pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 3
Sacramentul Euharistiei

1322.    Sfânta Euharistie completează inițierea creștină. Cei care au fost înălțați la demnitatea preoției împărătești prin Botez și configurați mai profund lui Cristos prin Confirmare participă, prin intermediul Euharistiei, împreună cu întreaga comunitate, la însăși Jertfa Domnului.

1323.    «La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare [1981].»

I. Euharistia, izvor și culme a vieții bisericești

1324.    Euharistia este «izvor și culme a întregii vieți creștine [1982]». «Toate sacramentele precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru [1983].»

1325.    «Euharistia semnifică și realizează comuniunea de viață cu Dumnezeu și unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăși. În Euharistie se află totodată culmea acțiunii prin care, în Cristos, Dumnezeu sfințește lumea, și a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos și, prin El, Tatălui [1984]».

1326.    În sfârșit, prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer și anticipăm viața veșnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toți [1985].

1327.    Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinței noastre: «Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi [1986]».

II. Cum este numit acest sacrament?

1328.    Bogăția inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume care i se dau. Fiecare din aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. Este numită:

       Euharistie, pentru că este aducere de mulțumire lui Dumnezeu. Cuvintele euharistein (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24) și eulogein (Mt 26, 26; Mc 14, 22) reamintesc binecuvântările ebraice care proclamă ? îndeosebi în timpul mesei ? lucrările lui Dumnezeu: creația, răscumpărarea și sfințirea.

1329.    Cina Domnului [1987], pentru că este vorba de Cina cea de Taină, pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale, și de anticiparea cinei nunții Mielului [1988] în Ierusalimul ceresc.

       Frângerea Pâinii, pentru că acest rit, propriu cinei ebraice, a fost folosit de Isus când binecuvânta și împărțea pâinea ca mai-marele ospățului [1989], mai cu seamă în timpul Cinei de taină [1990]. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaște după învierea sa [1991], iar primii creștini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie [1992]. Prin aceasta ei înțeleg că toți aceia care se hrănesc din unica pâine frântă, Cristos, intră în împărtășire cu El și formează în El un singur trup [1993].

       Adunare euharistică (synaxis), pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioșilor, expresie vizibilă a Bisericii [1994].

1330.    Memorialul pătimirii și învierii Domnului.

       Sfânta Jertfă, pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul și pentru că include și ofranda Bisericii; Sfânta Jertfă a Liturghiei, «jertfa de laudă» (Evr. 13, 15) [1995], jertfa spirituală [1996], jertfa curată [1997] și sfântă, deoarece desăvârșește și întrece toate jertfele Vechiului Legământ.

       Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, pentru că întreaga liturgie a Bisericii își găsește punctul central și expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament; cu același sens este numită și celebrarea Sfintelor Taine. Se mai spune și Preasfântul Sacrament, pentru că este sacramentul sacramentelor. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol.

1331.    Împărtășanie, pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos, care ne face părtași de Trupul și Sângele său ca să formăm un singur trup [1998]; se mai numește cele sfinte: ta hagia; sancta [1999] - acesta este sensul primar al «împărtășirii sfinților» despre care vorbește Simbolul apostolilor -, pâinea îngerilor, pâinea cerească, medicamentul nemuririi [2000], viatic ...

1332.    Sfânta Misă, pentru că liturgia în care s-a săvârșit misterul mântuirii se sfârșește prin trimiterea credincioșilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viața lor de zi cu zi.

III. Euharistia în economia mântuirii

Semnul pâinii și al vinului

1333.    În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea și vinul care, prin cuvintele lui Cristos și prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul și Sângele lui Cristos. Credincioasă poruncii Domnului, Biserica face în continuare, în amintirea lui, până la întoarcerea lui în slavă, ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: «A luat pâinea...» «A luat potirul cu vin ... ». Devenind în mod tainic Trupul și Sângele lui Cristos, semnul pâinii și al vinului continuă să semnifice și bunătatea creației. Astfel, la Ofertoriu, aducem mulțumire Creatorului pentru pâine și pentru vin [2001], «rod al muncii oamenilor», dar mai întâi «rod al pământului» și «al viței de vie», daruri ale Creatorului. Biserica vede în gestul lui Melchisedec, rege și preot, care «a adus pâine și vin» (Gen 14, 18) o prefigurare a propriei sale ofrande [2002].

1334.    În Vechiul Legământ, pâinea și vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului, în semn de recunoștință față de Creator. Dar ele primesc și o nouă semnificație în contextul Exodului: azimile pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paște comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt; amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăiește cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu [2003]. În sfârșit, pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinței, chezășia fidelității lui Dumnezeu față de făgăduințele sale. «Potirul binecuvântării» (1 Cor 10, 16) de la sfârșitul ospățului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică, aceea a așteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. Isus și-a instituit Euharistia dând un sens nou și definitiv binecuvântării pâinii și a potirului.

1335.    Minunile înmulțirii pâinilor, când Domnul a binecuvântat, a frânt și a împărțit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulțimea, prefigurează belșugul pâinii unice a Euharistiei lui [2004]. Semnul apei preschimbate în vin la Cana [2005] vestește deja Ceasul preamăririi lui Isus. El arată desăvârșirea ospățului de nuntă în Împărăția Tatălui, unde credincioșii vor bea vinul cel nou [2006] devenit Sângele lui Cristos.

1336.    Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici, așa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?» (In 6, 60). Euharistia și Crucea sunt pietre de încercare. Este același mister, și nu încetează să fie prilej de scindare. «Oare și voi vreți să plecați?» (In 6, 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor, invitație a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are «cuvintele vieții veșnice» (In 6, 68) și că a primi în credință darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuși.

Instituirea Euharistiei

1337.    Domnul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârșit i-a iubit. Știind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său, pe când erau la cină, le-a spălat picioarele și le-a dat porunca iubirii [2007]. Pentru a le lăsa o chezășie a iubirii, pentru a nu fi niciodată departe de ai săi și pentru a-i face părtași la Paștele său, El a instituit Euharistia ca memorial al morții și învierii sale și a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa, «instituindu-i atunci preoți ai Noului Testament [2008]».

1338.    Cele trei Evanghelii sinoptice și Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei; la rândul său, Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum, cuvinte care pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numește pe sine Pâinea vieții, coborâtă din cer [2009].

1339.    Isus a ales timpul Paștelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul și Sângele său:

Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștele. Isus a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: «Mergeți și ne pregătiți Paștele, ca să mâncăm.» (...) Iar ei, ducându-se, (...) au pregătit Paștele. Și când a venit ceasul, s-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: «Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paște, mai înainte de pătimirea mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.» (...) Și luând pâinea, mulțumind, a frânt-o și le-a dat lor zicând: «Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi; faceți aceasta în amintirea mea.» Asemenea și potirul, după cină, zicând: «Acest potir este Legea cea nouă, în Sângele meu, care se varsă pentru voi» (Lc 22, 7-20) [2010].

1340.    Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospățului pascal, Isus a dat Paștelui ebraic sensul lui definitiv. Într-adevăr, trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea și învierea sa, Noul Paște, este anticipată în Cina cea de Taină și celebrată în Euharistie, care desăvârșește Paștele ebraic și anticipează Paștele final al Bisericii în slava Împărăției.

«Faceți aceasta în amintirea mea»

1341.    Porunca lui Isus de a repeta gesturile și cuvintele sale «până când va veni» (1 Cor 11, 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus și de ceea ce a făcut. Ea are în vedere celebrarea liturgică, prin apostoli și urmașii lor, a memorialului lui Cristos, al vieții, al morții, al învierii și al mijlocirii sale la Tatăl.

1342.    Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Despre Biserica de la Ierusalim se spune:

Ei stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (...) Și în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea prin case, luau împreună hrana în bucurie și în curăția inimii (Fapte 2, 42. 46).

1343.    Creștinii se adunau «pentru frângerea pâinii» mai ales «în prima zi a săptămânii», adică în ziua de duminică, ziua învierii lui Isus (Fapte 20, 7). De atunci și până în zilele noastre, celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeași structură fundamentală. Ea rămâne punctul central al vieții Bisericii.

1344.    Astfel, din celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus «până când va veni» (1 Cor 11, 26), Poporul lui Dumnezeu în peregrinare «înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii [2011]» spre ospățul ceresc, când toți cei aleși se vor așeza la masa Împărăției.

IV. Celebrarea liturgică a Euharistiei

Liturghia tuturor veacurilor

1345.    Încă din secolul al doilea, avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfășurării celebrării euharistice. Ele au rămas aceleași până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. Iată ce scrie el, pe la 155, pentru a explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creștinii:

[În ziua numită a soarelui, se adună în același loc toți cei care locuiesc într-un oraș sau într-un sat.

Se citește din amintirile apostolilor și din scrierile profeților, atât cât îngăduie timpul.

După terminarea lecturii, ia cuvântul cel care prezidează, pentru a povățui și a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase.

După aceea ne ridicăm în picioare cu toții și ne rugăm] pentru noi înșine (...) și pentru ceilalți, oriunde ar fi, ca să fim aflați drepți prin viața și faptele noastre și fideli poruncilor, spre a dobândi astfel mântuirea veșnică.

După terminarea rugăciunilor, ne dăm unii altora o sărutare.

Apoi i se aduce aceluia care prezidează pâine și un potir cu apă amestecată cu vin.

Acesta le ia și înalță laudă și slavă către Părintele universului, în numele Fiului și al Duhului Sfânt, și aduce mulțumire (în grecește: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiți vrednici de aceste daruri.

Când acesta termină rugăciunile și aducerile de mulțumire, tot poporul de față aclamă zicând: Amin.

După ce acela care prezidează a adus mulțumire și poporul a răspuns, cei care la noi sunt numiți diaconi împart tuturor celor de față pâinea, vinul și apa «euharistizate» și le duc celor care n-au fost de față [2012].

1346.    Liturgia Euharistiei se desfășoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. Ea se desfășoară în două momente mari care formează o unitate originară:
- adunarea, liturgia Cuvântului, cu lecturile, omilia și rugăciunea universală;
- liturgia euharistică, cu prezentarea pâinii și a vinului, aducerea de mulțumire consacratoare și împărtășania.

       Liturgia Cuvântului și liturgia euharistică alcătuiesc împreună «un singur act de cult [2013]»; într-adevăr, masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât și a Trupului Domnului [2014].

1347.    Oare nu așa s-a desfășurat și cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum, El le-a explicat Scripturile, apoi, șezând la masă cu ei, «a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o [2015]».

Desfășurarea celebrării

1348.    Se adună cu toții. Creștinii vin în același loc pentru adunarea euharistică. În fruntea ei este Cristos însuși, protagonistul Euharistiei. El este marele preot al Noului Legământ. El însuși prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. Reprezentându-l pe El, episcopul sau preotul (acționând in persona Christi Capitis - «în persoana lui Cristos-Capul») prezidează adunarea, ia cuvântul după lecturi, primește ofrandele și rostește rugăciunea euharistică. Toți iau parte activă la celebrare, fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile, cei care aduc ofrandele, cei care distribuie Împărtășania și tot poporul care își arată participarea rostind răspunsul: Amin.

1349.    Liturgia Cuvântului conține «scrierile profeților», adică Vechiul Testament, și «amintirile apostolilor», adică scrisorile lor și Evangheliile; după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu [2016], și la punerea lui în practică, urmează rugăciunile de mijlocire pentru toți oamenii, după cuvântul Apostolului: «Vă îndemn deci, înainte de toate, să aduceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii, pentru regi și pentru toți cei care sunt în dregătorii înalte» (1 Tim 2, 1-2).

1350.    Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar, uneori în procesiune, pâinea și vinul care vor fi oferite de preot, în numele lui Cristos, în jertfa euharistică, în care vor deveni Trupul și Sângele Lui. Este însuși gestul lui Cristos la Cina cea de Taină «luând pâinea și potirul». «Numai Biserica poate aduce Creatorului, acest prinos curat, oferindu-i cu aducere de mulțumire ceea ce vine din creația lui [2017]». Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec și așează darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. În jertfa sa, El duce la desăvârșire toate încercările umane de a oferi jertfe.

1351.    De la început, creștinii aduc, împreună cu pâinea și vinul pentru Euharistie, darurile lor pentru a fi împărțite celor lipsiți. Obiceiul colectei [2018], mereu actual, se inspiră din exemplul lui Cristos care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăți pe noi [2019].

Cei avuți și cei care vor dau ceea ce și-a impus fiecare; ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează iar acesta ajută pe orfani și văduve, pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipsește de mijloace de trai, pe cei închiși și pe străinii care se află printre noi: într-un cuvânt, el vine în ajutorul tuturor celor nevoiași [2020].

1352.    Anafora. Cu rugăciunea euharistică, rugăciune de aducere de mulțumire și de consacrare, ajungem în momentul central și culminant al celebrării:

       În Prefață, Biserica aduce mulțumiri Tatălui, prin Cristos, în Duhul Sfânt, pentru toate lucrările lui, pentru creație, răscumpărare și sfințire. Întreaga comunitate se unește acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească, îngerii și toți sfinții, o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt;

1353.    la epicleză, ea cere Tatălui să trimită pe Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale [2021]) asupra pâinii și vinului, ca să devină, prin puterea lui, Trupul și Sângele lui Isus Cristos și pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup și un singur duh (unele tradiții liturgice așează epicleza după anamneză);

       în relatarea instituirii, puterea cuvintelor și a acțiunii lui Cristos și puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental sub chipul pâinii și vinului Trupul și Sângele lui, jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna;

1354.    în anamneza care urmează, Biserica reamintește patima, învierea și întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus; ea înfățișează Tatălui jertfa Fiului său care ne împacă cu El;

       în rugăciunile de mijlocire, Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă, din cer și de pe pământ, a celor vii și a celor morți, și în comuniune cu Păstorii Bisericii - Papa, Episcopul diecezei, preoții și diaconii lui - și cu toți episcopii din lume împreună cu Bisericile lor.

1355.    În împărtășanie, precedată de Rugăciunea Domnească și de frângerea pâinii, credincioșii primesc «pâinea din cer» și «potirul mântuirii», Trupul și Sângele lui Cristos care s-a dat «pentru viața lumii» (In 6, 51):

Deoarece această pâine și acest vin au fost, conform expresiei vechi, «euharistizate»,«noi numim această hrană Euharistie și nimeni nu poate să se împărtășească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învățate la noi, dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor și noua viață și dacă nu trăiește conform învățăturilor lui Cristos [2022]».

V. Jertfa sacramentală: aducere de mulțumire, memorial, prezență

1356.    Creștinii celebrează Euharistia încă de la începuturi și într-o formă care în substanță nu s-a schimbat de-a lungul marii diversități a timpurilor și a liturgiilor, datorită faptului că ne socotim legați de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: «Faceți aceasta în amintirea mea» (1 Cor 11, 24-25).

1357.    Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Făcând aceasta, oferim Tatălui ceea ce El însuși ne-a dat: darurile creației, pâinea și vinul, devenite, prin puterea Duhului Sfânt și prin cuvintele lui Cristos, Trupul și Sângele lui Cristos: în felul acesta Cristos se face prezent în mod real și tainic.

1358.    Trebuie deci să considerăm Euharistia ca:
- aducere de mulțumire și de laudă Tatălui;
- memorialul de jertfă al lui Cristos și al Trupului său;
- prezența lui Cristos prin puterea Cuvântului și a Duhului său.

Aducerea de mulțumire și de laudă Tatălui

1359.    Euharistia, sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, este și o jertfă de laudă întru aducere de mulțumire pentru opera creației. În jertfa euharistică, întreaga creație iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea și învierea lui Cristos. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulțumire pentru toate lucrurile bune, frumoase și drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creație și în omenire.

1360.    Euharistia este o jertfă de mulțumire Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica își exprimă recunoștința față de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui, pentru tot ceea ce El a săvârșit prin creație, răscumpărare și sfințire. Euharistie înseamnă în primul rând «aducere de mulțumire».

1361.    Euharistia este și jertfa de laudă, prin care Biserica, în numele întregii creații, cântă slava lui Dumnezeu. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi unește pe credincioși cu persoana sa, cu lauda și mijlocirea sa, astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos și cu El pentru a fi primită în El.

Memorialul de jertfă al lui Cristos și al Trupului său, Biserica

1362.    Euharistia este memorialul Paștelui lui Cristos, actualizarea și oferirea sacramentală a jertfei lui unice, în liturgia Bisericii, care este Trupul lui. În toate rugăciunile euharistice găsim, după cuvintele instituirii, o rugăciune numită anamneză sau memorial.

1363.    În accepția Sfintei Scripturi memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut, ci și proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru oameni [2023]. În celebrarea liturgică a acestor evenimente, ele devin, într-un anume fel, prezente și actuale. Așa își înțelege Israel eliberarea din Egipt; ori de câte ori se celebrează Paștele, evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioșilor ca ei să-și conformeze viața după ele.

1364.    Memorialul primește o semnificație nouă în Noul Testament. Când Biserica celebrează Euharistia, ea reamintește Paștele lui Cristos, și acesta devine prezent; jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală [2024]: «Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii, în care Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit, se împlinește opera răscumpărării noastre [2025]».

1365.    Deoarece este memorial al Paștelui lui Cristos, Euharistia este și o jertfă. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseși cuvintele instituirii: «Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi» și «Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu, care se varsă pentru voi» (Lc 22, 19-20). În Euharistie, Cristos dăruiește același trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce, același sânge pe care l-a «vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28).

1366.    Euharistia este deci o jertfă pentru că reprezintă (face prezentă) jertfa Crucii, pentru că este memorialul acestei jertfe și pentru că îi aplică rodul.

[Cristos,] Dumnezeul și Domnul nostru, s-a oferit pe sine însuși lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna, murind ca mijlocitor pe altarul Crucii, ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veșnică. Cu toate acestea, deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoției sale (Evr 7, 24. 27), la Cina cea de Taină, «în noaptea în care era vândut» (1 Cor 11, 23), El a vrut să lase Bisericii, mireasa sa preaiubită, o jertfă vizibilă (cum cere natura umană), în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce, a cărei amintire să se perpetueze până la sfârșitul veacurilor (1 Cor 11, 23) și a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârșim în fiecare zi [2026].

1367.    Jertfa lui Cristos și jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: «Este una și aceeași victimă și Cel care o oferă acum prin slujirea preoților este același care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. Numai modul de a oferi este diferit»: «În jertfa dumnezeiască ce se împlinește la Liturghie este cuprins și jertfit în mod nesângeros același Cristos care s-a dat pe sine însuși o dată în mod sângeros pe altarul Crucii [2027]».

1368.    Euharistia este și jertfa Bisericii. Biserica, fiind Trupul lui Cristos, participă la ofranda Capului său. Împreună cu El, și ea însăși e oferită în întregime. Ea se unește cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toți oamenii. În Euharistie, jertfa lui Cristos devine și jertfa mădularelor Trupului lui. Viața credincioșilor, lauda, suferința, rugăciunea, munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos și cu jertfa lui totală și dobândesc astfel o valoare nouă. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar dă tuturor generațiilor de creștini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui.

       În catacombe, Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune, cu brațele larg deschise în atitudine de orantă. După cum Cristos și-a întins brațele pe cruce, și Ea se oferă și mijlocește pentru toți oamenii, prin El, cu El și în El.

1369.    Întrega Biserică este unită cu jertfa și mijlocirea lui Cristos. Investit cu slujirea lui Petru în Biserică, Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei, în care este numit ca semn și slujitor al unității Bisericii Universale. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie, chiar și atunci când ea este prezidată de un preot; numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară, în mijlocul preoțimii sale și cu asistența diaconilor. Comunitatea mijlocește de asemenea pentru toți slujitorii care, pentru ea și cu ea, oferă Jertfa euharistică:

Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit [2028].

Slujirea preoțească este aceea prin care se săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoților în numele întregii Biserici în mod sacramental și nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul [2029].

1370.    La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii care sunt încă pe pământ, ci și aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr, Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria și amintind-o, precum și pe toți sfinții și sfintele. În Euharistie, Biserica, împreună cu Maria, este ca la picioarele Crucii, unită cu ofranda și mijlocirea lui Cristos.

1371.    Jertfa euharistică este oferită și pentru credincioșii răposați «care au murit în Cristos și nu sunt încă purificați pe deplin [2030]» ca să poată intra în lumina și pacea lui Cristos:

Îngropați acest trup oriunde! Nu vă faceți griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceți aminte de mine la altarul Domnului oriunde ați fi [2031].

Apoi, [în anaforă,] ne rugăm pentru sfinții părinți și episcopi adormiți, și în general pentru toți cei care au adormit înaintea noastră, crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă și înfricoșătoare. (...) Înfățișând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit, chiar dacă au fost păcătoși, (...) îl înfățișăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre, ca să dobândim, pentru ei și pentru noi, bunăvoința Dumnezeului iubitor de oameni [2032].

1372.    Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învățătură care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru pe care o celebrăm în Euharistie:

Această cetate răscumpărată în întregime, adică adunarea și societatea sfinților, este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot, care, luând chip de rob, s-a oferit chiar și pe sine însuși pentru noi în pătimirea sa, pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. (...) Aceasta este jertfa creștinilor: «Noi, cei mulți, suntem un singur trup în Cristos» (Rom 12, 5). Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului, binecunoscut credincioșilor, în care se arată că, în ceea ce oferă, ea se oferă pe sine [2033].

Prezența lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său și a Duhului Sfânt

1373.    «Cristos Isus, cel care a murit, și mai ales cel care a înviat, care și este de-a dreapta lui Dumnezeu, care mijlocește pentru noi» (Rom 8, 34) este prezent în multe feluri în Biserica sa [2034]: în Cuvântul său, în rugăciunea Bisericii sale, «unde sunt doi sau trei adunați în numele» său (Mt 18, 20), în cei săraci, în cei bolnavi, în cei robiți (Mt 25, 31-46), în sacramentele al căror autor este, în jertfa Liturghiei și în persoana celebrantului. Dar «El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice [2035]».

1374.    Modul prezenței lui Cristos sub speciile euharistice este unic. El așează Euharistia mai presus de toate sacramentele și face din ea «încununarea vieții spirituale și ținta spre care tind toate sacramentele [2036]». În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt «conținute cu adevărat, în mod real și substanțial Trupul și Sângele împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos și deci Cristos întreg [2037]». «Această prezență o numim ''reală'', nu cu titlu exclusiv, ca și cum celelalte prezențe n-ar fi ''reale'', ci prin excelență, pentru că este substanțială și pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu și om, se face prezent în întregime [2038]».

1375.    Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele său. Părinții Bisericii au afirmat cu tărie credința Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos și a acțiunii Duhului Sfânt pentru a săvârși această preschimbare. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul și Sângele lui Cristos, ci însuși Cristos care a fost răstignit pentru noi. Preotul, chip al lui Cristos, rostește cuvintele, dar puterea lor și harul sunt de la Dumnezeu. Acesta este Trupul meu, spune El. Acest cuvânt transformă cele oferite [2039].

       Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare:

Să fim ferm convinși că nu e vorba de ceea ce a făcut natura, ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea și că puterea binecuvântării o depășește pe cea a naturii, deoarece, prin binecuvântare, se schimbă însăși natura (...). Cuvântul lui Cristos, care a putut crea din nimic ceea ce nu exista, nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puțin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba [2040].

1376.    Conciliul Tridentin rezumă credința catolică declarând: «Deoarece Cristos, Răscumpărătorul nostru, a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său, a existat în Biserică întotdeauna convingerea, pe care sfântul Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii și a vinului se înfăptuiește preschimbarea întregii substanțe a pâinii în substanța Trupului lui Cristos Domnul nostru și a întregii substanțe a vinului în substanța Sângelui lui; această preschimbare, Biserica catolică a numit-o în mod just și adecvat transsubstanțiere [2041]».

1377.    Prezența euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării și durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii și în întregime în fiecare din părțile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos [2042].

1378.    Cultul Euharistiei. În Sfânta Liturghie, ne exprimăm credința în prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului, printre altele, plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. «Biserica catolică a dat și continuă să dea acest cult de adorație care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci și în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfățișându-le credincioșilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune [2043]».

1379.    Sfânta rezervă (tabernacolul) era inițial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor și celor absenți în afara Liturghiei. Aprofundând credința în prezența reală a lui Cristos în Euharistie, Biserica a devenit conștientă de semnificația adorației tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. De aceea tabernacolul trebuie așezat într-un loc cu deosebire demn din biserică și trebuie construit astfel încât să sublinieze și să arate adevărul prezenței reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament.

1380.    Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfățișarea sa vizibilă, El a vrut să ne dăruiască prezența sa sacramentală; deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui, El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit «până la sfârșit» (In 13, 1), până la dăruirea propriei vieți. Într-adevăr, în prezența sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit și s-a dat pentru noi [2044] și rămâne sub semnele ce exprimă și comunică această iubire:

Biserica și lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Isus ne așteaptă în acest Sacrament al iubirii. Să nu cruțăm timpul în a merge să-l întâlnim în adorație, în contemplarea plină de credință și gata să repare vinovățiile grave și greșelile lumii. Să nu înceteze niciodată adorația noastră [2045].

1381.    «Prezența adevăratului Trup al lui Cristos și a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament ''nu se poate cunoaște prin simțuri, spune Sfântul Toma, ci numai prin credință, care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu''. De aceea, comentând textul din Sfântul Luca, 22, 19: ''Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi'', Sfântul Ciril declară: ''Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat, ci primește mai degrabă cu credință cuvintele Domnului, pentru că El, care este Adevărul, nu minte'' [2046]».

Adoro te devote, latens Deitas...

Te ador, Isuse, Dumnezeu ascuns,
în această Taină nouă nepătruns;
și plecând genunchii înaintea ta
recunosc ce-adâncă-i neputința mea.

Simțurile mele nu te pot afla:
numai prin credință văd prezența ta;
cred tot ce ai spus Tu, Fiule-ntrupat,
nu-i cuvânt pe lume mai adevărat.

VI. Ospățul pascal

1382.    Liturghia este în același timp și în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii, și ospățul sacru al împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioșilor cu Cristos prin împărtășanie. A se împărtăși înseamnă a-l primi pe Cristos însuși care s-a oferit pentru noi.

1383.    Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiași mister: altarul jertfei și masa Domnului, și aceasta cu atât mai mult cu cât altarul creștin este simbolul lui Cristos însuși, prezent în mijlocul adunării credincioșilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât și ca hrană cerească ce ni se dă. «Ce este deci altarul lui Cristos dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?» spune Sfântul Ambrozie [2047]; și tot el: «Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar [2048]». Liturgia exprimă această unitate a jertfei și a împărtășirii în numeroase rugăciuni. De pildă, Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel:

Te rugăm cu umilință, Dumnezeule Atotputernic, să poruncești ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger, pe altarul tău ceresc, în fața maiestății tale dumnezeiești, pentru ca noi toți care vom primi prin împărtășire din acest altar preasfântul Trup și Sânge al Fiului tău să ne umplem de toată binecuvântarea cerească și de tot harul.

«Luați și mâncați din aceasta toți»: împărtășania

1384.    Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: «Adevăr, adevăr zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață în voi» (In 6, 53).

1385.    Pentru a răspunde acestei chemări, trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare și sfânt. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conștiință: «Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și de Sângele Domnului. Să se cerceteze așadar pe sine omul și așa să mănânce din pâine și să bea din potir. Fiindcă acela care mănâncă și bea cu nevrednicie își mănâncă și își bea propria osândă, nesocotind Trupul Domnului» (1 Cor 11, 27-29). Cel care este conștient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtășanie.

1386.    În fața măreției acestui sacrament, credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilință și credință fierbinte cuvintele centurionului [2049]: «Domine, non sum dignus ut intres sub tectum meum, sed tantum dic verbo, et sanabitur anima mea».- «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu». Și în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, credincioșii se roagă în același spirit:

Cinei tale celei de Taină astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaș mă primește. Că nu voi spune dușmanilor tăi taina ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig ție: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția ta!

1387.    Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament, credincioșii vor respecta postul prescris în Biserica lor [2050]. Atitudinea corporală (gesturi, îmbrăcăminte) va exprima respectul, solemnitatea, bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru.

1388.    Este conform cu însăși semnificația Euharistiei ca credincioșii, dacă au dispoziția cuvenită, să se împărtășească ori de câte ori participă la Liturghie: «Se recomandă mult acea participare mai desăvârșită la Sfânta Liturghie prin care credincioșii, după împărtășirea preotului, primesc la aceeași jertfă Trupul Domnului [2051]».

1389.    Biserica stabilește ca obligație credincioșilor «să participe, în duminici și sărbători, la dumnezeiasca Liturghie [2052]» și să primească Euharistia cel puțin o dată pe an, pe cât posibil în timpul pascal [2053], pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Dar Biserica recomandă cu stăruință credincioșilor să primească sfânta Euharistie în duminici și sărbători, sau și mai des, chiar în fiecare zi.

1390.    Datorită prezenței sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii, împărtășirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Din motive pastorale, acest mod de a se împărtăși a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obișnuit în ritul latin. Totuși, «Sfânta împărtășanie își realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Căci, sub această formă, semnul ospățului euharistic este pus în lumină mai deplin [2054]». Aceasta este forma obișnuită de împărtășire în riturile orientale.

Roadele împărtășaniei

1391.    Împărtășania sporește unirea noastră cu Cristos. Primirea Euharistiei în împărtășanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Într-adevăr, Domnul spune: «Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și Eu în el» (In 6, 56). Viața în Cristos își are fundamentul în ospățul euharistic: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu și Eu trăiesc prin Tatăl, și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine» (In 6, 57):

Când credincioșii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului, ei își proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezășia vieții, ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: «Cristos a înviat!» Iată că acum și viața și învierea sunt date celui care îl primește pe Cristos [2055].

1392.    Ceea ce produce hrana materială în viața noastră trupească Împărtășania realizează în chip minunat în viața noastră spirituală. Împărtășirea cu Trupul lui Cristos înviat, «însuflețit de Duhul Sfânt și dătător de viață [2056]», păstrează, sporește și reînnoiește viața de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieții creștine are nevoie să fie întreținută prin împărtășania euharistică, pâinea peregrinării noastre, până în clipa morții, când ni se va da ca viatic.

1393.    Împărtășania ne desparte de păcat. Trupul lui Cristos, pe care îl primim în împărtășanie, «este dat pentru noi», și Sângele pe care îl bem «este vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor». De aceea, Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica în același timp de păcatele săvârșite și a ne apăra de păcatele viitoare:

«Ori de câte ori îl primim, vestim moartea Domnului» (1 Cor 11, 26). Dacă vestim moartea Domnului, vestim iertarea păcatelor. Dacă Sângele lui, ori de câte ori se varsă, se varsă pentru iertarea păcatelor, trebuie să-l primesc mereu pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. Ca unul care păcătuiește mereu, trebuie să am mereu un remediu [2057].

1394.    Așa cum hrana trupească servește la refacerea puterilor pierdute, tot astfel Euharistia întărește iubirea care, în viața zilnică, tinde să slăbească; iubirea astfel însuflețită șterge păcatele lesne-iertătoare [2058]. Dându-ni-se, Cristos însuflețește iubirea noastră și ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile și să ne înrădăcinăm în El:

Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire, atunci când săvârșim amintirea morții lui în timpul Jertfei, invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire; ne rugăm cu umilință ca, în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi, să putem și noi, primind harul Duhului Sfânt, să considerăm lumea ca răstignită pentru noi și să fim noi înșine răstigniți pentru lume. (...) Primind darul iubirii, murim păcatului și trăim pentru Dumnezeu [2059].

1395.    Prin însăși iubirea pe care o aprinde în noi, Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Cu cât participăm mai mult la viața lui Cristos și cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui, cu atât ne este mai greu să ne despărțim de El prin păcatul de moarte. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor care sunt în deplină comuniune cu Biserica.

1396.    Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Cei care primesc Euharistia sunt uniți mai strâns cu Cristos. În acest fel Cristos îi unește cu toți credincioșii într-un singur trup: Biserica. Împărtășania reînnoiește, întărește, adâncește această încorporare în Biserică, înfăptuită deja prin Botez. În Botez noi am fost chemați să fim un singur trup [2060]. Euharistia înfăptuiește această chemare: «Potirul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine, un trup suntem și noi cei mulți, căci toți ne împărtășim din unica Pâine» (1 Cor 10, 16-17.):

Dacă voi sunteți Trupul lui Cristos și mădularele sale, Taina voastră este așezată pe masa Domnului, voi primiți Taina voastră. Răspundeți «Amin» («Da, este adevărat!») la ceea ce primiți, și consimțiți la aceasta prin răspunsul vostru. Auzi cuvântul: «Trupul lui Cristos» și răspunzi: «Amin». Fii deci un mădular al lui Cristos ca Amin-ul tău să fie adevărat [2061].

1397.    Euharistia angajează față de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul și Sângele lui Cristos care s-au dat pentru noi, trebuie să-l recunoaștem pe Cristos în cei mai săraci, frații lui [2062]:

Ai gustat din Sângele Domnului și nici nu-l recunoști pe fratele tău. Însăși masa aceasta o necinstești, de vreme ce îl socotești nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale și te-a invitat la acest ospăț. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător [2063].

1398.    Euharistia și unitatea creștinilor. În fața măreției acestui mister, Sfântul Augustin exclamă: «O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! - O, sacrament al pietății! O, semn al unității! O, legătură a carității [2064]!» Cu cât mai dureros se fac resimțite dezbinările din Biserică ce împiedică participarea comună la masa Domnului, cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unității depline a tuturor acelora care cred în El.

1399.    Bisericile orientale care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică celebrează Euharistia cu mare dragoste. «Aceste Biserici, deși despărțite, au sacramente adevărate și, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoția și Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi [2065]». «O anumită comunicare în cele sfinte», și deci în Euharistie, «este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, și cu aprobarea autorității bisericești [2066]».

1400.    Comunitățile bisericești născute din Reformă, despărțite de Biserica catolică, «mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a Misterului euharistic [2067]». Din acest motiv nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunități. Totuși, aceste comunități bisericești «amintind la Cina Sfântă moartea și învierea Domnului, mărturisesc că astfel este semnificată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă [2068]».

1401.    Când apare o nevoie urgentă, cu permisiunea ordinariului locului, slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia, Pocăința, Ungerea bolnavilor) altor creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică, dar care le cer de bună voie: e însă necesar ca ei să mărturisească credința catolică cu privire la aceste sacramente și să se afle în dispoziția cuvenită [2069].

VII. Euharistia - «chezășia slavei viitoare»

1402.    Într-o veche rugăciune, Biserica aclamă misterul Euharistiei: «O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius; mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur. - Ospăț sfânt în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui, mintea se umple de har și primim chezășia slavei viitoare». Dacă Euharistia este memorialul Paștelui Domnului, dacă prin împărtășirea noastră din altar suntem copleșiți «de toată binecuvântarea cerească și de tot harul» [2070], Euharistia este și chezășia slavei vieții viitoare.

1403.    La Cina cea de Taină, Domnul însuși a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paștelui în împărăția lui Dumnezeu: «Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui meu» ( Mt 26, 29) [2071]. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia, amintește această făgăduință și privirea ei se îndreaptă către «Cel ce vine» (Ap. 1; 4). În rugăciune, ea cheamă venirea lui: «Marana tha» (1 Cor 16, 22), «Vino, Doamne Isuse!» (Ap 22, 20), «Să vină harul tău și să treacă această lume [2072]!»

1404.    Biserica știe că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui și că El este aici, în mijlocul nostru. Totuși, această prezență este ascunsă. De aceea celebrăm Euharistia «exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi - așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos [2073]» cerând «să ne bucurăm și noi de-a pururi împreună de mărirea ta, atunci când vei șterge toată lacrima din ochii noștri și, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, așa precum ești, vom fi pe veci asemenea ție și te vom lăuda fără încetare, prin Cristos, Domnul nostru [2074]».

1405.    Nu avem o chezășie mai sigură și nici un semn mai evident pentru această mare speranță, a cerurilor noi și a pământului nou în care va locui dreptatea [2075], decât Euharistia. Într-adevăr, ori de câte ori se celebrează acest mister «se împlinește lucrarea răscumpărării noastre [2076]» și noi «frângem aceeași Pâine care este leac de nemurire, antidot împotriva morții, hrană a vieții veșnice în Isus Cristos [2077]».

PE SCURT

1406.

Isus spune: «Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. (...) Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică. (...) El rămâne în mine și Eu în el» (In 6, 51. 54. 56).

1407.

Euharistia este inima și culmea vieții Bisericii, căci în ea Isus își asociază Biserica și pe toți membrii ei la jertfa sa de laudă și aducere de mulțumire oferită o dată pentru totdeauna pe Cruce Tatălui; prin această jertfă El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său, care este Biserica.

1408.

Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, aducerea de mulțumire lui Dumnezeu Tatăl pentru toate binefacerile sale, mai ales pentru dăruirea Fiului său, consacrarea pâinii și a vinului și participarea la ospățul liturgic prin primirea Trupului și Sângelui Domnului. Aceste elemente constituie unul și același act de cult.

1409.

Euharistia este memorialul Paștelui lui Cristos, adică al lucrării de mântuire împlinită prin viața, moartea și învierea lui Cristos, lucrare făcută prezentă prin acțiunea liturgică.

1410.

Însuși Cristos, Mare Preot veșnic al Noului Legământ, este acela care, acționând prin slujirea preoților, oferă Jertfa euharistică. Și tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii și vinului, este ofranda Jertfei euharistice.

1411.

Numai preoții hirotoniți valid pot să prezideze Euharistia și să consacre pâinea și vinul pentru ca ele să devină Trupul și Sângele Domnului.

1412.

Semnele esențiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu și vinul din struguri, asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt și preotul rostește cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: «Acesta este Trupul meu dat pentru voi. (...) Acesta este potirul Sângelui meu...»

1413.

Prin consacrare are loc transsubstanțierea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos. Sub speciile consacrate ale pâinii și vinului, Cristos însuși, viu și glorios, este prezent în mod adevărat, real și substanțial, Trupul și Sângele său, cu sufletul și dumnezeirea sa [2078].

1414.

În calitate de jertfă, Euharistia este oferită de asemenea pentru repararea păcatelor celor vii și ale celor răposați, și pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.

1415.

Cel care dorește să-l primească pe Cristos în împărtășania euharistică trebuie să fie în stare de har. Dacă cineva este conștient că a făcut un păcat de moarte, nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul Pocăinței.

1416.

Sfânta împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Cristos sporește unirea celui care se împărtășește cu Domnul, îi iartă păcatele lesne-iertătoare și îl ferește de păcatele grave. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtășește și Cristos devin mai puternice, primirea acestui sacrament întărește unitatea Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos.

1417.

Biserica recomandă cu stăruință credincioșilor să primească sfânta împărtășanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei; ea afirmă ca obligatorie primirea împărtășaniei cel puțin o dată pe an.

1418.

Deoarece Cristos însuși este prezent în Sacramentul altarului, El trebuie cinstit cu un cult de adorație. «Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoștință, un semn de iubire și o datorie de adorație față de Cristos, Domnul nostru [2079]».

1419.

De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl, Cristos ne dă în Euharistie chezășia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui, susține puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieți, ne face să dorim viața veșnică și ne unește deja cu Biserica din Cer, cu Sfânta Fecioară Maria și cu toți Sfinții.

Note


1981. SC 47.
1982. LG 11.
1983. PO 5.
1984. CRit, instr. Eucharisticum mysterium 6.
1985. Cf. 1 Cor 15, 28.
1986. Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 5.
1987. Cf. 1 Cor 11, 20.
1988. Cf. Ap 19, 9.
1989. Cf. Mt 14, 19; 15, 36; Mc 8, 6. 19.
1990. Cf. Mt 26, 26; 1 Cor 11, 24.
1991. Cf. Lc 24, 13-35.
1992. Cf. Fapte 2, 42. 46; 20, 7. 11.
1993. Cf. 1 Cor 10, 16-17.
1994. Cf. 1 Cor. 11, 17-34.
1995. Cf. Ps 116, 13. 17.
1996. Cf. 1 Pt 2, 5.
1997. Cf. Mal 1, 11.
1998. Cf. 1 Cor 10, 16-17.
1999. Const. Ap. 8, 13, 12; Didahé, 9, 5; 10, 6.
2000. Sf. Ignațiu din Antiohia, Eph. 20, 2.
2001. Cf. Ps 104, 13-15.
2002. Cf. LR Canonul roman 95: Supra quae.
2003. Cf. Dt 8, 3.
2004. Cf. Mt 14, 13-21; 15, 32-39.
2005. Cf. In 2, 11.
2006. Cf. Mc 14, 25.
2007. Cf. In 13, 1-17.
2008. Cc. Tridentin: DS 1740.
2009. Cf. In 6.
2010. Cf. Mt 26, 17-29; Mc 14, 12-25; 1 Cor 11, 23-26.
2011. AG 1.
2012. Sf. Iustin, Apol. 1, 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67].
2013. SC 56.
2014. Cf. DV 21.
2015. Cf. Lc 24, 13-35.
2016. Cf. 1 Tes 2, 13.
2017. Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 4; cf. Mal 1, 11.
2018. Cf. 1 Cor 16, 1.
2019. Cf. 2 Cor 8, 9.
2020. Sf. Iustin, Apol. 1, 67, 6.
2021. Cf. LR, Canonul roman 90.
2022. Sf. Iustin, Apol. 1, 66, 1-2.
2023. Cf. Ex 13, 3.
2024. Cf. Evr 7, 25-27.
2025. LG 3.
2026. Cc. Tridentin: DS 1740.
2027. Cc. Tridentin: DS 1743.
2028. Sf. Ignațiu de Antiohia, Smyrn. 8, 1.
2029. PO 2.
2030. Cc. Tridentin: DS 1743.
2031. Sf. Monica, înainte de moarte, către Sf. Augustin și fratele lui: Conf. 9, 11, 27.
2032. Sfântul Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 9. 10.
2033. Civ. 10, 6.
2034. Cf. LG 48.
2035. SC 7.
2036. Sf. Toma Aq., S. th. 3, 73, 3.
2037. Cc. Trid.: DS 1651.
2038. MF 39.
2039. Prod. Iud. 1, 6.
2040. Myst. 9, 50, 52.
2041. DS 1642.
2042. Cf. Cc. Trid.: DS 1641.
2043. MF 56.
2044. Cf. Gal 2, 20.
2045. Ioan Paul II, Scris. Dominicae cenae, 3.
2046. Paul VI, MF 1, citându-l pe Sf. Toma Aq., S. th. 3, 75, 1; cf. Sf. Ciril de Alexandria, Luc., 22, 19.
2047. Sacr. 5, 7.
2048. Sacr. 4, 7.
2049. Cf. Mt 8, 8.
2050. Cf. CIC, can. 919.
2051. SC 55.
2052. OE 15.
2053. Cf. CIC, can. 920.
2054. IGLR 240.
2055. Fanqith, Oficiul siriac din Antiohia, vol. 1, Propriu, 237 a-b.
2056. PO 5.
2057. Sf. Ambrozie, Sacr. 4, 28.
2058. Cf. Cc. Trid.: DS 1638.
2059. Sf. Fulgențiu de Ruspe, Fab. 28, 16-19.
2060. Cf. 1 Cor 12, 13.
2061. Sf. Augustin, Serm. 272.
2062. Cf. Mt 25, 40.
2063. Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in 1 Cor 27, 4.
2064. Ev. Io. 26, 6, 13; Cf. SC 47.
2065. UR 15.
2066. UR 15; Cf. CIC, can. 844, §3.
2067. UR 22.
2068. UR 22.
2069. Cf. CIC, can. 844, § 4.
2070. LR, Canonul Roman 96: Supplices te rogamus.
2071. Cf. Lc 22, 18; Mc 14, 25.
2072. Didahé 10, 6.
2073. Embolismul după Tatăl Nostru; Cf. Tit 2, 13.
2074. LR, Rugăciunea euharistică III, 116: rugăciunea pentru răposați.
2075. Cf. 2 Pt 3, 13.
2076. LG 3.
2077. Sf. Ignațiu de Antiohia, Eph. 20, 2.
2078. Cf. Cc. Trid.: DS 1640; 1651.
2079. MF.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire