pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 2
Sacramentul Mirului

1285.    Împreună cu Botezul și Euharistia, sacramentul Mirului formează ansamblul «sacramentelor inițierii creștine» a căror unitate trebuie păstrată. Așadar, trebuie să li se explice credincioșilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârșirea harului baptismal [1932]. Într-adevăr, «prin sacramentul Mirului sunt legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt și prin aceasta au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Cristos [1933]».

I. Mirul în economia mântuirii

1286.    În Vechiul Testament, profeții au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel așteptat [1934], în vederea misiunii sale mântuitoare [1935]. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel care avea să vină, Mesia, Fiul lui Dumnezeu [1936]. Zămislit de la Duhul Sfânt, întreaga sa viață și întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt pe care Tatăl i-l dăruiește «fără măsură» (In 3, 34).

1287.    Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia, ci trebuia împărtășită întregului popor mesianic [1937]. Cristos a făgăduit în mai multe rânduri această revărsare a Duhului Sfânt [1938], făgăduință pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paști și apoi, în chip mult mai strălucitor, în ziua de Rusalii [1939]. Plini de Duhul Sfânt, apostolii încep să proclame «faptele minunate ale lui Dumnezeu» (Fapte 2, 11), iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice [1940]. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor și s-au botezat au primit, la rândul lor, darul Duhului Sfânt [1941].

1288.    «De atunci, pentru a împlini voința lui Cristos, apostolii le-au împărtășit neofiților, prin impunerea mâinilor, darul Duhului Sfânt care duce la desăvârșire harul Botezului [1942]. De aceea, în Scrisoarea către Evrei, printre elementele primei instruiri creștine se află învățătura despre Botezuri și, de asemeni, despre impunerea mâinilor [1943]. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiția catolică drept originea sacramentului Mirului care perpetuează, într-un fel, în Biserică, harul Rusaliilor [1944].»

1289.    Foarte curând, pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt, la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). Această ungere ilustrează numele de «creștin», care înseamnă «uns» și care își trage originea din numele lui Cristos însuși, pe care «Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt» (Fapte 10, 38). Acest rit al ungerii există până în zilele noastre, atât în Orient cât și în Occident. De aceea, în Orient acest sacrament se numește miruire, ungerea cu crismă, sau mir, care înseamnă «crismă». În Occident, denumirea de Confirmațiune sugerează în același timp confirmarea Botezului, care completează inițierea creștină, și întărirea harului baptismal, toate roade ale Duhului Sfânt.

Două tradiții: Orientul și Occidentul

1290.    În primele secole, Confirmațiunea constituie în general o unică celebrare împreună cu Botezul, formând cu acesta, după expresia Sfântului Ciprian, un «sacrament dublu». Printre alte motive, creșterea numărului de Botezuri de copii ? în tot timpul anului ? și creșterea numărului parohiilor (rurale) care extind diecezele nu mai îngăduie prezența episcopului la toate celebrările baptismale. În Occident, deoarece se dorea ca desăvârșirea Botezului să fie rezervată episcopului, se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. Orientul a păstrat unite cele două sacramente, chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. El nu poate face însă aceasta decât cu «mirul» consacrat de un episcop [1945].

1291.    Un obicei al Bisericii Romei, a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. Prima ungere, înfăptuită de preot asupra neofitului la ieșirea din baia baptismală, este desăvârșită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezați [1946]. Prima ungere cu sfânta crismă, aceea pe care o dă preotul, a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcția profetică, preoțească și regească a lui Cristos. Dacă Botezul este conferit unui adult, există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmațiunii.

1292.    Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea inițierii creștine. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creștin cu episcopul său, garant și slujitor al unității Bisericii sale, al catolicității și al apostolicității ei și, prin urmare, exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos.

II. Semnele și ritualul Mirului

1293.    În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii și ceea ce ungerea desemnează și imprimă: pecetea spirituală.

       În simbolismul biblic și antic ungerea este bogată în semnificații: uleiul este semnul abundenței [1947] și al bucuriei [1948], el curățește (ungerea înainte și după baie) și dă suplețe (ungerea atleților și a luptătorilor); este semn de vindecare, fiindcă alină loviturile și rănile [1949] și te face strălucitor de frumusețe, de sănătate și de forță.

1294.    Toate aceste semnificații ale ungerii cu ulei se regăsesc în viața sacramentală. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare și întărire; ungerea bolnavilor exprimă vindecarea și alinarea. Ungerea cu sfânta crismă după Botez, la Mir și la Preoție, este semnul unei consacrări. Prin Mir, creștinii, adică cei unși, participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos și la plinătatea Duhului Sfânt de care El este plin, pentru ca toată viața lor să răspândească «buna mireasmă a lui Cristos [1950]».

1295.    Prin această ungere, cel miruit primește «însemnul», pecetea Duhului Sfânt. Pecetea este simbolul persoanei [1951], semnul autorității ei [1952], al proprietății asupra unui obiect [1953] ? așa erau însemnați soldații cu sigiliul comandantului lor precum și sclavii, cu acela al stăpânului lor; ea legalizează un act juridic [1954] sau un document, făcându-l eventual secret [1955].

1296.    Isus însuși spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său [1956]. Creștinul este însemnat și el cu o pecete: «Cel care ne întărește pe noi împreună cu voi în Cristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a și pecetluit și a dat zălogul Duhului în inimile noastre» (2 Cor 1, 22) [1957]. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenența totală la Cristos, punerea pentru totdeauna în slujba lui, dar și făgăduința ocrotirii divine în marea încercare eshatologică [1958].

Celebrarea Mirului

1297.    Un moment important care precede celebrarea Mirului, dar care, într-un fel, face parte din ea, este consacrarea sfintei crisme. Episcopul este acela care, în Joia Sfântă, în timpul Liturghiei crismale, consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului:

Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): «[Părinte, (...) trimite pe Duhul Sfânt] asupra noastră și asupra acestui ulei care se află în fața noastră și consacră-l, ca să fie pentru toți cei ce vor fi unși și însemnați cu el: mir sfânt, mir preoțesc, mir regesc, mir al bucuriei, veșmântul luminii, haina mântuirii, darul spiritual, sfințirea sufletelor și a trupurilor, fericirea nepieritoare, pecetea neștearsă, scutul credinței și coiful înfricoșător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic.»

1298.    Când Mirul este celebrat separat de Botez, ca în ritul roman, liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduințelor de la Botez și cu profesiunea de credință a celor ce vor primi Mirul. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului [1959]. Când un adult primește Botezul, i se conferă imediat și Mirul și participă la Euharistie [1960].

1299.    În ritul roman, Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul, gest care, încă din vremea apostolilor, semnifică darul Duhului Sfânt. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului:

«Dumnezeule atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care din apă și Duh Sfânt i-ai renăscut pe acești fii ai tăi, eliberându-i de sub jugul păcatului, Doamne, Tu însuți trimite asupra lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Dăruiește-le lor Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul științei și al pietății, și umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. Prin Cristos, Domnul nostru.»

1300.    Urmează ritul esențial al sacramentului. În ritul latin, «sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte, făcută cu impunerea mâinii și însoțită de cuvintele: ''Primește pecetea darului Duhului Sfânt'' [1961]». În Bisericile orientale, ungerea cu mir se face, după o rugăciune de epicleză, asupra părților celor mai importante ale corpului: fruntea, ochii, nasul, urechile, buzele, pieptul, spatele, mâinile și picioarele, fiecare ungere fiind însoțită de formula: «Pecetea darului Duhului Sfânt.»

1301.    Semnul păcii, care încheie ritualul sacramentului, semnifică și arată comuniunea eclezială cu Episcopul și cu toți credincioșii [1962].

III. Roadele Mirului

1302.    Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt, așa cum le-a fost dăruită și apostolilor în ziua de Rusalii.

1303.    Prin aceasta, Mirul aduce creșterea și aprofundarea harului baptismal:
- ne înrădăcinează mai adânc în filiația divină, prin care spunem «Abba, Tată» (Rom 8, 15);
- ne unește mai strâns cu Cristos;
- sporește în noi darurile Duhului Sfânt;
- ne leagă mai desăvârșit de Biserică [1963];
- ne dăruiește o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi și a apăra credința prin cuvânt și faptă, ca adevărați martori ai lui Cristos, pentru a mărturisi cu curaj numele lui Cristos și pentru a nu ne rușina niciodată de crucea lui [1964]:

Amintește-ți că ai primit pecetea spirituală, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul științei și al pietății, Duhul fricii sfinte, și păstrează ceea ce ai primit. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa, Cristos Domnul te-a întărit și a pus în inima ta zălogul Duhului [1965].

1304.    Ca și Botezul, a cărui împlinire este, Mirul se dă o singură dată. Într-adevăr, Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neșters, «caracterul [1966]», care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creștin cu pecetea Duhului său, îmbrăcându-l cu puterea de sus, ca să-i fie martor [1967].

1305.    «Caracterul» desăvârșește preoția comună a credincioșilor, dobândită prin Botez, iar «cel miruit primește puterea de a mărturisi public credința creștină, ca o misiune (quasi ex officio) [1968]».

IV. Cine poate primi acest sacrament?

1306.    Oricine a fost botezat și nu a fost încă miruit poate și trebuie să primească sacramentul Mirului [1969]. Deoarece Botezul, Mirul și Euharistia formează o unitate, «credincioșii au obligația de a primi acest sacrament la timpul potrivit [1970]», fiindcă fără Mir și Euharistie sacramentul Botezului este, desigur, valid și eficient, însă inițierea creștină rămâne neterminată.

1307.    Tradiția latină stabilește ca punct de referință pentru primirea Mirului «vârsta puterii de discernământ». Totuși, în pericol de moarte, copiii trebuie miruiți, chiar dacă nu au ajuns la acea vârstă [1971].

1308.    Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre «sacramentul maturității creștine», nu trebuie totuși să confundăm vârsta adultă a credinței cu vârsta adultă a creșterii naturale, nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită și nemeritată, care nu are nevoie de o «ratificare» ca să devină efectiv. Sfântul Toma amintește acest lucru:

Vârsta trupului nu condiționează sufletul. Astfel, chiar în copilărie, omul poate primi desăvârșirea vârstei spirituale despre care vorbește Înțelepciunea (4, 8): «Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor». De aceea mulți copii, prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit, au luptat curajos și până la sânge pentru Cristos [1972].

1309.    Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creștinului spre o unire mai intimă cu Cristos, spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt, cu acțiunea lui, cu darurile și chemările lui, ca să-și poată asuma mai bine responsabilitățile apostolice ale vieții creștine. De aceea, cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simțul apartenenței la Biserica lui Isus Cristos, atât la Biserica universală cât și la comunitatea parohială. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul [1973].

1310.    Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt, se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinței. Primirea puterii și a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate și disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă [1974].

1311.    Pentru Mir, ca și pentru Botez, candidații se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naș sau al unei nașe. Se recomandă să fie aceeași persoană ca și la Botez, pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente [1975].

V. Oficiantul Confirmării

1312.    Oficiantul originar al Confirmării este episcopul [1976].

       În Orient se obișnuiește ca preotul care botează să dea imediat și Mirul, în una și aceeași celebrare. Aceasta o face totuși cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop, ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii, ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. În Biserica de rit latin se aplică aceeași disciplină la Botezul adulților sau când o persoană botezată făcând parte dintr-o altă comunitate creștină care nu are sacramentul Confirmării valid este admisă la comuniunea deplină cu Biserica [1977].

1313.    În ritul latin, oficiantul Confirmării este de drept episcopul [1978]. Chiar dacă, pentru motive grave, episcopul poate da unor preoți facultatea de a administra Mirul [1979], se cuvine, pentru însăși semnificația sacramentului, să-l confere el însuși, aducându-și aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărțită în timp de cea a Botezului. Episcopii sunt urmașii apostolilor, ei au primit plinătatea sacramentului Preoției. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor care îl primesc cu Biserica, cu originile ei apostolice și cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos.

1314.    Dacă un creștin se află în pericol de moarte, oricare preot trebuie să-i dea Mirul [1980]. Într-adevăr, Biserica dorește ca toți fiii ei, oricât de mici ar fi, să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârșiți de Duhul Sfânt prin darul plinătății lui Cristos.

PE SCURT

1315.

«Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, apostolii care erau la Ierusalim au trimis acolo pe Petru și pe Ioan. Aceștia au coborât deci la samariteni și s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul din ei; ei fuseseră numai botezați în numele Domnului Isus. Atunci Petru și Ioan au pus mâinile peste ei și ei au primit pe Duhul Sfânt» (Fapte 8, 14-17).

1316.

Mirul desăvârșește harul baptismal; este sacramentul care îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiația divină, pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos, pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica, pentru a ne asocia mai mult misiunii ei și pentru a ne ajuta să mărturisim credința creștină prin cuvânt însoțit de fapte.

1317.

Mirul, ca și Botezul, imprimă în sufletul creștinului un semn spiritual sau caracter de neșters; de aceea, acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viață.

1318.

În Orient, acest sacrament este administrat imediat după Botez; este urmat de participarea la Euharistie, tradiție care pune în relief unitatea celor trei sacramente ale inițierii creștine. În Biserica latină, acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei rațiunii și celebrarea lui este rezervată în mod obișnuit episcopului, semnificând astfel că acest sacrament întărește legătura bisericească.

1319.

Un candidat la Mir care a atins vârsta rațiunii trebuie să mărturisească credința, să fie în stare de har, să dorească să primească sacramentul și să fie pregătit să-și asume rolul de ucenic și martor al lui Cristos în comunitatea bisericească și în treburile temporale.

1320.

Ritul esențial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient, și pe alte părți ale corpului), însoțită de impunerea mâinii oficiantului și de cuvintele: «Primește pecetea darului Duhului Sfânt», în ritul roman, «Pecetea darului Duhului Sfânt», în ritul bizantin.

1321.

Când Confirmarea se celebrează separat de Botez, legătura ei cu Botezul este exprimată, printre altele, prin reînnoirea făgăduințelor de la Botez. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unității dintre sacramentele inițierii creștine.

Note


1932. Cf. OCf Praenotanda 1.
1933. LG 11; OCf Praenotanda 2.
1934. Cf. Is 11, 2.
1935. Cf. Lc 4, 16-22; Is 61, 1.
1936. Cf. Mt 3, 13-17; In 1, 33-34.
1937. Cf. Ez 36, 25-27; Ioel 3, 1-2.
1938. Cf. Lc 12, 12; In 3, 5-8; 7, 37-39; 16, 7-15; Fapte 1, 8.
1939. Cf. In 20, 22 și, respectiv, Fapte 2, 1-4.
1940. Cf. Fapte 2, 17-18.
1941. Cf. Fapte 2, 38.
1942. Cf. Fapte 8, 15-17; 19, 5-6.
1943. Cf. Evr 6, 2.
1944. Paul VI, Const. ap. Divinae consortium naturae.
1945. Cf. CCEO, cann. 695, 1; 696, 1.
1946. Cf. Sf. Hippolit, Trad. ap. 21.
1947. Cf. Dt 11, 14 etc.
1948. Cf. Ps 23, 5; 104, 15.
1949. Cf. Is 1, 6; Lc 10, 34.
1950. Cf. 2 Cor 2, 15.
1951. Cf. Gen 38, 18; Cânt 8, 6.
1952. Cf. Gen 41, 42.
1953. Cf. Dt 32, 34.
1954. Cf. 1 Rg 21, 8.
1955. Cf. Ier 32, 10; Is 29, 11.
1956. Cf. In 6, 27.
1957. Cf. Ef 1, 13; 4, 30.
1958. Cf. Ap 7, 2-3; 9, 4; Ez 9, 4-6.
1959. Cf. SC 71.
1960. Cf. CIC, can. 866.
1961. Paul VI, Const. Ap. Divinae consortium naturae.
1962. Cf. Sf. Hippolit, Trad. ap. 21.
1963. Cf. LG 11.
1964. Cf. DS 1319; LG 11; 12.
1965. Sf. Ambrozie, Myst. 7, 42.
1966. Cf. DS 1609.
1967. Cf. Lc 24, 48-49.
1968. Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 72, 5, ad 2.
1969. Cf. CIC, can. 889, § 1.
1970. CIC, can. 890.
1971. Cf. CIC, cann. 891; 883, 3.
1972. Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 72, 8, ad 2.
1973. Cf. OCf Praenotanda 3.
1974. Cf. Fapte 1, 14.
1975. Cf. OCf praenotanda 5; 6; CIC, can. 893, § 1. 2.
1976. LG 26.
1977. Cf. CIC, can. 883, § 2.
1978. Cf. CIC, can. 882.
1979. CIC, can. 884, § 2.
1980. Cf. CIC, can. 883, § 3.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire