pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice
achizitionare: 03.01.2009; sursa: Editura Presa Bună

PARTEA A TREIA : VIAȚA ÎN CRISTOS

SECȚIUNEA ÎNTÂI : VOCAȚIA OMULUI: VIAȚA ÎN DUH

  1. Cum este legată viața morală creștină de credință și de sacramente?

    Ceea ce mărturisește Simbolul credinței, sacramentele comunică. Într-adevăr, prin ele credincioșii primesc harul lui Cristos și darurile Duhului Sfânt, care îi fac capabili să trăiască viața cea nouă de fii ai lui Dumnezeu în Cristos primit cu credință.

"Recunoaște, creștinule, demnitatea ta!" (Sfântul Leon cel Mare).

CAPITOLUL ÎNTÂI
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE

OMUL, CHIPUL LUI DUMNEZEU

  1. Care este rădăcina demnității umane?

    Demnitatea persoanei umane își are rădăcina în crearea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dotată cu un suflet spiritual și nemuritor, cu inteligență și voință liberă, persoana umană este rânduită spre Dumnezeu și chemată, cu sufletul și cu trupul său, la fericirea veșnică.

CHEMAREA NOASTRĂ LA FERICIRE

  1. Cum ajunge omul la fericire?

    Omul ajunge la fericire în virtutea harului lui Cristos, care îl face părtaș de viața divină. Cristos în evanghelie arată discipolilor săi drumul care duce la fericirea fără sfârșit: Fericirile. Harul lui Cristos acționează și în fiecare om care, urmând conștiința dreaptă, caută și iubește adevărul și binele și evită răul.

  1. De ce sunt importante Fericirile pentru noi?

    Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus, reiau și duc la desăvârșire promisiunile lui Dumnezeu, făcute începând de la Abraham. Reprezintă însuși chipul lui Isus, caracterizează viața creștină autentică și dezvăluie omului scopul ultim al acțiunii sale: fericirea veșnică.

  1. În ce raport sunt Fericirile cu dorința de fericire a omului?

    Ele răspund la dorința înnăscută de fericire pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului pentru a-l atrage la sine și pe care numai el o poate împlini.

  1. Ce este fericirea veșnică?

    Este vederea lui Dumnezeu în viața veșnică, în care noi vom fi pe deplin "părtași la natura divină" (2Pt 1,4), la gloria lui Cristos și la bucuria vieții trinitare. Fericirea depășește capacitățile umane; este un dar supranatural și gratuit al lui Dumnezeu, ca și harul care conduce la ea. Fericirea promisă ne pune în fața alegerilor morale decisive cu privire la bunurile pământești, stimulându-ne să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice.

LIBERTATEA OMULUI

  1. Ce este libertatea?

    Este puterea dăruită omului de Dumnezeu de a acționa sau de a nu acționa, de a face acest lucru sau acel lucru, de a îndeplini astfel de la sine însuși acțiuni deliberate. Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Cu cât se face binele mai mult, cu atât se devine mai liber. Libertatea ajunge la perfecțiune atunci când este rânduită spre Dumnezeu, supremul bine și fericirea noastră. Libertatea implică și posibilitatea de a alege între bine și rău. Alegerea răului este un abuz de libertate și conduce la robia păcatului.

  1. Ce relație există între libertate și responsabilitate?

    Libertatea îl face pe om responsabil de actele sale în măsura în care sunt voluntare, chiar dacă imputabilitatea și responsabilitatea unei acțiuni pot fi micșorate și uneori anulate de ignoranță, de inadvertență, de violența îndurată, de teamă, de sentimente exagerate, de obișnuințe.

  1. De ce omul are dreptul la exercitarea libertății?

    Dreptul la exercitarea libertății este propriu oricărui om, deoarece este inseparabil de demnitatea sa de persoană umană. Prin urmare, acest drept trebuie respectat mereu, îndeosebi în domeniul moral și religios, și trebuie să fie recunoscut și ocrotit din punct de vedere civil în limitele binelui comun și al ordinii publice juste.

  1. Cum se încadrează libertatea umană în ordinea mântuirii?

    Libertatea noastră este slăbită din cauza primului păcat. Slăbirea este și mai agravată de păcatele succesive. Însă Cristos "pentru libertate ne-a eliberat" (Gal 5,1). Cu harul său, Duhul Sfânt ne conduce la libertatea spirituală, pentru a ne face colaboratorii săi liberi în Biserică și în lume.

  1. Care sunt izvoarele moralității actelor umane?

    Moralitatea actelor umane depinde de trei izvoare: de obiectul ales, adică un bine adevărat sau aparent; de intenția subiectului care acționează, adică de scopul pentru care el îndeplinește acțiunea; de circumstanțele acțiunii, incluse fiind și consecințele.

  1. Când este actul uman bun din punct de vedere moral?

    Actul uman este bun din punct de vedere moral atunci când presupune în același timp bunătatea obiectului, a scopului și a circumstanțelor. Obiectul ales poate, de unul singur, să vicieze o întreagă acțiune, chiar dacă intenția este bună. Nu este permis a comite răul pentru ca să derive un bine. Un scop rău poate să corupă acțiunea, chiar dacă obiectul său este bun în sine. În schimb, un scop bun nu face bun un comportament care din cauza obiectului său este rău, deoarece scopul nu justifică mijloacele. Circumstanțele pot atenua sau mări responsabilitatea celui care acționează, însă nu pot să modifice calitatea morală a actelor, nu fac niciodată bună o acțiune care este rea în sine.

  1. Există acte care sunt mereu nepermise?

    Există acte a căror alegere este întotdeauna nepermisă din cauza obiectului lor (de exemplu, înjurătura, omuciderea, adulterul). Alegerea lor presupune o dezordine a voinței, adică un rău moral care nu poate fi justificat prin recurgerea la binele care ar putea eventual să derive.

MORALITATEA PASIUNILOR

  1. Ce sunt pasiunile?

    Pasiunile sunt sentimentele, emoțiile sau mișcările sensibilității - componente naturale ale psihologiei umane - care stimulează la a acționa sau a nu acționa în vederea a ceea ce este perceput ca bun sau ca rău. Principalele sunt iubirea și ura, dorința și teama, bucuria, tristețea, supărarea. Pasiunea principală este iubirea, provocată de atracția binelui. Nu se iubește decât binele, adevărat sau aparent.

  1. Pasiunile sunt bune sau rele din punct de vedere moral?

    Pasiunile, ca mișcări ale sensibilității, nu sunt nici bune nici rele în ele însele. Sunt bune atunci când contribuie la o acțiune bună; sunt rele în caz contrar. Ele pot fi asumate în virtuți sau pervertite în vicii.

CONșTIINȚA MORALĂ

  1. Ce este conștiința morală?

    Conștiința morală, prezentă în intimitatea persoanei, este o judecată a rațiunii, care, la momentul oportun, impune omului să facă binele și să evite răul. Grație ei, persoana umană percepe calitatea morală a unui act care trebuie îndeplinit sau este deja îndeplinit, permițându-i să-și asume responsabilitatea. Atunci când ascultă conștiința morală, omul prudent poate să audă glasul lui Dumnezeu care îi vorbește.

  1. Ce implică demnitatea persoanei față de conștiința morală?

    Demnitatea persoanei umane implică rectitudinea conștiinței morale (adică să fie de acord cu ceea ce este corect și bun conform rațiunii și legii divine). Din cauza aceleiași demnități personale, omul nu trebuie să fie constrâns să acționeze împotriva conștiinței și nici nu trebuie împiedicat, în limitele binelui comun, să acționeze în conformitate cu ea, mai ales în domeniul religios.

  1. Cum se formează conștiința morală pentru a fi dreaptă și vrednică de crezare?

    Conștiința morală dreaptă și vrednică de crezare se formează prin educare, prin asimilarea cuvântului lui Dumnezeu și a învățăturii Bisericii. Este susținută de darurile Duhului Sfânt și ajutată de sfaturile persoanelor înțelepte. De asemenea, folosesc mult pentru formarea morală rugăciunea și cercetarea cugetului.

  1. Ce norme trebuie să urmeze mereu conștiința?

    Există trei norme generale: 1) nu este permis niciodată să se facă răul pentru ca să derive un bine; 2) așa numita Regulă de aur: "Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei" (Mt 7,12); 3) dragostea trece mereu prin respectarea aproapelui și a conștiinței sale, chiar dacă aceasta nu înseamnă a accepta ca un bine ceea ce obiectiv este un rău.

  1. Conștiința morală poate da judecăți eronate?

    Persoana trebuie să asculte întotdeauna de judecata sigură a propriei conștiințe, însă poate da și judecăți eronate, din motive care nu sunt întotdeauna lipsite de vinovăția personală. Însă nu se poate imputa persoanei răul făcut din ignoranță involuntară, chiar dacă el rămâne din punct de vedere obiectiv un rău. Deci este necesară strădania pentru a corecta conștiința morală de erorile sale.

VIRTUȚILE

  1. Ce este virtutea?

    Virtutea este o dispoziție obișnuită și fermă de a face binele. "Scopul unei vieți virtuoase constă în a deveni asemenea lui Dumnezeu" (Sfântul Grigore de Nyssa). Există virtuți umane și virtuți teologale.

  1. Ce sunt virtuțile umane?

    Virtuțile umane sunt perfecțiuni obișnuite și stabile ale inteligenței și voinței, care reglementează actele noastre, ordonează pasiunile și îndreaptă conduita noastră în conformitate cu rațiunea și cu credința. Obținute și întărite prin intermediul actelor bune din punct de vedere moral și repetate, sunt purificate și înălțate de harul divin.

  1. Care sunt principalele virtuți umane?

    Sunt virtuțile denumite cardinale, care le grupează pe toate celelalte și care constituie bazele vieții virtuoase. Ele sunt: prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea.

  1. Ce este prudența?

    Prudența dispune rațiunea ca să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Ea conduce celelalte virtuți, indicându-le norma și măsura.

  1. Ce este dreptatea?

    Dreptatea constă în voința constantă și fermă de a da celorlalți ceea ce li se cuvine. Dreptatea față de Dumnezeu este numită "virtutea religiei".

  1. Ce este tăria?

    Tăria asigură fermitatea în dificultăți și statornicia în căutarea binelui, ajungând până la capacitatea eventualei jertfe a propriei vieți pentru o cauză justă.

  1. Ce este cumpătarea?

    Cumpătarea moderează atracția plăcerilor, asigură stăpânirea voinței asupra instinctelor și face capabili de echilibru în folosirea bunurilor create.

  1. Ce sunt virtuțile teologale?

    Sunt virtuțile care au ca origine, motiv și obiect nemijlocit pe însuși Dumnezeu. Revărsate în om prin harul sfințitor, ele ne fac capabili să trăim în relație cu Sfânta Treime și întemeiază și animă acțiunea morală a creștinului, dând viață virtuților umane. Sunt garanția prezenței și acțiunii Duhului Sfânt în facultățile ființei umane.

  1. Care sunt virtuțile teologale?

    Virtuțile teologale sunt credința, speranța și dragostea.

  1. Ce este credința?

    Credința este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu și în tot ceea ce el ne-a revelat și ceea ce Biserica ne propune să credem, pentru că Dumnezeu este adevărul însuși. Prin credință omul se abandonează de bună voie lui Dumnezeu. De aceea, cel care crede caută să cunoască și să facă voința lui Dumnezeu, deoarece "credința lucrează prin iubire" (Gal 5,6).

  1. Ce este speranța?

    Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim și așteptăm de la Dumnezeu viața veșnică drept fericire a noastră, punându-ne încrederea în promisiunile lui Cristos și sprijinindu-ne pe ajutorul harului Duhului Sfânt pentru a o merita și a persevera până la sfârșitul vieții pământești.

  1. Ce este dragostea?

    Dragostea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele nostru ca pe noi înșine din iubire față de Dumnezeu. Isus face din ea porunca nouă, plinătatea Legii. Ea este "legătura desăvârșirii" (Col 3,14) și fundamentul celorlalte virtuți, care animă, inspiră și ordonează: fără ea "nu sunt nimic" și "nu-mi folosește la nimic" (1Cor 13,1-3).

  1. Ce sunt darurile Duhului Sfânt?

    Darurile Duhului Sfânt sunt dispoziții permanente care îl fac pe om ascultător în urmarea inspirațiilor divine. Ele sunt șapte: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu.

  1. Ce sunt roadele Duhului Sfânt?

    Roadele Duhului Sfânt sunt perfecțiuni plăsmuite în noi ca pârgă a gloriei veșnice. Tradiția Bisericii enumeră douăsprezece: "Iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, îngăduința, blândețea, fidelitatea, modestia, cumpătarea, castitatea" (Gal 5,22-23 Vulg.).

PĂCATUL

  1. Ce presupune pentru noi primirea milostivirii lui Dumnezeu?

    Ea presupune faptul că recunoaștem greșelile noastre, căindu-ne de păcatele noastre. Însuși Dumnezeu prin Cuvântul său și prin Duhul său dezvăluie păcatele noastre, ne dăruiește adevărul conștiinței și speranța iertării.

  1. Ce este păcatul?

    Păcatul este "un cuvânt, o faptă sau o dorință contrare legii veșnice" (Sfântul Augustin). Este o jignire adusă lui Dumnezeu, neascultând de iubirea sa. El rănește natura omului și atentează la solidaritatea umană. Cristos în pătimirea sa dezvăluie pe deplin gravitatea păcatului și îl învinge prin milostivirea sa.

  1. Există o diversitate de păcate?

    Varietatea păcatelor este mare. Ele pot fi deosebite după obiectul lor sau după virtuțile și poruncile cărora li se opun. Se pot referi direct la Dumnezeu, la aproapele sau la noi înșine. De asemenea, pot fi împărțite în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea.

  1. Cum se împarte păcatul în ceea ce privește gravitatea?

    Se împarte în păcat de moarte și lesne-iertător (venial).

  1. Când se comite păcatul de moarte?

    Se comite păcatul de moarte atunci când există în același timp materia gravă, conștiința deplină și consimțământul deliberat. Acest păcat distruge în noi dragostea, ne privează de harul sfințitor și ne conduce la moartea veșnică a iadului dacă nu ne căim. Este iertat în mod obișnuit prin sacramentele Botezului și Pocăinței sau Reconcilierii.

  1. Când se comite păcatul lesne-iertător?

    Păcatul lesne-iertător, care se deosebește în mod esențial de păcatul de moarte, se comite atunci când există materie ușoară, sau chiar gravă, dar fără conștiință deplină sau consimțământ total. El nu rupe alianța cu Dumnezeu, ci slăbește dragostea; manifestă o afecțiune dezordonată față de bunurile create; împiedică progresele sufletului în exercitarea virtuților și în practicarea binelui moral; e vrednic de pedepse purificatoare vremelnice.

  1. Cum proliferează păcatul în noi?

    Păcatul duce la obișnuința păcatului și repetarea sa dă naștere viciului.

  1. Ce sunt viciile?

    Viciile, fiind contrariul virtuților, sunt obișnuințe perverse care, întunecând conștiința, înclină spre rău. Viciile pot fi legate de cele șapte păcate așa-numite capitale, care sunt: mândria, zgârcenia, necurăția, invidia, lăcomia, mânia și lenea.

  1. Există o responsabilitate a noastră în păcatele comise de alții?

    Există această responsabilitate atunci când cooperăm la ele în mod vinovat.

  1. Ce sunt structurile de păcat?

    Sunt situații sociale sau instituții contrare legii divine, expresie și efect al păcatelor personale.

CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

PERSOANA șI SOCIETATEA

  1. În ce constă dimensiunea socială a omului?

    Împreună cu chemarea personală la fericire, omul are dimensiunea socială ca și componentă esențială a naturii sale și a vocației sale. Într-adevăr, toți oamenii sunt chemați la același scop, Dumnezeu însuși; există o anumită asemănare între comuniunea persoanelor divine și fraternitatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei în adevăr și în dragoste; iubirea față de aproapele este inseparabilă de iubirea față de Dumnezeu.

  1. Care este raportul între persoană și societate?

    Persoana este și trebuie să fie principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale. Anumite societăți, cum ar fi familia și comunitatea civică îi sunt necesare. Sunt utile și alte asociații, atât în interiorul comunităților politice cât și pe plan internațional, respectând principiul subsidiarității.

  1. Ce indică principiul subsidiarității?

    Acest principiu indică faptul că o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viața internă a unei societăți de ordin inferior, privând-o de competențele ei, ci trebuie mai degrabă să o susțină în caz de necesitate.

  1. Ce mai cere o conviețuire umană autentică?

    Recere să se respecte dreptatea și justa ierarhie a valorilor, precum și să se subordoneze dimensiunile materiale și instinctive dimensiunilor interioare și spirituale. Îndeosebi, acolo unde păcatul pervertește climatul social trebuie să se facă apel la convertirea inimilor și la harul lui Dumnezeu, pentru a obține schimbări sociale care să fie realmente în slujba oricărei persoane și a întregii persoane. Dragostea, care cere și face capabili de practicarea dreptății, este cea mai mare poruncă socială.

PARTICIPAREA LA VIAȚA SOCIALĂ

  1. Pe ce se întemeiază autoritatea în societate?

    Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate legitimă, care să asigure ordinea și să contribuie la realizarea binelui comun. Această autoritate își găsește fundamentul în natura umană, deoarece corespunde ordinii stabilite de Dumnezeu.

  1. Când este exercitată autoritatea în mod legitim?

    Autoritatea este exercitată în mod legitim atunci când acționează pentru binele comun și pentru a-l obține folosește mijloace permise din punct de vedere moral. De aceea, regimurile politice trebuie să fie determinate de decizia liberă a cetățenilor și trebuie să respecte principiul "statului de drept", în care legea este suverană, și nu voința arbitrară a oamenilor. Legile nedrepte și măsurile contrare ordinii morale nu obligă în conștiință.

  1. Ce este binele comun?

    Prin bine comun se înțelege ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă perfecțiunea.

  1. Ce presupune binele comun?

    Binele comun presupune: respectarea și promovarea drepturilor fundamentale ale persoanei; dezvoltarea bunurilor spirituale și vremelnice ale persoanelor și ale societății; pacea și securitatea tuturor.

  1. Unde se realizează în mod mai relevant binele comun?

    Realizarea cea mai completă a binelui comun se găsește în acele comunități politice care apără și promovează binele cetățenilor și al grupurilor intermediare, fără a uita binele universal al familiei umane.

  1. Cum participă omul la realizarea binelui comun?

    Fiecare om, în funcție de locul și rolul pe care îl ocupă, participă la promovarea binelui comun, respectând legile drepte și implicându-se în domeniile care recer asumarea unei responsabilități personale, cum ar fi grija față de propria familie și angajare în munca proprie. Cetățenii trebuie, pe cât este posibil, să ia parte activă la viața publică.

DREPTATEA SOCIALĂ

  1. Cum asigură societatea dreptatea socială?

    Societatea asigură dreptatea socială atunci când respectă demnitatea și drepturile persoanei, scop propriu al aceleiași societăți. De asemenea, societatea urmărește dreptatea socială, care este legată de binele comun și exercitarea autorității, atunci când realizează condițiile ce permit asociațiilor și indivizilor să obțină ceea ce au dreptul.

  1. Pe ce se întemeiază egalitatea dintre oameni?

    Toți oamenii se bucură de o demnitate egală și de drepturi fundamentale, deoarece, creați după chipul Dumnezeului unic și înzestrați cu același suflet rațional, au aceeași natură și origine și sunt chemați în Cristos, unicul mântuitor, la aceeași fericire veșnică.

  1. Cum trebuie evaluate inegalitățile dintre oameni?

    Există inegalități nedrepte, economice și sociale, care lovesc milioane de ființe umane; ele sunt în contradicție fățișă cu Evanghelia, contrare dreptății, demnității persoanelor, păcii. Dar există și diferențe între oameni cauzate de diferiți factori, care intră în planul lui Dumnezeu. Într-adevăr, el vrea ca fiecare să primească de la alții ceea ce are nevoie, iar cei care au "talanți" deosebiți să-i împartă cu ceilalți. Aceste diferențe încurajează și adesea obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoință și la împărtășire și incită culturile să se îmbogățească reciproc.

  1. Cum se exprimă solidaritatea umană?

    Solidaritatea, care provine din fraternitatea umană și creștină, se exprimă înainte de toate în repartizarea justă a bunurilor, în remunerarea corectă a muncii și în angajarea pentru o ordine socială mai dreaptă. Virtutea solidarității realizează și împărtășirea bunurilor spirituale ale credinței, mai importante decât cele materiale.

CAPITOLUL AL TREILEA
MÂNTUIREA LUI DUMNEZEU: LEGEA șI HARUL

LEGEA MORALĂ

  1. Ce este legea morală?

    Legea morală este lucrarea înțelepciunii divine. Ea prescrie omului căile, normele de conduită care conduc la fericirea promisă și interzice căile ce îndepărtează de Dumnezeu.

  1. În ce constă legea morală naturală?

    Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într-o participare la înțelepciunea și la bunătatea lui Dumnezeu și exprimă simțul moral originar, care îi permite omului să discearnă, prin rațiune, binele și răul. Ea este universală și neschimbătoare și pune bazele obligațiilor și drepturilor fundamentale ale persoanei, ca și ale comunității umane și chiar ale legii civile.

  1. Este percepută de toți această lege?

    Din cauza păcatului, legea naturală nu este percepută mereu și de toți cu aceeași claritate și nemijlocire.

Pentru aceasta, Dumnezeu "a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu reușeau să citească în inimile lor" (Sfântul Augustin).

  1. Ce raport este între legea naturală și legea veche?

    Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Ea exprimă multe adevăruri care sunt, din punct de vedere natural, accesibile rațiunii și care se găsesc în felul acesta afirmate și autentificate în alianțele mântuirii. Prescrierile sale morale, care sunt rezumate în cele zece porunci, pun fundamentul vocației omului, interzic ceea ce este contrar iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele și stabilesc ceea ce îi este esențial.

  1. Cum se încadrează Legea veche în planul mântuirii?

    Legea veche permite cunoașterea multor adevăruri accesibile rațiunii, arată ceea ce trebuie sau nu trebuie făcut și, mai ales, așa cum face un pedagog înțelept, pregătește și dispune la convertire și la primirea evangheliei. Totuși, deși este sfântă, spirituală și bună, legea veche este încă imperfectă, deoarece nu dă de la sine forța și harul Duhului pentru a o împlini.

  1. Ce este legea cea nouă sau legea evanghelică?

    Legea cea nouă sau legea evanghelică, proclamată și realizată de Cristos, este plinătatea și împlinirea legii divine, naturale și revelate. Ea este rezumată în porunca de a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele și de a ne iubi așa cum ne-a iubit Cristos; există și o realitate interioară omului: harul Duhului Sfânt care face posibilă o asemenea iubire. Este "legea libertății" (Iac 1,25), pentru că ne face să acționăm în mod spontan sub impulsul dragostei.

"Legea cea nouă este îndeosebi același har al Duhului Sfânt, care este dăruit celor care cred în Cristos" (Sfântul Toma de Aquino).

  1. Unde se găsește legea cea nouă?

    Legea cea nouă se găsește în toată viața și predicarea lui Cristos și în cateheza morală a apostolilor: predica de pe munte este principala ei exprimare.

HAR șI ÎNDREPTĂȚIRE

  1. Ce este îndreptățirea?

    Îndreptățirea este lucrarea prin excelență a iubirii lui Dumnezeu. Este acțiunea milostivă și gratuită a lui Dumnezeu, care șterge păcatele noastre și ne face drepți și sfinți în toată ființa noastră. Aceasta are loc prin harul Duhului Sfânt, care ne-a fost meritat de pătimirea lui Cristos și ne este dăruit prin Botez. Îndreptățirea dă început la răspunsul liber al omului, adică la credința în Cristos și la colaborarea cu harul Duhului Sfânt.

  1. Ce este harul care îndreptățește?

    Harul este darul gratuit pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a ne face părtași de viața sa trinitară și capabili să acționăm din iubire față de el. Este numit har habitual, sau sfințitor sau îndumnezeitor, pentru că ne sfințește și ne îndumnezeiește. Este supranatural, pentru că depinde în întregime de inițiativa gratuită a lui Dumnezeu și depășește capacitățile inteligenței și forțele omului. Deci scapă experienței noastre.

  1. Ce alte tipuri de har există?

    În afară de harul habitual, există: harurile actuale (daruri în funcție de împrejurări); harurile sacramentale (darurile proprii fiecărui sacrament); harurile speciale sau carismele (care au ca scop binele comun al Bisericii), între care harurile stării, care însoțesc exercitarea slujirilor ecleziale și a responsabilităților vieții.

  1. Care este raportul dintre har și libertatea omului?

    Harul previne, pregătește și trezește răspunsul liber al omului. El răspunde la aspirațiile profunde ale libertății umane, o invită la cooperare și o conduce la perfecțiune.

  1. Ce este meritul?

    Meritul este ceea ce dă dreptul la răsplată pentru o acțiune bună. Față de Dumnezeu, omul, în sine, nu poate merita nimic, de vreme ce a primit totul de la el în mod gratuit. Totuși, Dumnezeu îi dă posibilitatea de a obține merite prin unirea cu dragostea lui Cristos, izvor al meritelor noastre în fața lui Dumnezeu. De aceea, meritele faptelor bune trebuie să fie atribuite înainte de toate harului lui Dumnezeu și apoi voinței libere a omului.

  1. Ce bunuri putem merita?

    Sub mișcarea Duhului Sfânt putem merita, pentru noi înșine și pentru alții, harurile folositoare pentru a ne sfinți și pentru a ajunge la viața veșnică, precum și bunurile vremelnice potrivite pentru noi conform planului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate merita harul inițial, cel care se află la originea convertirii și a îndreptățirii.

  1. Suntem chemați cu toții la sfințenia creștină?

    Toți credincioșii sunt chemați la sfințenia creștină. Ea este plinătate a vieții creștine și perfecțiune a dragostei și se realizează în unirea intimă cu Cristos și, în el, cu Preasfânta Treime. Drumul de sfințire a creștinului, după ce a trecut prin cruce, își va avea împlinirea în învierea finală a celor drepți, în care Dumnezeu va fi totul în toate lucrurile.

BISERICA, MAMĂ șI ÎNVĂȚĂTOARE

  1. În ce mod hrănește Biserica viața morală a creștinului?

    Biserica este comunitatea în care creștinul primește cuvântul lui Dumnezeu și învățăturile "Legii lui Cristos" (Gal 6,2); primește harul sacramentelor; se unește la jertfa euharistică a lui Cristos, în așa fel încât viața sa morală să fie un cult spiritual; învață exemplul de sfințenie al Fecioarei Maria și al sfinților.

  1. De ce intervine magisteriul Bisericii în domeniul moral?

    Pentru că este datoria magisteriului Bisericii să predice credința care trebuie crezută și practicată în viață. Această datorie se extinde și la prescrierile specifice ale legii naturale, pentru că respectarea lor este necesară pentru mântuire.

  1. Ce finalități au poruncile Bisericii?

    Cele cinci porunci ale Bisericii au ca scop să garanteze credincioșilor minimul indispensabil de spirit de rugăciune, de viață sacramentală, de angajare morală și de creștere a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

  1. Care sunt poruncile Bisericii?

    Ele sunt: 1) Să participi la Liturghie duminica și în celelalte sărbători de poruncă și să te abții de la munci și activități care ar putea să împiedice sfințirea acestor zile; 2) Să-ți mărturisești propriile păcate, primind sacramentul Reconcilierii, cel puțin o dată pe an; 3) Să primești sacramentul Euharistiei cel puțin la Paști; 4) Să nu mănânci carne și să respecți postul în zilele stabilite de Biserică; 5) Să vii în ajutorul necesităților materiale ale Bisericii, după propriile posibilități.

  1. Pentru ce este indispensabilă viața morală a creștinilor pentru vestirea evangheliei?

    Deoarece cu viața lor conformă cu Domnul Isus creștinii atrag pe oameni la credința în adevăratul Dumnezeu, edifică Biserica, imprimă în lume spiritul evangheliei și grăbesc venirea împărăției lui Dumnezeu.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire