pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 2. Tatăl

I. «În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh»

232.    Creștinii sunt botezați «în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh» (Mt 28, 19). Înainte de aceasta, ei răspund «Cred» la întreita întrebare care le cere să-și mărturisească credința în Tatăl, în Fiul și în Duhul: «Fides omnium christianorum in Trinitate consistit - Credința tuturor creștinilor se întemeiază pe Treime [249].»

233.    Creștinii sunt botezați într-un singur nume al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh - și nu în mai multe nume [250], căci nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic și Fiul său unul-născut și Duhul Sfânt: Preasfânta Treime.

234.    Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinței și al vieții creștine. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuși. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinței, lumina care le luminează. Este învățătura fundamentală și esențială în «ierarhia adevărurilor de credință [251]». «Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii și mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat și unic, Tată, Fiu și Duh Sfânt, se revelează, împacă și unește cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat [252].»

235.    În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I), în ce fel a formulat Biserica învățătura de credință asupra acestui mister (II) și, în sfârșit, în ce fel, prin misiunile divine ale Fiului și Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl își realizează «planul binevoitor» de creare, de răscumpărare și de sfințire (III).

236.    Părinții Bisericii fac deosebirea între Theologia și Oikonomia, desemnând prin primul termen misterul vieții intime a lui Dumnezeu-Treime, iar prin al doilea, toate lucrările lui prin care El se revelează și își comunică viața. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia; și, reciproc, Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuși; și, reciproc, misterul Ființei lui intime luminează înțelegerea tuturor lucrărilor lui. La fel se întâmplă, analogic, între persoanele umane. Persoana se arată în acțiunea ei și, cu cât cunoaștem mai bine o persoană, cu atât mai bine îi înțelegem acțiunea.

237.    Treimea este un mister de credință în sensul strict, unul dintre «misterele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus [253]». Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Ființei sale trinitare în lucrarea creației și în Revelația sa de-a lungul Vechiului Testament. Dar intimitatea Ființei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil rațiunii lăsate în puterile ei și chiar credinței lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu și de trimiterea Duhului Sfânt.

II. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime

Tatăl revelat de Fiul

238.    Invocarea lui Dumnezeu ca «Tată» este cunoscută în multe religii. Divinitatea este adesea considerată ca «tată al zeilor și al oamenilor». În Israel, Dumnezeu este numit Tată ca Creator al lumii [254]. Dumnezeu este și mai mult Tată datorită Legământului și darului Legii făcut lui Israel, «fiul său întâiul-născut» (Ex 4, 22). El este numit și Tată al regelui lui Israel [255]. Este în mod cu totul deosebit «Tatăl săracilor», al orfanului și al văduvei, care se află sub ocrotirea lui iubitoare [256].

239.    Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de «Tată», limbajul credinței indică în principal două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate și autoritatea transcendentă și că este totodată bunătate și grijă iubitoare pentru toți copiii săi. Această dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată și prin imaginea maternității [257], care indică mai mult imanența lui Dumnezeu, intimitatea între Dumnezeu și făptura sa. Limbajul credinței se inspiră astfel din experiența umană a părinților, care sunt într-un fel primii reprezentanți ai lui Dumnezeu pentru om. Dar această experiență spune și că părinții omenești sunt supuși greșelii și pot desfigura chipul paternității și al maternității. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. El nu este nici bărbat nici femeie, este Dumnezeu. El transcende și paternitatea și maternitatea  [258] omenească, deși este originea și măsura lor [259]: nimeni nu este tată așa cum este Dumnezeu.

240.    Isus a dezvăluit că Dumnezeu este «Tată» într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El este din veșnicie Tată în relație cu Fiul său unul-născut, care, la rândul lui, nu este Fiu decât în relație cu Tatăl: «Nimeni nu-l cunoaște pe Fiul, afară de Tatăl, nici pe Fiul nu-l cunoaște nimeni, afară de Fiul și cel căruia a voit Fiul să-i descopere» (Mt 11, 27).

241.    De aceea apostolii îl mărturisesc pe Isus drept «Cuvântul care la început era la Dumnezeu și care este Dumnezeu» (In 1, 1), drept «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15), drept «strălucirea slavei și chipul ființei sale» (Evr 1, 3).

242.    După ei, urmând tradiția apostolică, în anul 325, la primul Conciliu ecumenic de la Niceea, Biserica a afirmat că Fiul este «consubstanțial - de o ființă» cu Tatăl, adică un singur Dumnezeu cu El. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea și l-a mărturisit pe «Fiul lui Dumnezeu unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu creat, de o ființă (lit. de aceeași substanță) cu Tatăl [260].»

Tatăl și Fiul revelați de Duhul Sfânt

243.    Înainte de Paștele său, Isus vestește trimiterea unui «alt Apărător» (Paraclet), Duhul Sfânt. Lucrând încă de la creație [261], după ce «a grăit prin profeți [262]», El va rămâne alături de ucenici și în ei [263], pentru a-i învăța toate [264] și a-i călăuzi «la tot adevărul» (In 16, 13). Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus și cu Tatăl.

244.    Originea veșnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. Duhul Sfânt este trimis apostolilor și Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului, cât și de Fiul în persoană, după ce s-a întors la Tatăl [265]. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus [266] revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea.

245.    Credința apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ținut în anul 381 la Constantinopol: «Credem în Duhul Sfânt, Domnul și de viață Dătătorul, care de la Tatăl purcede [267].» Prin aceasta Biserica îl recunoaște pe Tatăl ca «izvorul și originea a toată dumnezeirea [268]». Originea veșnică a Duhului Sfânt nu este totuși fără legătură cu aceea a Fiului: «Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu, unul și egal cu Tatăl și cu Fiul, de aceeași substanță și de aceeași natură. (...) Cu toate acestea, nu spunem că El este numai Duhul Tatălui, ci Duhul Tatălui și al Fiului în același timp [269].» Crezul Bisericii, exprimat de Conciliul de la Constantinopol, mărturisește: «Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit [270].»

246.    Tradiția latină a Crezului mărturisește că Duhul Sfânt «purcede de la Tatăl și de la Fiul [Filioque]». Conciliul de la Florența, din 1439, explicitează: «Duhul Sfânt își trage esența și ființa subzistentă deopotrivă de la Tatăl și de la Fiul și El purcede din veșnicie atât de la unul, cât și de la celălalt ca de la un singur Principiu și printr-o singură spirație... Și pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuși l-a dăruit Fiului său unic născându-l, cu excepția paternității sale, și această purcedere a Duhului Sfânt și de la Fiul El o deține din veșnicie de la Tatăl său care l-a născut din veșnicie [271].»

247.    Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. Însă, urmând o veche tradiție latină și alexandrină, Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447 [272], chiar înainte ca Roma să fi cunoscut și să fi primit, în 451, la Conciliul din Calcedon, Simbolul din 381. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele VIII și XI). Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuși, până astăzi, un punct de divergență cu Bisericile ortodoxe.

248.    Tradiția orientală exprimă în primul rând caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Mărturisind că Duhul Sfânt «purcede de la Tatăl» (In 15, 26), ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul [273]. Tradiția occidentală exprimă în primul rând comuniunea consubstanțială între Tatăl și Fiul, spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (Filioque). Ea spune acest lucru «în mod legitim și logic» [274], căci ordinea veșnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanțială implică faptul că Tatăl, ca «început fără de început» [275], este originea primară a Duhului Sfânt dar, totodată, ca Tată al Fiului unul-născut, El este împreună cu Acesta «Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt [276]». Această legitimă complementaritate, dacă nu este înăsprită, nu afectează identitatea credinței în realitatea aceluiași mister mărturisit.

III. Sfânta Treime în învățătura de credință

Formarea dogmei trinitare

249.    Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinței vii a Bisericii, îndeosebi prin Botez. El își găsește expresia în norma de credință baptismală, formulată în predica, în cateheza și rugăciunea Bisericii. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice, așa cum dovedește salutul reluat în liturgia euharistică: «Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți» (2 Cor 13, 13) [277].

250.    În cursul primelor secole, Biserica a căutat să-și formuleze mai explicit credința trinitară, atât pentru a-și aprofunda propria înțelegere a credinței, cât și pentru a o apăra de erorile care o deformau. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime, ajutate de cercetarea teologică a Părinților Bisericii și susținute de simțul de credință al poporului creștin.

251.    Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi, Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noțiuni de origine filosofică: «substanță», «persoană» sau «ipostază», «relație» etc. Prin aceasta, ea nu a subordonat credința unei înțelepciuni omenești, ci a dat un sens nou, cu totul deosebit, acestor termeni chemați să semnifice de acum încolo și un mister inefabil, «ce depășește infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească [278]».

252.    Biserica folosește termenul «substanță» (redat adesea prin «esență» sau prin «ființă», «natură») pentru a desemna ființa divină în unitatea sa; termenul «persoană» sau «ipostază» pentru a-l desemna pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în distincția reală dintre ei; termenul «relație» pentru a desemna faptul că distincția dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă.

Dogma Sfintei Treimi

253.    Treimea este Una. Noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: «Treimea cea de o ființă [279]». Persoanele divine nu își împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: «Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl și Fiul, adică un singur Dumnezeu în privința naturii [280].» «Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate, adică substanța, esența sau natura divină [281].»

254.    Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. «Dumnezeu este unic, dar nu solitar [282]». «Tată», «Fiu», «Duh Sfânt» nu sunt pur și simplu nume ce desemnează modalități ale Ființei divine, căci ele sunt realmente deosebite între ele: «Fiul nu este Tatăl, Tatăl nu este Fiul și Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul [283].» Se deosebesc între ei prin relațiile ce țin de origine: «Tatăl dă naștere, Fiul este născut, Duhul Sfânt purcede [284].» Unitatea divină este Trinitară.

255.    Persoanele divine sunt în totală relație unele față de altele. Deoarece nu divizează unitatea divină, distincția reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relațiile care le referă unele la altele: «În numele relative ale Persoanelor, Tatăl este raportat la Fiul, Fiul la Tatăl, Duhul Sfânt și la unul și la celălalt; când vorbim de aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor, credem totuși într-o singură natură sau substanță [285].» Într-adevăr, «totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziția de relație [286].» Datorită acestei unități, Tatăl este în întregime în Fiul, în întregime în Duhul Sfânt; Fiul este în întregime în Tatăl, în întregime în Duhul Sfânt; Duhul Sfânt în întregime în Tatăl, în întregime în Fiul [287].»

256.    Sfântul Grigore din Nazianz, numit și «Teologul», le încredințează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinței trinitare:

Înainte de orice, păstrați-mi acest prețios tezaur pentru care trăiesc și mă lupt, cu care vreau să mor, care mă ajută să îndur orice suferință și să disprețuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credință în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt. Astăzi vi-l încredințez vouă. În curând, prin el vă voi cufunda în apă și iarăși vă voi scoate. Vi-l dăruiesc drept însoțitor și ocrotitor al întregii voastre vieți. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire și Putere, Una în Trei și cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. Dumnezeire fără deosebire de substanță sau de natură, fără grad superior ce înalță sau grad inferior ce coboară.(...) Din trei infinituri, infinita connaturalitate. Fiecare, considerat în sine, e Dumnezeu întreg (...) Dumnezeu - cele Trei Persoane laolaltă (...). Abia am început să meditez la Unitate și iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Abia am început să meditez la Treime, și iată că unitatea mă îndestulează [288

IV. Operațiunile divine și misiunile trinitare

257.    O Lux beata Trinitas et principalis Unitas! «O, Treime, Lumină preafericită! O, Unitate primordială [289]!» Dumnezeu este fericire veșnică, viață fără de moarte, lumină fără asfințit. Dumnezeu este Iubire: Tată, Fiu și Duh Sfânt. De bunăvoie, Dumnezeu vrea să împărtășească slava vieții sale preafericite. Acesta este «planul bunăvoinței sale [290]» pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit, «dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos» (Ef 1, 4-5), adică «făcuți asemenea chipului Fiului său» (Rom 8, 29) prin «Duhul înfierii» (Rom 8, 15). Acest plan este un «har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor» (2 Tim 1, 9-10), izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. El se manifestă în lucrarea creației, în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat, în misiunea Fiului și în aceea a Duhului Sfânt, continuate în misiunea Bisericii [291].

258.    Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. Căci după cum are una și aceeași natură, Treimea are una și aceeași lucrare [292]. «Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creației, ci un singur principiu [293]». Cu toate acestea, fiecare Persoană divină înfăptuiește lucrarea comună potrivit specificului său personal. Astfel Biserica, referindu-se la Noul Testament [294], mărturisește: «unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Cristos, Domnul, prin care sunt toate, unul este Duhul Sfânt în care sunt toate [295].» Proprietățile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine a Întrupării Fiului și a dăruirii Duhului Sfânt.

259.    Operă comună și personală totodată, întreaga economie divină ne face să cunoaștem atât proprietatea Persoanelor divine, cât și natura lor unică. De asemenea, întreaga viață creștină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine, fără a le separa câtuși de puțin. Cel care îl preamărește pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt; cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl [296] și îl însuflețește Duhul Sfânt [297].

260.    Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârșită a Preafericitei Treimi [298]. Însă chiar de pe acum suntem chemați să fim locuiți de Preasfânta Treime: «Dacă mă iubește cineva - spune Domnul -, va păzi cuvântul meu, iar Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face sălaș la el» (In 14, 23):

Dumnezeul meu, Treime adorată, ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine, neclintită și liniștită, ca și cum sufletul meu ar fi deja în veșnicie; nimic să nu-mi poată tulbura pacea, nici să nu mă scoată din Tine, o, Statornicie, ci fiecare minut să mă ducă mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălașul tău iubit și sălașul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credința mea, mereu în adorație, întru totul dăruită lucrării tale creatoare [299].

PE SCURT

261.

Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinței și al vieții creștine. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoașterea lui, revelându-se ca Tată, Fiu și Duh Sfânt.

262.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veșnic și că Fiul este consubstanțial, de o ființă, cu Tatăl, adică în El și cu El este același Dumnezeu unic.

263.

Misiunea Duhului Sfânt, trimis de Tatăl în numele Fiului [300] și trimis de Fiul «de la Tatăl» (In 15, 26) revelează că El este, împreună cu ei, același Dumnezeu unic. «Împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit.»

264.

«Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar, iar prin darul veșnic pe care Tatăl îl face Fiului, purcede de la Tatăl și de la Fiul în comuniune [301].»

265.

Prin harul Botezului «în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh», noi suntem chemați să fim părtași de viața Preafericitei Treimi, aici, pe pământ, în întunericul credinței și dincolo de moarte, în lumina veșnică [302].

266.

«Fides autem catholica haec est, ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur, neque confundentes personas, neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris, alia Filii, alia Spiritus Sancti; sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas, aequalis gloria, coaeterna maiestas. - Credința catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime și Treimea în Unitate, fără a confunda persoanele, fără a diviza substanța: căci alta este persoana Tatălui, alta cea a Fiului, alta cea a Sfântului Duh; însă una este divinitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, egală slava lor, la fel de veșnică măreția lor [303].»

267.

Inseparabile în ceea ce sunt, Persoanele divine sunt inseparabile și în ceea ce fac. Dar în unica operațiune divină, fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime, mai ales în misiunile divine a Întrupării Fiului și a dăruirii Duhului Sfânt.

Note


249. Sf. Cezar de Arles, Symb.
250. Cf. Mărturisirea de credință a Papei Vigilius, în 552: DS 415.
251. DCG 43.
252. DCG 47.
253. SPF 16.
254. Cf. Dt 32, 6; Mal 2, 10.
255. Cf. 2 Sam 7, 14.
256. Cf. Ps 68, 6.
257. Cf. Is 66, 13; Ps 131, 2.
258. Cf. Ps 27, 10.
259. Cf. Ef 3, 14; Is 49, 15.
260. DS 150.
261. Cf. Gen 1, 2.
262. Simbolul de la Niceea - Constantinopol.
263. Cf. In 14, 17.
264. Cf. In 14, 26.
265. Cf. In 14, 26; 15, 26; 16, 14.
266. Cf. In 7, 39.
267. DS 150.
268. Cc. Toledo VI (în 638): DS 490.
269. Cc. Toledo XI (în 675): DS 527.
270. DS 150.
271. DS 1300-1301.
272. Cf. DS 284.
273. Cf. AG 2.
274. Cc. Florența (în 1439): DS 1302.
275. DS 1331.
276. Cc. Lyon II (în 1274): DS 850.
277. Cf. 1 Cor 12, 4-6; Ef 4, 4-6.
278. SPF 2.
279. Cc. Constantinopol II (în 553): DS 421.
280. Cc. Toledo XI (în 675): DS 530.
281. Cc. Lateran IV (în 1215): DS 804.
282. Fides Damasi: DS 71.
283. Cc. Toledo XI: DS 530.
284. Cc. Lateran IV: DS 804.
285. Cc. Toledo XI: DS 528.
286. Cc. Florența (în 1442): DS 1330.
287. Ibid.: DS 1331.
288. Or. 40, 41.
289. LH, Imn la Vespere.
290. Cf. Ef 1, 9.
291. Cf. AG 2-9.
292. Cf. Cc. Constantinopol II (în 553): DS 421.
293. Cc. Florența (în 1442): DS 1331.
294. Cf. 1 Cor 8, 6.
295. Cc. Constantinopol II: DS 421.
296. Cf. In 6, 44.
297. Cf. Rom 8, 14.
298. Cf. In 17, 21-23
299. Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi.
300. Cf. In 14, 26.
301. Sf. Augustin, Trin. 15, 26, 47.
302. Cf. SPF 9.
303. Symbolum «Quicumque».

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire