pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

CAPITOLUL AL TREILEA
Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

142.    Prin Revelația sa, «Dumnezeu cel nevăzut, în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni și intră în relație cu ei pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El [151]». Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credința.

143.    Prin credință, omul își supune în întregime lui Dumnezeu mintea și voința. Cu toată ființa, omul își dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează [152]. Sfânta Scriptură numește acest răspuns al omului dat lui Dumnezeu care revelează «ascultarea credinței [153]».

ARTICOLUL 1
Cred

I. Ascultarea credinței

144.    A asculta în credință înseamnă a se supune în mod liber cuvântului ascultat, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, Adevărul însuși. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârșită.

Abraham - «părintele tuturor celor care cred»

145.    Scrisoarea către evrei, în marele elogiu al credinței strămoșilor, insistă în mod deosebit asupra credinței lui Abraham: «Prin credință, Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o țară pe care urma s-o primească moștenire și a plecat neștiind încotro merge» (Evr 11, 8) [154]. Prin credință a trăit ca străin și peregrin în Pământul făgăduinței [155]. Prin credință, Sarei i-a fost dat să zămislească pe fiul făgăduinței. Prin credință, în sfârșit, Abraham și-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă [156].

146.    Abraham realizează astfel definiția credinței dată de Scrisoarea către evrei: «Credința e chezășia bunurilor nădăjduite, dovada celor care nu se văd» (Evr 11, 1). «Abraham a avut credință în Dumnezeu și i-a fost socotit ca dreptate» (Rom 4, 3) [157]. Datorită acestei «credințe puternice» (Rom 4, 20), Abraham a devenit «părintele tuturor celor care aveau să creadă» (Rom 4, 11. 18) [158].

147.    Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credințe. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinței exemplare a celor vechi «care le-a dobândit bună mărturie» (Evr 11, 2. 39). Totuși, «Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun»: harul de a crede în Fiul său, Isus, «începătorul și împlinitorul credinței noastre» (Evr 11, 40; 12, 2).

Maria - «Fericită cea care a crezut»

148.    Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârșit ascultarea credinței. În credință, Maria a primit vestirea și făgăduința aduse de îngerul Gabriel, crezând că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputință» (Lc 1, 37) [159] și dându-și consimțământul: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Elisabeta a salutat-o: «Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul» (Lc 1, 45). Pentru această credință, toate generațiile o vor proclama fericită [160].

149.    În toată viața ei și până la ultima ei încercare [161], când Isus, Fiul ei, a murit pe cruce, credința nu i-a șovăit. Maria n-a încetat să creadă «în împlinirea» cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinței.

II. «Știu în cine mi-am pus credința» (2 Tim 1, 12)

Cred într-unul Dumnezeu

150.    Credința este în primul rând o adeziune personală a omului față de Dumnezeu; ea este în același timp, și în mod inseparabil, asentimentul liber față de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ca adeziune personală față de Dumnezeu și asentiment față de adevărul pe care El l-a revelat, credința creștină se deosebește de credința într-o persoană omenească. E vrednic și drept să te încrezi total în Dumnezeu și să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic și fals să-ți pui o astfel de credință într-o făptură [162].

Cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu

151.    Pentru creștin, a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis, «Fiul lui preaiubit» în care își află toată bucuria (Mc 1, 11); Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm [163]. Domnul însuși spune ucenicilor săi: «Credeți în Dumnezeu, credeți și în mine» (In 14, 1). Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuși este Dumnezeu, Cuvântul făcut trup: «Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut» (In 1, 18). Pentru că «l-a văzut pe Tatăl» (In 6, 46), El este singurul care-l cunoaște și-l poate revela [164].

Cred în Duhul Sfânt

152.    Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăși din Duhul lui. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Căci «nimeni nu poate spune: ''Isus este Domn'', decât sub acțiunea Duhului Sfânt» (1 Cor 12, 3). «Duhul cercetează toate, chiar și adâncurile lui Dumnezeu. (...) Nimeni nu cunoaște cele ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu» (1 Cor 2, 10-11). Numai Dumnezeu îl cunoaște în întregime pe Dumnezeu. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu.

       Biserica nu încetează a-și mărturisi credința într-un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

III. Caracteristicile credinței

Credința este un har

153.    Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus îi afirmă că această revelație nu i-a venit «de la trup și sânge, ci de la Tatăl său, care este în ceruri» (Mt 16, 17) [165]. Credința este un dar al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El. «Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care-i iese în întâmpinare și-l ajută, precum și de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă ''pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul [166]''.»

Credința este un act uman

154.    Credința nu e posibilă decât prin harul și ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puțin adevărat că a crede este un act autentic uman. Nu este contrar nici libertății, nici minții omului să se încreadă în Dumnezeu și să adere la adevărurile revelate de El. Deja în relațiile umane nu e contrar demnității noastre să credem ceea ce ne spun alții despre ei înșiși și despre intențiile lor și să ne încredem în făgăduințele lor (cum se întâmplă, de exemplu, atunci când un bărbat și o femeie se căsătoresc), pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Așadar, e cu atât mai puțin contrar demnității noastre să «oferim prin credință supunerea deplină a minții și voinței noastre lui Dumnezeu care revelează [167]» și să intrăm astfel în comuniune intimă cu El.

155.    În credință, mintea și voința omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: «Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam - A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinței puse în mișcare de Dumnezeu prin har [168].»

Credința și înțelegerea

156.    Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate și inteligibile pentru lumina rațiunii noastre naturale. Noi credem «datorită autorității lui Dumnezeu însuși care revelează și care nu poate nici să se înșele, nici să ne înșele». «Totuși, pentru ca omagiul credinței noastre să fie conform rațiunii, Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoțite de dovezile exterioare ale Revelației sale [169].» Astfel, minunile lui Cristos și ale sfinților [170], profețiile, răspândirea și sfințenia Bisericii, rodnicia și stabilitatea ei «sânt semne sigure ale Revelației, adaptate la intelectul tuturor», sunt «motive de credibilitate» care arată că asentimentul credinței nu este «nicidecum o mișcare oarbă a spiritului [171]».

157.    Credința este sigură, mai sigură decât orice cunoaștere umană, pentru că se întemeiază pe însuși Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minți. Desigur, adevărurile revelate pot părea obscure rațiunii și experienței omului, dar «certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina rațiunii naturale [172].» «Zece mii de dificultăți nu alcătuiesc o singură îndoială [173].»

158.    «Credința încearcă să înțeleagă [174]»: este inerentă credinței dorința credinciosului de a cunoaște mai bine pe Acela în care și-a pus credința și de a înțelege mai bine ceea ce a revelat El; o cunoaștere mai pătrunzătoare va determina la rândul ei o credință mai mare, tot mai înflăcărată de iubire. Harul credinței deschide «ochii inimii» (Ef 1, 18) spre o înțelegere vie a conținuturilor Revelației, adică a ansamblului planului lui Dumnezeu și al misterelor credinței, al legăturii lor între ele și cu Cristos, centrul misterului revelat. Or, «pentru ca înțelegerea Revelației să se adâncească mereu mai mult, Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința prin darurile sale [175]». Astfel, după expresia Sfântului Augustin [176], «cred pentru a înțelege și înțeleg pentru a crede mai bine».

159.    Credință și știință. «Deși credința este deasupra rațiunii, nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. De vreme ce același Dumnezeu care revelează misterele și comunică credința a făcut să coboare în mintea omului lumina rațiunii, Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuși, nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul [177].» «De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat științific și conform normelor morale, nu va fi niciodată în opoziție adevărată cu credința, pentru că realitățile profane și realitățile de credință provin de la același Dumnezeu. Mai mult, cel care se străduiește să cerceteze, cu smerenie și statornicie, tainele realității, acela, chiar dacă nu-și dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu care, susținând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt [178]».

Libertatea credinței

160.    Pentru a fi uman, «răspunsul credinței dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar; prin urmare, nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrățișeze credința împotriva voinței proprii. Într-adevăr, prin însăși natura sa, actul de credință are un caracter voluntar [179].» «Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit și adevăr, și de aceea această chemare îi obligă în conștiință, dar nu-i constrânge (...) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus [180].» Într-adevăr, Cristos a chemat la credință și la convertire, dar nu a constrâns nicidecum. «A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forța celor care-l respingeau. Împărăția lui (...) crește prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la sine [181].»

Necesitatea credinței

161.    Credința în Isus Cristos și în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire [182]. «Pentru că ''fără credință (...) nu putem fi plăcuți lui Dumnezeu'' (Evr 11, 6) și nu putem ajunge să împărtășim condiția de fii ai lui, nimeni niciodată nu poate fi îndreptățit fără ea și nimeni dacă nu va fi ''stăruit în ea până la sfârșit'' (Mt 10, 22; 24, 13) nu va dobândi viața veșnică [183].»

Statornicia în credință

162.    Credința este un dar gratuit pe care Dumnezeu îl face omului. Putem pierde acest dar neprețuit; sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: «Luptă-te lupta cea bună, având credință și cuget bun, pe care unii, lepădându-l, au rătăcit în credință» (1 Tim 1, 18-19). Pentru a trăi, a crește și a persevera până la sfârșit în credință, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească [184]; ea trebuie să «lucreze prin iubire» (Gal 5, 6) [185], deci să fie purtată de speranță [186] și să fie înrădăcinată în credința Bisericii.

Credința - începutul vieții veșnice

163.    Credința ne face să pregustăm bucuria și lumina viziunii beatifice, scopul peregrinării noastre pe pământ. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu «față către față» (1 Cor 13, 12), «așa cum este» (1 In 3, 2). Deci, credința este deja începutul vieții veșnice:

De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinței, ca un chip în oglindă, e ca și cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credința ne asigură că ne vom bucura odată [187].

164.    Totuși, acum «umblăm în credință, nu în vedere limpede» (2 Cor 5, 7) și îl cunoaștem pe Dumnezeu «ca într-o oglindă, în ghicitură, (...) în chip nedesăvârșit» (1 Cor 13, 12). Credința, luminoasă datorită Celui în care crede, este trăită adeseori în obscuritate. Ea poate fi pusă la încercare. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credința; experiența răului și a suferinței, a nedreptății și a morții par a contrazice Vestea cea Bună. Ele pot clătina credința și pot deveni pentru ea o piatră de încercare.

165.    Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinței: Abraham, care a crezut «sperând împotriva oricărei speranțe» (Rom 4, 18); Fecioara Maria, care, în «peregrinarea credinței [188]», a înaintat până în «noaptea credinței [189]» luând parte la pătimirea Fiului său și la noaptea mormântului lui; și atâția alți martori ai credinței: «Înconjurați fiind de atâta nor de martori, să lepădăm tot ce ne îngreunează și păcatul ce ne împresoară și să alergăm cu stăruință în întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii ațintiți la Isus, care e începătorul și desăvârșitorul credinței» (Evr 12, 1-2).

Note


151. DV 2.
152. Cf. DV 5.
153. Cf. Rom 1, 5; 16, 26.
154. Cf. Gen 12, 1-4.
155. Cf. Gen 23, 4.
156. Cf. Evr 11, 17.
157. Cf. Gen 15, 6.
158. Cf. Gen 15, 5.
159. Cf. Gen 18, 14.
160. Cf. Lc 1, 48.
161. Cf. Lc 2, 35.
162. Cf. Ier 17, 5-6; Ps 40, 5; 146, 3-4.
163. Cf. Mc 9, 7.
164. Cf. Mt 11, 27.
165. Cf. Gal 1, 15; Mt 11, 25.
166. DV 5.
167. Cc. Vatican I: DS 3008.
168. Sf. Toma Aq. S. Th. 2-2, 2, 9; cf. Cc. Vatican I: DS 3010.
169. Ibid., DS 3009.
170. Cf. Mc 16, 20; Evr 2, 4.
171. Cc. Vatican I: DS 3008-3010.
172. Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 171, 5, ob. 3.
173. Newman, Apol.
174. Sf. Anselm, Prosl. prooem.
175. DV 5.
176. Serm. 43, 7, 9.
177. Cc. Vatican I: DS 3017.
178. GS 36, §2.
179. DH 10; cf. CIC, can. 748, §2.
180. DH 11.
181. DH 11.
182. Cf. Mc 16, 16; In 3, 36; 6, 40 etc.
183. Cc. Vatican I: DS 3012; cf. Cc. Trid.: DS 1532.
184. Cf. Mc 9, 24; Lc 17, 5; 22, 32.
185. Cf. Iac 2, 14-26.
186. Cf. Rom 15, 13.
187. Sf. Vasile, Spir. 15, 36; cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 4, 1.
188. LG 58.
189. Ioan Paul II, RM 18.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire