pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 3
Sfânta Scriptură

I. Cristos - Cuvântul unic al Sfintei Scripturi

101.    În condescendența bunătății sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le vorbește în cuvinte omenești: «Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor [101].»

102.    Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime [102]:

Amintiți-vă că este unul și același Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul și același Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe pentru că nu e supus timpului [103].

103.    De aceea Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează și Trupul Domnului. Ea înfățișează neîncetat credincioșilor Pâinea Vieții, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu și a Trupului lui Cristos [104].

104.    În Sfânta Scriptură, Biserica își găsește fără încetare hrana și puterea [105], căci în ea nu primește numai un cuvânt omenesc, ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu [106]. «Într-adevăr, în Cărțile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei [107].»

II. Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi

105.    Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. «Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt.

       «Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice în totalitate cărțile Vechiului și Noului Testament cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii [108].»

106.    Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omenești ai cărților sacre. «Pentru redactarea cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca, acționând El însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori tot ceea ce voia El și numai aceea [109].»

107.    Cărțile inspirate învață adevărul. «Întrucât tot ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie declarat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre [110].»

108.    Totuși, credința creștină nu este o «religie a Cărții». Creștinismul este religia «Cuvântului» lui Dumnezeu, «nu a unui cuvânt scris și mut, ci a Cuvântului întrupat și viu [111]». Ca ele să nu rămână literă moartă, Cristos, Cuvântul veșnic al Dumnezeului celui viu, trebuie, prin Duhul Sfânt, să «ne deschidă mintea la înțelegerea Scripturilor» (Lc 24, 45).

III. Duhul Sfânt, interpret al Scripturii

109.    În Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbește omului în felul oamenilor. Pentru a interpreta bine Scriptura, trebuie să fim deci atenți la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omenești și la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor [112].

110.    Pentru a descoperi intenția autorilor sacri, trebuie ținut seama de condițiile timpului și culturii lor, de «genurile literare» folosite în epocă, de modurile de a simți, de a vorbi și de a povesti curente în acel timp. «Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie [113].»

111.    Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată, există un alt principiu al interpretării corecte, nu mai puțin important decât precedentul și fără de care Scriptura rămâne literă moartă: «Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă [114]».

       Conciliul Vatican II indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o [115]:

112.    1. În primul rând trebuie dată o mare atenție «conținutului și unității întregii Scripturi». Căci, oricât de diferite ar fi cărțile care o alcătuiesc, Scriptura este una, datorită unității planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru și inimă, deschisă de la Paștele său [116].

Inima [117] lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. Această inimă era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire, pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înțeleagă, să privească și să discearnă în ce fel trebuie interpretate profețiile [118].

113.    2. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în «Tradiția vie a Bisericii întregi». După o expresie a Sfinților Părinți, Sfânta Scriptură se citește mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica poartă în Tradiția sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu și Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii («... după simțul spiritual pe care Duhul îl dăruiește Bisericii [119]»).

114.    3. E necesară atenția la «analogia credinței [120]». Prin «analogia credinței» înțelegem coeziunea adevărurilor de credință între ele și în proiectul total al Revelației.

Sensurile Scripturii

115.    După o veche tradiție, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal și sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărțit în sens alegoric, moral și anagogic. Concordanța profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăție citirii vii a Scripturii în Biserică:

116.    Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii și descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. «Omnes sensus (sc. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. - Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal [121].»

117.    Sensul spiritual. Datorită unității planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci și realitățile și evenimentele despre care vorbește ea pot fi semne.
1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înțelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificația lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roșii este un semn al biruinței lui Cristos și prin aceasta al Botezului [122].
2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acționa. Ele au fost scrise «pentru învățătura noastră» (1 Cor 10, 11) [123].
3. Sensul anagogic. Realitățile și evenimentele pot fi văzute și în semnificația lor eternă, călăuzindu-ne (în grecește anagogé) spre Patria noastră. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al Ierusalimului ceresc [124].

118.    Un distih medieval rezumă bine semnificația celor patru sensuri:
Litera gesta docet, quid credas allegoria,
Moralis quid agas, quo tendas anagogia.

«Sensul literal te învață faptele, alegoria - ce trebuie să crezi,
sensul moral - ce trebuie să faci, anagogia - spre ce trebuie să tinzi.»

119.    «Este sarcina exegeților să lucreze după aceste reguli pentru înțelegerea și expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta Cuvântul lui Dumnezeu [125]»:

Ego vero Evangelio non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. - Nu aș crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice [126].

IV. Canonul Scripturilor

120.    Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie numărate printre Cărțile Sfinte datorită Tradiției apostolice [127]. Lista lor integrală este numită «Canonul» Scripturilor. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier și Pl împreună) și 27 pentru Noul Testament [128]:

       Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Regi, 1 și 2 Cronici, Esdra și Nehemia, Tobia, Iudita, Estera, 1 și 2 Macabei, Iob, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Înțelepciunea, Ecleziasticul, Isaia, Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul Testament;

       Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul către romani, 1 și 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către filipeni, către coloseni, 1 și 2 către tesaloniceni, 1 și 2 către Timotei, către Tit, către Filemon, Scrisoarea către evrei, Scrisoarea lui Iacob, 1 și 2 a lui Petru, cele trei Scrisori ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda și Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament.

Vechiul Testament

121.    Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Cărțile lui sunt divin inspirate și-și păstrează o valoare permanentă [129], căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat.

122.    Într-adevăr, «economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului». «Deși conțin și lucruri imperfecte și condiționate istoric», cărțile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: «În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune; în sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre [130].»

123.    Creștinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul).

Noul Testament

124.    «Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede, se înfățișează și își arată în mod eminent forța în scrierile Noului Testament [131].» Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelației divine. Obiectul lor central este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, faptele, învățăturile, pătimirea și glorificarea lui, precum și începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfânt [132].

125.    Evangheliile sunt inima întregii Scripturi «deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru [133]».

126.    În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape:
1. Viața și învățătura lui Isus. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, «a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer».
2. Tradiția orală. «După Înălțarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt, aveau parte.»
3. Evangheliile scrise. «Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus [134].»

127.    Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic, despre care dau mărturie venerația pe care i-o acordă liturgia și atracția neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinților:

Nu există nici o învățătură mai bună, mai de preț și mai minunată decât textul Evangheliei. Vedeți și păstrați ceea ce Domnul și Învățătorul nostru, Cristos, a învățat în cuvinte și a împlinit în fapte [135].
La meditație, mă opresc mai presus de toate la Evanghelie; în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Descopăr mereu noi lumini, sensuri ascunse și tainice [136].

Unitatea dintre Vechiul și Noul Testament

128.    Biserica, încă din timpurile apostolice [137], iar apoi în mod continuu în Tradiția ei, a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente, cu ajutorul tipologiei. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

129.    Creștinii citesc, așadar, Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort și înviat. Această lectură tipologică arată conținutul inepuizabil al Vechiului Testament. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el își păstrează valoarea proprie de Revelație, reafirmată de Mântuitorul însuși [138]. De altfel, și Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. Cateheza creștină primară va recurge la el necontenit [139]. După o spusă veche, Noul Testament este ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: «Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet [140]».

130.    Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când «Dumnezeu va fi totul în toate» (1 Cor 15, 28). Astfel chemarea patriarhilor și Exodul din Egipt, de exemplu, nu-și pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în același timp etape intermediare.

V. Sfânta Scriptură în viața Bisericii

131.    «În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță, iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale [141]». «Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură [142].»

132.    «Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea, și slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza și toată formația creștină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primește din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă și o putere sfântă [143].»

133.    Biserica «îndeamnă foarte stăruitor pe toți creștinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi, să-și însușească ''înalta cunoaștere a lui Isus Cristos'' (Fil 3, 8). Într-adevăr ''necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos'' (Sf. Ieronim) [144].»

PE SCURT

134.

«Omnis Scriptura divina unus liber est, et ille unus liber Christus est, quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur, et omnis Scriptura divina in Christo impletur. - Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte, și această singură carte este Cristos, căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbește despre Cristos și toată dumnezeiasca Scriptură se împlinește în Cristos [145].»

135.

«Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu [146].»

136.

Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omenești; El acționează în ei și prin ei. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învață fără eroare adevărul mântuitor [147].

137.

Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă în primul rând la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. «Ceea ce vine de la Duhul nu este înțeles pe deplin decât prin acțiunea Duhului [148].»

138.

Biserica primește și venerează ca inspirate cele 46 de cărți ale Vechiului Testament și cele 27 de cărți ale Noului Testament.

139.

Cele patru Evanghelii ocupă un loc central, pentru că centrul lor este Cristos Isus.

140.

Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu și a Revelației sale. Vechiul Testament îl pregătește pe cel Nou, în timp ce acesta îl împlinește pe cel Vechi; ambele se luminează reciproc; ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu.

141.

«Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi după cum a venerat și însuși Trupul Domnului [149]»: ambele hrănesc și guvernează întreaga viață creștină. «Lumină pentru pașii mei e Cuvântul tău, făclie pentru cărările mele» (Ps 119, 105) [150].

Note


101. DV 13.
102. Cf. Evr 1, 1-3.
103. Sf. Augustin, Psal. 103, 4, 1.
104. Cf. DV 21.
105. Cf. DV 24.
106. Cf. 1 Tes 2, 13.
107. DV 21.
108. DV 11.
109. DV 11.
110. DV 11.
111. Sf. Bernard, Hom. miss. 4, 11.
112. Cf. DV 12 §1.
113. DV 12 §2.
114. DV 12 §3.
115. Cf. DV 12 §3.
116. Cf. Lc 24, 25-27. 44-46.
117. Cf. Ps 22, 15.
118. Sf. Toma Aq., Psal. 21, 11.
119. Origene, Hom. in Lev. 5, 5.
120. Cf. Rom 12, 6.
121. Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 10, ad 1.
122. Cf. 1 Cor 10, 2.
123. Cf. Evr 3-4,11.
124. Cf. Ap 21,1 - 22,5.
125. DV 12, 3.
126. Sf. Augustin, Fund. 5, 6.
127. Cf. DV 8, §3.
128. Cf. DS 179; 1334-1336; 1501-1504.
129. Cf. DV 14.
130. DV 15.
131. DV 17.
132. Cf. DV 20.
133. DV 18.
134. DV 19.
135. Sf. Cezaria cea tânără, Rich.
136. Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ms. autob. A 83v.
137. Cf. 1 Cor 10, 6. 11; Evr 10, 1; 1 Pt 3, 21.
138. Cf. Mc 12, 29-31.
139. Cf. 1 Cor 5, 6-8; 10, 1-11.
140. Sf. Augustin, Hept. 2, 73; cf. DV 16.
141. DV 21.
142. DV 22.
143. DV 24.
144. DV 25.
145. Hugues de Saint-Victor, Noe 2, 8.
146. DV 24.
147. Cf. DV 11.
148. Origene, Hom. in Ex. 4, 5.
149. DV 21.
150. Cf. Is 50, 4.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire