze. Riscul pentru medici de a fi manipulați și instrumentalizați de către deținătorii de putere și de a deveni mercenari în solda regimurilor politice nu trebuie subestimat: să ne gândim la contribuția substanțială pe care au adus-o medicii în lagărele naziste și în spitalele de psihiatrie din fostele țări comuniste.

Evident că în cazul nazismului doar o parte din medici au fost complici la crimele lui Hitler.

Se știe însă că prima cameră de gazare a fost pusă la punct de profesori de psihiatrie provenind din douăsprezece din cele mai renumite universități germane. Ei înșiși selectau pacienții și asistau la moartea lor. Cu timpul au găsit suficiente criterii de selectare pentru a goli complet spitalele de psihiatrie.

Psihiatrilor li s-au alăturat foarte curând pediatrii care au început prin a goli casele de copii diformi și au sfârșit cu uciderea copiilor care fac în pat.

Și-au adus contribuția apoi interniștii care au golit căminele de bătrâni, trecând după aceea la uciderea unor bătrâni și suferinzi de malformații ridicați din propriile case. În 1945 medicii au eliminat chiar veterani mutilați în primul război mondial.

Hitler a extins folosirea camerelor de gazare puse la punct de medici pentru eliminarea persoanelor cu «defecte», întrebuințându-le pentru eliminarea popoarelor cu «defecte».

«Medicul care își ucide proprii pacienți nu a adus niciodată vreo contribuție la medicină.» (Prof. Jerôme le Jeune, Paris)


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire