pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

SECȚIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credință creștină
Simbolurile credinței

185.    Cine spune «Cred», spune «Ader la ceea ce noi credem». Comuniunea în credință are nevoie de un limbaj comun al credinței, normativ pentru toți și unindu-i în aceeași mărturisire a credinței.

186.    Încă de la origine, Biserica apostolică și-a exprimat și și-a transmis credința în formule scurte, normative pentru toți [203]. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit și să adune esențialul credinței sale în rezumate organice și articulate, destinate în special candidaților la botez:

Simbolul credinței n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învățătură completă de credință. Și, după cum sămânța de muștar închide într-un grăunte foarte mic mulțime de ramuri, tot astfel acest compendiu al credinței închide în câteva cuvinte toată cunoașterea adevăratei pietăți cuprinsă în Vechiul și Noul Testament [204].

187.    Aceste sinteze ale credinței sunt numite «mărturisiri de credință» pentru că ele rezumă credința pe care o mărturisesc creștinii. sunt numite «Crez» după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: «Cred». sunt numite și «Simboluri ale credinței».

188.    Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă o pecete) care era prezentat drept semn de recunoaștere. Părțile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. Simbolul credinței este deci un semn de recunoaștere și de comuniune între credincioși. Symbolon desemnează, apoi, o culegere, o colecție sau un sumar. Simbolul credinței este culegerea principalelor adevăruri de credință. De aceea slujește ca punct de referință primar și fundamental al catehezei.

189.    Prima «mărturisire de credință» se face la botez. «Simbolul credinței» este în primul rând simbolul baptismal. Pentru că botezul este dat «în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh» (Mt 28, 19), adevărurile de credință mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

190.    Simbolul este deci împărțit în trei părți: «întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască și despre lucrarea minunată a creației; apoi, despre a doua Persoană dumnezeiască și despre misterul Răscumpărării oamenilor; în sfârșit, despre a treia Persoană dumnezeiască, izvor și principiu al sfințirii noastre [205].» Acestea sunt «cele trei capitole ale peceții noastre (baptismale) [206]».

191.    «Aceste trei părți sunt distincte, deși legate între ele. După o comparație adeseori folosită de Părinți, le numim articole. Într-adevăr, după cum în mădularele noastre există anumite articulații care le deosebesc și le separă, tot astfel, în această mărturisire de credință, s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit și în mod distinct [207].» După o tradiție veche, atestată deja de Sfântul Ambroziu, există și obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului, simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinței apostolice [208].

192.    De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinței, ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice și vechi [209], Simbolul Quicumque, numit al Sfântului Atanasie [210], mărturisirile de credință ale unor Concilii (Toledo [211], Lateran [212], Lyon [213], Trento [214]) sau ale unor papi, de pildă Fides Damasi [215] sau Sollemnis Professio Fidei - «Crezul Poporului lui Dumnezeu» a lui Paul al VI-lea (1968).

193.    Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieții Bisericii nu poate fi considerat depășit și inutil. Toate ne ajută să trăim și să aprofundăm astăzi credința dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată.

       Dintre toate simbolurile credinței, două ocupă un loc cu totul deosebit în viața Bisericii:

194.    Simbolul apostolilor, numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinței apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. Marea lui autoritate vine din acest fapt: «El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde și-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, și unde acesta a adus expresia credinței comune [216].»

195.    Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol își datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 și 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient și Occident.

196.    Expunerea noastră de credință va urma Simbolul apostolilor, care constituie, ca să spunem așa, «cel mai vechi catehism roman». Totuși, ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan, care adeseori e mai explicit și mai detaliat.

197.    Ca în ziua botezului, când toată viața noastră a fost încredințată «îndreptarului de învățătură» (Rom 6, 17), să primim simbolul credinței noastre dătătoare de viață. A rosti cu credință Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a intra în comuniune și cu Biserica întreagă, care ne transmite credința și în sânul căreia credem:

Acest Simbol este pecete spirituală, e meditația inimii noastre și paza ei statornică; e, fără îndoială, comoara sufletului nostru [217].

CAPITOLUL ÎNTÂI
Cred în Dumnezeu Tatăl

198.    Mărturisirea noastră de credință începe cu Dumnezeu, căci Dumnezeu este «Cel dintâi și Cel de pe urmă» (Is 44, 6), Începutul și Sfârșitul a toate. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl, pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi; Simbolul nostru începe cu crearea cerului și a pământului, pentru că creația este începutul și fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu.

ARTICOLUL 1
«Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul,
Creatorul cerului și al pământului»

PARAGRAFUL 1. Cred în Dumnezeu

199.    «Cred în Dumnezeu»: această primă afirmație a mărturisirii de credință este și cea fundamentală. Întreg Simbolul vorbește despre Dumnezeu, iar dacă vorbește și despre om și lume, o face în raport cu Dumnezeu. Articolele din Crez depind toate de primul, după cum și poruncile o explicitează pe cea dintâi. Celelalte articole ne fac să-l cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, așa cum s-a revelat treptat oamenilor. «Credincioșii își mărturisesc mai întâi credința în Dumnezeu [218].»

I. «Cred într-unul Dumnezeu»

200.    Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Mărturisirea unicității lui Dumnezeu, care își are rădăcina în Revelația divină a Vechiului Legământ, este inseparabilă de aceea a existenței lui Dumnezeu și în aceeași măsură fundamentală. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: «Credința creștină mărturisește că există un singur Dumnezeu, prin natură, prin substanță și prin esență [219].»

201.    Lui Israel, alesul său, Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: «Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toate puterile tale» (Dt 6, 4-5). Prin profeți, Dumnezeu îl cheamă pe Israel și toate neamurile să se întoarcă spre El, Cel Unic: «Întoarceți-vă la mine și veți fi mântuiți, voi, toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul... În fața mea se va pleca tot genunchiul, pe mine se va jura orice limbă spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea și tăria» (Is 45, 22-24) [220].

202.    Isus însuși confirmă că Dumnezeu este «unicul Domn» și că trebuie să-l iubim «din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toate puterile [221]». El lasă în același timp să se înțeleagă că El însuși este «Domnul [222]». A mărturisi că «Isus este Domnul» este specificul credinței creștine. Acest lucru nu este contrar credinței în Dumnezeul unic. A crede în Duhul Sfânt «Domnul și de viață dătătorul» nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic:

Noi credem cu tărie și afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat, veșnic, nemărginit și neschimbător, de nepătruns, atotputernic și negrăit, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt: trei Persoane dar o singură Esență, o singură Substanță sau Natură, absolut simplă [223].

II. Dumnezeu își revelează numele

203.    Dumnezeu s-a revelat poporului său Israel, făcându-i cunoscut numele său. Numele exprimă esența, identitatea persoanei și sensul vieții ei. Dumnezeu are un nume. El nu este o forță anonimă. A-și dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalți; înseamnă, într-un fel, a se dărui pe sine, făcându-se accesibil, capabil de a fi cunoscut mai intim și de a fi chemat personal.

204.    Dumnezeu s-a revelat progresiv și sub diferite nume poporului său, însă revelația fundamentală pentru Vechiul și Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins, în pragul Exodului și al Legământului de la Sinai.

Dumnezeul cel viu

205.    Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiș care arde fără să se mistuie. Dumnezeu îi spune lui Moise: «Eu sunt Dumnezeul părinților tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob» (Ex 3, 6). Dumnezeu este Dumnezeul părinților, Cel care i-a chemat și i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. Este Dumnezeul fidel și compătimitor, care-și aduce aminte de ei și de făgăduințele sale; El vine pentru a-i elibera pe urmașii lor din robie. El este Dumnezeul care, dincolo de spațiu și de timp, poate și vrea acest lucru și care-și va pune atotputernicia în acțiune pentru acest plan.

«Eu sunt Cel care sunt»

Moise i-a spus lui Dumnezeu: «Iată, eu mă duc la fiii lui Israel și le spun: ''Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi''. Dar dacă-mi spun: ''Care este numele lui?'', ce le voi spune?» Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu sunt Cel care sunt». Și a spus: «Așa să le spui fiilor lui Israel: ''Eu sunt'' m-a trimis la voi. Acesta e numele meu pentru totdeauna și așa voi fi pomenit din neam în neam» (Ex 3, 13-15).

206.    Revelându-și numele misterios de YHWH, «Eu sunt Cel care Este» sau «Eu sunt Cel care sunt» sau «Eu sunt Cine sunt», Dumnezeu spune cine este El și cu ce nume trebuie să fie chemat. Acest nume divin este misterios, așa cum Dumnezeu este mister. Este în același timp un nume revelat și, într-un fel, refuzul unui nume și tocmai de aceea exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu, infinit mai presus de tot ce putem înțelege sau spune: El este «Dumnezeul ascuns» (Is 45, 15), numele lui e inefabil [224] și El este Dumnezeul care se apropie de oameni.

207.    Revelându-și numele, Dumnezeu își revelează în același timp fidelitatea, care este dintotdeauna și pentru totdeauna, valabilă pentru trecut («Eu sunt Dumnezeul părinților tăi», Ex 3, 6), ca și pentru viitor («Voi fi cu tine», Ex 3, 12). Dumnezeu care își revelează numele ca «Eu sunt» se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de față, prezent alături de poporul său pentru a-l mântui.

208.    În fața prezenței atrăgătoare și misterioase a lui Dumnezeu, omul își descoperă micimea. În fața rugului aprins, Moise își scoate sandalele și își acoperă fața [225] înaintea Sfințeniei divine. În fața Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt, Isaia exclamă: «Vai mie, sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate» (Is 6, 5). În fața semnelor dumnezeiești pe care le săvârșește Isus, Petru exclamă: «Îndepărtează-te de mine, căci sunt om păcătos, Doamne!» (Lc 5, 8). Dar, pentru că Dumnezeu e sfânt, El poate ierta omului care se descoperă păcătos în fața lui: «Nu-mi voi dezlănțui iuțimea mâniei mele (...), căci Eu sunt Dumnezeu și nu om, Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău» (Os 11, 9). Apostolul Ioan va spune, de asemenea: «În fața lui ne vom împăca inima, chiar dacă ne-ar osândi inima noastră, căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate» (1 In 3, 19-20).

209.    Din respect pentru sfințenia lui, poporul lui Israel nu pronunță numele lui Dumnezeu. În citirea Sfintei Scripturi, numele revelat este înlocuit de titlul divin «Domnul, Stăpânul» (Adonai, în grecește Kyrios). Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: «Isus este Domn».

«Dumnezeu iubitor și milostiv»

210.    După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina vițelului de aur [226], Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise și acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios, manifestându-și astfel iubirea [227]. Lui Moise, care cere să-i vadă slava, Dumnezeu îi răspunde: «Voi face să treacă prin fața ta toată bunătatea [frumusețea] mea și voi rosti înaintea ta numele YHWH» (Ex 33, 18-19). Domnul trece prin fața lui Moise și proclamă: «YHWH, YHWH, Dumnezeu iubitor și milostiv, încet la mânie, bogat în îndurare și fidelitate» (Ex 34, 5-6). Moise îl mărturisește atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă [228].

211.    Numele divin «Eu sunt» sau «El Este» exprimă fidelitatea lui Dumnezeu care, în ciuda infidelității omului păcătos și a pedepsei pe care acesta o merită, «își păstrează îndurarea peste mii» (Ex 34, 7). Dumnezeu revelează că El este «bogat în milostivire» (Ef 2, 4) mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Dându-și viața pentru a ne izbăvi de păcat, Isus va revela că El însuși poartă numele divin: «Când îl veți înălța pe Fiul omului, atunci veți ști că ''Eu sunt''» (In 8, 28).

Numai Dumnezeu ESTE

212.    De-a lungul veacurilor, credința lui Israel a putut dezvolta și aprofunda bogățiile conținute în revelarea numelui divin. Dumnezeu este unic, nu există alți dumnezei afară de El [229]. El transcende lumea și istoria. El a făcut cerul și pământul: «Ele vor pieri, dar Tu rămâi; și toate ca un veșmânt se învechesc (...), dar Tu același ești și anii tăi nu se sfârșesc» (Ps 102, 27-28). «În El nu este schimbare, nici umbră de mutare» (Iac 1, 17). El este «Cel Care Este», dintotdeauna și pentru totdeauna, și astfel rămâne pururi fidel lui însuși și făgăduințelor sale.

213.    Revelarea numelui inefabil «Eu sunt Cel care sunt» conține, deci, adevărul că numai Dumnezeu ESTE. În acest sens au înțeles numele divin deja traducerea Septuagintei și, în urma ei, Tradiția Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Ființei și a toată perfecțiunea, fără origine și fără sfârșit. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt și tot ce au, El singur este însăși Ființa sa și El este de la sine tot ceea ce El este.

III. Dumnezeu, «Cel care Este», este Adevăr și Iubire

214.    Dumnezeu, «Cel care Este», s-a revelat lui Israel drept Cel care este «bogat în îndurare și în fidelitate» (Ex 34, 6). Acești doi termeni exprimă sintetic bogățiile numelui divin. În toate lucrările sale, Dumnezeu își arată bunăvoința, bunătatea, harul, iubirea, dar și faptul că e vrednic de încredere, statornic, fidel, adevărat. «Îți mulțumesc, Doamne, din toată inima, pentru iubirea ta și adevărul tău» (Ps 138, 2) [230]. El este Adevărul, căci «Dumnezeu este Lumină și întuneric nu este în El» (1 In 1, 5); El este «Iubire», după cum ne învață apostolul Ioan (1 In 4, 8).

Dumnezeu este Adevăr

215.    «Temeiul cuvântului tău este adevăr; veșnice toate judecățile dreptății tale» (Ps 119, 160). «Da, Doamne Dumnezeule, Tu ești Dumnezeu și cuvintele tale sunt adevăr» (2 Sam 7, 28); de aceea făgăduințele lui Dumnezeu se împlinesc totdeauna [231]. Dumnezeu este Adevărul însuși, cuvintele lui nu pot înșela. De aceea ne putem încredința cu totul adevărului și fidelității cuvântului său, în toate. Începutul păcatului și căderii omului a fost o minciună a ispititorului care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu, de bunăvoința și de fidelitatea lui.

216.    Adevărul lui Dumnezeu este înțelepciunea lui care guvernează întreaga ordine a creației și a cârmuirii lumii [232]. Dumnezeu, care singur a creat cerul și pământul [233], e singurul care poate da cunoașterea adevărată a oricărui lucru creat, în relație cu El [234].

217.    Dumnezeu este adevărat și când se revelează: «învățătură de adevăr este în gura lui» (Mal 2, 6). Când îl va trimite pe Fiul său în lume, o va face «ca să dea mărturie Adevărului» (In 18, 37): «Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat înțelegere ca să-l cunoaștem pe Cel adevărat» (1 In 5, 20) [235].

Dumnezeu este Iubire

218.    În decursul istoriei sale, Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase și îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită [236]. Și, datorită profeților săi, Israel a înțeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească [237] și să-i ierte infidelitatea și păcatele [238].

219.    Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11, 1). Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei [239]. Dumnezeu își iubește poporul mai mult decât își iubește un mire mireasa [240]; această iubire va fi biruitoare chiar și asupra celor mai grave infidelități [241]; va merge până la darul cel mai de preț: «Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut» (In 3, 16).

220.    Iubirea lui Dumnezeu e «veșnică» (Is 54, 8): «căci munții pot să se mute din loc și dealurile să se clatine, dar iubirea mea nu se va depărta de la tine» (Is 54, 10). «Cu iubire veșnică te-am iubit; de aceea ți-am păstrat bunăvoința mea» (Ier 31, 3).

221.    Sfântul Ioan va merge mai departe afirmând: «Dumnezeu este iubire» (1 In 4, 8. 16): Ființa însăși a lui Dumnezeu este Iubire. Trimițându-l, la plinirea timpurilor, pe Fiul său unic și pe Duhul iubirii, Dumnezeu își revelează secretul cel mai intim [242]: El însuși este în veci relație de iubire: Tată, Fiu și Duh Sfânt, și ne-a destinat să fim părtași la ea.

IV. Implicațiile credinței în Dumnezeul Unic

222.    Faptul de a crede în Dumnezeu, Cel Unic, și a-l iubi din toată ființa are consecințe imense pentru întreaga noastră viață:

223.    Înseamnă a cunoaște măreția lui Dumnezeu: «Mare este Dumnezeu și nu-l putem pricepe» (Iob 36, 26). De aceea, Dumnezeu trebuie să fie «primul slujit [243]».

224.    Înseamnă a trăi în aducere de mulțumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic, tot ce suntem și tot ce avem vine de la El: «Ce ai ce să nu fi primit?» (1 Cor 4, 7). «Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?» (Ps 116, 12).

225.    Înseamnă a cunoaște unitatea și adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toți sunt făcuți «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu» (Gen 1, 26).

226.    Înseamnă a se folosi bine de lucrurile create: credința în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El și să ne dezlipim în măsura în care ne depărtează de El [244]:

Domnul meu și Dumnezeul meu, ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu și Dumnezeul meu, dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu și Dumnezeul meu, dezlipește-mă de mine însumi și dăruiește-mă cu totul ție! [245].

227.    Înseamnă a-ți pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare, chiar și în restriște. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru:

Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte.
Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă.
Răbdarea dobândește toate. / Cel care îl are pe Dumnezeu
Nu duce lipsă de nimic. / Dumnezeu singur e de ajuns [246].

PE SCURT

228.

«Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn...» (Dt 6, 4; Mc 12, 29). «Ființa supremă trebuie în mod necesar să fie unică, adică fără egal. (...) Dacă Dumnezeu nu este unic, El nu este Dumnezeu [247].»

229.

Credința în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă și scopul nostru ultim și să nu-i preferăm și să nu-i substituim nimic.

230.

Dumnezeu, revelându-se, rămâne mister inefabil: «Dacă l-ai înțelege, n-ar mai fi Dumnezeu [248].»

231.

Dumnezeul credinței noastre s-a revelat ca Cel care este; s-a făcut cunoscut ca «bogat în îndurare și în fidelitate» (Ex 34, 6). Însăși Ființa sa este Adevăr și Iubire.

Note


203. Cf. Rom 10, 9; 1 Cor 15, 3-5; etc.
204. Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. ill., 5, 12.
205. CR 1, 1, 3.
206. Sf. Irineu, Dem., 100.
207. CR 1, 1, 4.
208. Cf. Symb. 8.
209. Cf. DS 1-64.
210. Cf. DS 75-76.
211. DS 525-541.
212. DS 800-802.
213. DS 851-861.
214. DS 1862-1870.
215. Cf. DS 71-72.
216. Sf. Ambroziu, Symb. 7.
217. Sf. Ambroziu, Symb. 1
218. CR 1, 2, 2.
219. Ibid.
220. Cf. Fil 2, 10-11.
221. Cf. Mc 12, 29-30.
222. Cf. Mc 12, 35-37.
223. Cc. Lateran IV: DS 800.
224. Cf. Jud 13, 18.
225. Cf. Ex 3, 5-6.
226. Cf. Ex 32.
227. Cf. Ex 33, 12-17.
228. Cf. Ex 34, 9.
229. Cf. Is 44, 6.
230. Cf. Ps 85, 11.
231. Cf. Dt 7, 9.
232. Cf. Înț 13, 1-9.
233. Cf. Ps 115, 15.
234. Cf. Înț 7, 17-21.
235. Cf. In 17, 3.
236. Cf. Dt 4, 37; 7, 8; 10, 15.
237. Cf. Is 43, 1-7.
238. Cf. Os 2.
239. Cf. Is 49, 14-15.
240. Cf. Is 62, 4-5.
241. Cf. Ez 16; Os 11.
242. Cf. 1 Cor 2, 7-16; Ef 3, 9-12.
243. Sf. Ioana d'Arc, dictum.
244. Cf. Mt 5, 29-30; 16, 24; 19, 23-24.
245. Sf. Nicolae de Flüe, Rugăciune.
246. Poes., 30.
247. Tertullian, Marc. 1, 3.
248. Sf. Augustin, Serm. 52, 6, 16.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire