pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

CAPITOLUL AL DOILEA
Celebrarea sacramentală a misterului pascal

1135.    Cateheza liturgiei implică mai întâi înțelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. Va fi vorba, așadar, în acest capitol, de celebrarea sacramentelor Bisericii. Vom vedea ceea ce, în diversitatea tradițiilor liturgice, este comun celebrării celor șapte sacramente; ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care și le pun credincioșii pe această temă:
- Cine celebrează?
- Cum se celebrează?
- Când se celebrează?
- Unde se celebrează?

ARTICOLUL 1
A celebra liturgia Bisericii

I. Cine celebrează?

1136.    Liturgia este «acțiune» a lui «Cristos întreg» (Christus totus). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească, acolo unde celebrarea este în întregime comuniune și sărbătoare.

Celebranții liturgiei cerești

1137.    Apocalipsul Sfântului Ioan, citit în liturgia Bisericii, ne revelează mai întâi «un tron înălțat în cer și pe tron Cineva...șezând» (Ap 4, 2): «Domnul Dumnezeu» (Is 6, 1) [1780]. Apoi Mielul, «înjunghiat, stând în picioare» (Ap 5, 6) [1781]: Cristos răstignit și înviat, unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar [1782], același «care aduce și care se aduce, care dăruiește și care se dăruiește [1783]». În sfârșit, «râul de apă vie ce izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului» (Ap 22, 1), unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt [1784].

1138.    Adunați laolaltă în Cristos, participă la slujba laudei lui Dumnezeu și la împlinirea planului său: Puterile cerești [1785], întreaga creație (cele patru Ființe), slujitorii Vechiului și ai Noului Legământ (cei douăzeci și patru de Bătrâni), noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci și patru de mii [1786]), mai ales martirii «uciși pentru Cuvântul lui Dumnezeu» (Ap 6, 9-11) și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia [1787], Mireasa Mielului [1788]); în sfârșit, «o mulțime mare, pe care n-o putea număra nimeni, din toate neamurile și semințiile și popoarele și limbile» (Ap 7, 9).

1139.    La această liturgie veșnică Duhul și Biserica ne fac să participăm și noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente.

Celebranții liturgiei sacramentale

1140.    Întreaga Comunitate, Trupul lui Cristos unit cu Capul său, celebrează. «Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este ''sacramentul unității'', adică poporul sfânt adunat și organizat sub conducerea episcopilor. De aceea, ele aparțin întregului Trup al Bisericii, îl manifestă și se răsfrâng asupra lui, dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după diversitatea stărilor, a îndatoririlor și a participării efective [1789].» De aceea «ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii a fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezența și participarea activă a credincioșilor, să fie educată la toți convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale și cvasi-private [1790]».

1141.    Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezați care «prin regenerarea și ungerea Duhului Sfânt sunt consacrați pentru a fi lăcaș spiritual și preoție sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale [1791]». Această «preoție comună» este cea a lui Cristos, unicul Preot, de care se împărtășesc toți membrii ei [1792]:

Maica noastră Biserica dorește mult ca toți credincioșii să fie îndemnați la acea participare deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice care e cerută de însăși natura liturgiei și care, pentru poporul creștin, «seminție aleasă, preoție regească, neam sfânt, popor răscumpărat» (1 Pt 2, 9) [1793], constituie în virtutea Botezului un drept și o datorie [1794].

1142.    Însă «nu toate mădularele au aceeași lucrare» (Rom 12, 4). Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu, în și prin Biserică, la o slujire deosebită a comunității. Acești slujitori sunt aleși și consacrați prin sacramentul preoției, prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acționeze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii [1795]. Slujitorul consfințit prin sacramentul Preoției este asemenea «chipului» lui Cristos Preotul. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie, slujirea episcopului și, în comuniune cu el, aceea a preoților și a diaconilor, este ilustrată în primul rând în prezidarea Euharistiei.

1143.    Pentru a îndeplini funcțiile preoției comune a credincioșilor, există și alte slujiri deosebite, neconsfințite prin sacramentul Preoției și al căror rol este stabilit de episcopi, potrivit tradițiilor liturgice și necesităților pastorale: «Ministranții, lectorii, comentatorii și membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică [1796].»

1144.    Astfel, în celebrarea sacramentelor, întreaga adunare «împlinește liturgia», fiecare potrivit funcției sale, dar «în unitatea Duhului» care lucrează în toți. «În celebrările liturgice, fiecare, atât preoții cât și credincioșii, îndeplinindu-și oficiul propriu, va îndeplini numai și tot ceea ce îi revine conform ritului și normelor liturgice [1797].»

II. Cum se celebrează?

Semne și simboluri

1145.    O celebrare sacramentală e țesută din semne și simboluri. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii, semnificația lor își are rădăcinile în lucrarea creației și în cultura umană, se precizează în evenimentele Vechiului Legământ și se revelează pe deplin în persoana și opera lui Cristos.

1146.    Semne din lumea oamenilor. În viața umană, semnele și simbolurile ocupă un loc important. Ca ființă în același timp trupească și spirituală, omul exprimă și percepe realitățile spirituale prin semne și simboluri materiale. Ca ființă socială, omul are nevoie de semne și de simboluri ca să comunice cu alții prin limbaj, prin gesturi, prin acțiuni. Același lucru este valabil și pentru relația sa cu Dumnezeu.

1147.    Dumnezeu îi vorbește omului prin creația văzută. Lumea materială se înfățișează inteligenței omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său [1798]. Lumina și noaptea, vântul și focul, apa și pământul, pomul și roadele vorbesc despre Dumnezeu, simbolizează în același timp măreția și apropierea lui.

1148.    În calitate de creaturi, aceste realități sensibile pot deveni locul de manifestare a acțiunii lui Dumnezeu care îi sfințește pe oameni și al acțiunii oamenilor care aduc cinstire lui Dumnezeu. La fel și semnele și simbolurile din viața socială a oamenilor: a spăla și a unge, a frânge pâinea și a bea din același pahar, pot exprima prezența sfințitoare a lui Dumnezeu și recunoștința omului față de Creatorul său.

1149.    Marile religii ale omenirii dau mărturie, adesea în chip impresionant, despre aceste sensuri cosmice și simbolice ale riturilor religioase. Liturgia Bisericii presupune, înglobează și sfințește elemente ale creației și ale culturii umane, conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creații în Isus Cristos.

1150.    Semne ale Legământului. Poporul ales primește de la Dumnezeu semne și simboluri caracteristice care îi marchează viața liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale, ci semne ale Legământului, simboluri ale faptelor mărețe săvârșite de Dumnezeu pentru poporul său. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia, ungerea și consacrarea regilor și a preoților, impunerea mâinilor, jertfele și mai ales Paștele. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ.

1151.    Semne asumate de Cristos. În predica sa, Domnul Isus se folosește adesea de semne din creație pentru a face cunoscute misterele Împărăției lui Dumnezeu [1799]. El înfăptuiește vindecările ori își reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice [1800]. Dă un sens nou faptelor și semnelor din Vechiul Legământ, îndeosebi Exodului și Paștelui [1801], căci sensul tuturor acestor semne este El însuși.

1152.    Semne sacramentale. De la Rusalii, Duhul Sfânt înfăptuiește lucrarea de sfințire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. Sacramentele Bisericii nu anulează, ci purifică și înglobează întreaga bogăție de semne și simboluri din univers și din viața socială. Mai mult, ele desăvârșesc tipurile și figurile din Vechiul Legământ, semnifică și împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos, prefigurează și prevestesc gloria cerului.

Cuvinte și acțiuni

1153.    O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos și în Duhul Sfânt, iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog, prin acțiuni și cuvinte. Desigur, acțiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj, însă Cuvântul lui Dumnezeu și răspunsul de credință trebuie să însoțească și să însuflețească aceste acțiuni, pentru ca sămânța Împărăției să-și poarte rodul în pământ bun. Acțiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: inițiativa gratuită a lui Dumnezeu și în același timp răspunsul de credință al poporului său.

1154.    Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credința credincioșilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecționar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon/pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit și înțeles, omilia preotului care continuă proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamații, psalmi de meditație, litanii, mărturisire de credință).

1155.    Inseparabile în calitatea lor de semne și învățătură, cuvântul și acțiunea liturgică sunt inseparabile și prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Duhul Sfânt nu dăruiește numai înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinței; prin sacramente, El și înfăptuiește «minunile» lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează și comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit.

Cântul și muzica

1156.    «Tradiția muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă și ea are întâietate asupra altor expresii ale artei mai ales pentru faptul că, unit cu cuvintele, cântul sacru constituie o parte necesară și integrantă a liturgiei solemne [1802]». Compunerea și cântarea Psalmilor inspirați, acompaniați adesea de instrumente muzicale, sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. Biserica duce mai departe și dezvoltă această tradiție: «Vorbiți între voi în psalmi, în imnuri și în cântări duhovnicești, cântând Domnului și lăudându-l în inima voastră» (Ef 5, 19) [1803]. «Cel care cântă se roagă de două ori [1804]».

1157.    Cântul și muzica își îndeplinesc funcția de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt «mai strâns legate de acțiunea liturgică [1805]», după trei criterii principale: frumusețea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării în momentele stabilite și caracterul solemn al celebrării. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor și acțiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu și sfințirea credincioșilor [1806].

Cât am plâns ascultând imnurile, cântările, suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoții am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea, picurând adevărul în inima mea. Un mare avânt de pietate mă înălța și lacrimile mi se scurgeau pe obraz, însă îmi făceau bine [1807].

1158.    Armonia semnelor (cânt, muzică, cuvinte, acțiuni) este cu mult mai expresivă și mai rodnică atunci când se exprimă în bogăția culturală proprie Poporului lui Dumnezeu care celebrează [1808]. De aceea «cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent așa încât în devoțiuni, ca și în acțiunile liturgice înseși», după normele Bisericii, «să poată răsuna glasurile credincioșilor [1809]». Însă «textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică, ba mai mult, să fie luate de preferință din Sfânta Scriptură și din izvoarele liturgice [1810]».

Imaginile sfinte

1159.    Imaginea sacră, Icoana liturgică, îl reprezintă în principal pe Cristos. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut și necuprins; Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă «economie» a imaginilor:

Altădată, Dumnezeu care nu are nici trup, nici chip, nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. Însă acum, de vreme ce s-a arătat în trup și a trăit laolaltă cu oamenii, îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. (...) Cu fața descoperită, noi contemplăm slava Domnului [1811].

1160.    Iconografia creștină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Imagine și cuvânt se clarifică reciproc:

Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credință, noi păstrăm toate tradițiile - scrise sau nescrise - ale Bisericii, care ne-au fost transmise neschimbate. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor, în concordanță cu predicarea mesajului evanghelic, exprimând credința că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate și nu în aparență; acest lucru ne este și nouă de folos, căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au fără îndoială o semnificație reciprocă [1812].

1161.    Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel și imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu și ale sfinților. Ele îl simbolizează de fapt pe Cristos care este preamărit în ei. Ilustrează «norul de martori» (Evr 12, 1) care continuă să participe la mântuirea lumii și cu care noi ne unim mai ales în celebrarea sacramentală. Prin icoanele lor se revelează credinței noastre omul, creat «după chipul lui Dumnezeu», transfigurat în sfârșit «după asemănarea lui [1813]», precum și îngerii, și ei «recapitulați» în Cristos:

Urmând învățătura inspirată de Dumnezeu a Sfinților Părinți și Tradiția Bisericii catolice, despre care știm că este Tradiția Duhului Sfânt ce locuiește în ea, afirmăm cu toată certitudinea și îndreptățirea că venerabilele și sfintele imagini, ca și reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viață, executate fie în mozaic, fie în alt mod adecvat, trebuie așezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiectele și veșmintele sacre, pe pereți și pe tablouri, în case și pe străzi, precum și imaginea Domnului Isus Cristos, Dumnezeu și Mântuitor, cea a Preacuratei și Sfintei Maici a lui Dumnezeu, a sfinților îngeri și a tuturor sfinților și drepților [1814].

1162.    «Frumusețea și culoarea imaginilor îmi însuflețesc rugăciunea. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei, așa cum priveliștea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu [1815].» Contemplarea sfintelor icoane, unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu și cu intonarea imnurilor liturgice, face parte din armonia semnelor celebrării, astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă și să se exprime apoi în viața nouă a credincioșilor.

III. Când se celebrează?

Timpul liturgic

1163.    «Sfânta Maică Biserica socotește de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătorește Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paștelui. Pe lângă aceasta, ea desfășoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos (...). Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioșilor comorile virtuților și meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioșii să vină în contact cu ele și să se umple de harul mântuirii [1816].»

1164.    Încă de la legea mozaică, Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe, începând cu Paștele, ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor, ca să-i mulțumească pentru ele, să le perpetueze amintirea și să învețe noile generații să-și conformeze purtarea cu ele. În timpul Bisericii, situat între Paștele lui Cristos, împlinit deja o dată pentru totdeauna, și desăvârșirea lui în Împărăția lui Dumnezeu, liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos.

1165.    Când Biserica celebrează misterul lui Cristos, există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: «Astăzi!», ca ecou la rugăciunea pe care ea a învățat-o de la Domnul ei [1817] și la chemarea Duhului Sfânt [1818]. Acest «astăzi» al Dumnezeului celui viu, în care omul este chemat să intre, e «Ceasul» Paștelui lui Isus, care străbate și poartă întreaga istorie:

Viața s-a întins peste toate ființele și toate s-au umplut de o mare lumină; Răsăritul răsăriturilor învăluie universul, iar Cel ce era «mai înainte de luceafăr» și de aștri, nemuritor și nesfârșit, marele Cristos strălucește peste toate ființele mai puternic decât soarele. De aceea, pentru noi, cei ce credem în El, se statornicește o zi de lumină, mare, veșnică ce nu se mai stinge: Paștele mistic [1819].

Ziua Domnului

1166.    «Conform tradiției apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica [1820].» Ziua Învierii lui Cristos este în același timp «prima zi a săptămânii», memorial al primei zile a creației, și «a opta zi» în care Cristos, după «odihna» din ziua marelui Sabat, inaugurează ziua «pe care a făcut-o Domnul», «ziua cea neînserată [1821]». «Cina Domnului» este centrul ei, căci în ea întreaga comunitate a credincioșilor îl întâlnește pe Domnul cel înviat care îi invită la ospățul său [1822]:

Ziua Domnului, ziua Învierii, ziua creștinilor este ziua noastră. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălțat glorios la Tatăl. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui, o mărturisim și noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii, astăzi a apărut Soarele dreptății ale cărui raze aduc mântuirea [1823].

1167.    Duminica este prin excelență ziua adunării liturgice, când credincioșii se adună pentru ca, «ascultând cuvântul lui Dumnezeu și participând la Sfânta Euharistie, să-și amintească de Patima, Învierea și Gloria Domnului Isus și să mulțumească lui Dumnezeu, care ''i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morți'' [1824]»:

       Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri, Cristoase, spunem: Binecuvântată este ziua de duminică, fiindcă în ea a început zidirea (...), mântuirea lumii (...), reînnoirea neamului omenesc(...). În ea cerul și pământul s-au umplut de bucurie și universul întreg, de lumină. Binecuvântată este duminica, deoarece în ea s-au deschis porțile raiului pentru ca Adam și toți cei izgoniți să intre fără teamă [1825].

Anul liturgic

1168.    Începând cu Triduum-ul Pascal, ca din izvorul său de lumină, noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. Din aproape în aproape, de o parte și de alta a acestui izvor, anul este transfigurat prin liturgie. El este într-adevăr «anul de îndurare al Domnului [1826]». Economia mântuirii se înfăptuiește în ciclul timpului, însă după împlinirea ei în Paștele lui Isus și după revărsarea Duhului Sfânt, sfârșitul istoriei este anticipat, «ca pregustare», iar Împărăția lui Dumnezeu intră în timpul nostru.

1169.    De aceea Paștele nu este pur și simplu o sărbătoare printre altele: este «Sărbătoarea sărbătorilor», «Solemnitatea solemnităților», așa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). Sfântul Atanasie îl numește «Duminica cea mare [1827]», după cum, în Orient, Săptămâna Sfântă este numită «Săptămâna Mare». Misterul Răscumpărării, prin care Cristos a zdrobit moartea, pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare, până când toate îi vor fi supuse.

1170.    La Conciliul de la Niceea (din 325), toate Bisericile au căzut de acord ca Paștele creștin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocțiul de primăvară. Reforma calendarului din Occident (supranumit «gregorian», de la numele Papei Grigore al XIII-lea, din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile față de calendarul oriental. Bisericile occidentale și orientale caută astăzi o înțelegere, pentru a ajunge să celebreze iarăși la aceeași dată Învierea Domnului.

1171.    Anul liturgic înseamnă desfășurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Bunavestire, Crăciun, Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre și ne împărtășesc pârga misterului pascal.

Sanctoralul în anul liturgic

1172.    «În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii; în Maria, Biserica admiră și preamărește rodul cel mai ales al Răscumpărării și contemplă cu bucurie, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăși dorește și speră să fie în întregime [1828].»

1173.    Când, în ciclul anual, Biserica îi comemorează pe martiri și pe alți sfinți, ea «proclamă Misterul Pascal» în aceia și acelea «care au suferit cu Cristos și cu El împreună sunt preamăriți; ea pune în fața credincioșilor exemplele acestora, care îi atrag pe toți prin Cristos la Tatăl, și, pentru meritele lor, ea dobândește binefacerile lui Dumnezeu [1829]».

Liturgia Orelor

1174.    Misterul lui Cristos - Întruparea și Paștele său - pe care îl celebrăm în Euharistie, îndeosebi în adunarea duminicală, impregnează și transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor, «Oficiul divin [1830]». Cu fidelitate față de îndemnurile apostolilor de «a ne ruga fără încetare» (1 Tes 5, 17; Ef 6, 18), această celebrare «este alcătuită în așa fel încât întreg cursul zilei și al nopții să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu [1831]». Ea este «rugăciunea publică a Bisericii [1832]» în care credincioșii (preoți, călugări și laici) își împlinesc preoția regească de creștini. Celebrată «în forma aprobată» de Biserică, Liturgia Orelor «este într-adevăr glasul Miresei care vorbește Mirelui ei, ba chiar este rugăciunea pe care Cristos, împreună cu Trupul său, o înalță către Tatăl [1833]».

1175.    Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. În ea, Cristos însuși «continuă să-și exercite funcția preoțească prin Biserica sa [1834]»; fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică și circumstanțelor vieții sale: preoții, însărcinați cu îndatorirea pastorală, pentru că sunt chemați să rămână stăruitori în rugăciune și în slujirea Cuvântului [1835]; călugării și călugărițele, în virtutea carismei vieții lor consacrate [1836]; toți credincioșii, după posibilitățile lor: «Păstorii sufletești se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vesperele, în duminici și în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca și laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoții, fie adunați între ei, sau chiar singuri [1837].»

1176.    Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă, ci și «însușirea unei cunoașteri mai profunde a liturgiei și a Bibliei, mai ales a Psalmilor [1838]».

1177.    Imnurile și rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii, exprimând simbolismul momentului zilei, al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. Mai mult, citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) și, la anumite Ore, lecturile din Sfinții Părinți și din maeștrii spirituali, revelează mai profund sensul misterului celebrat, ajută la înțelegerea psalmilor și pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. Lectio divina, în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit și meditat pentru a deveni rugăciune, este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică.

1178.    Liturgia Orelor, care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice, nu exclude, ci atrage în mod complementar diferitele devoțiuni ale Poporului lui Dumnezeu, mai ales adorația și cultul Preasfântului Sacrament.

IV. Unde se celebrează?

1179.    Cultul «în spirit și adevăr» (In 4, 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt și încredințat fiilor oamenilor. Atunci când credincioșii se adună într-un anumit loc, cele mai importante sunt «pietrele vii», strânse laolaltă pentru «zidirea unei case spirituale» (1 Pt 2, 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde țâșnește izvorul de apă vie. Încorporați în Cristos prin Duhul Sfânt, «noi suntem templul Dumnezeului celui viu» (2 Cor 6, 16).

1180.    Atunci când exercitarea libertății religioase nu este împiedicată [1839], creștinii construiesc edificii destinate cultului divin. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare, ci semnifică și manifestă Biserica vie în acel loc, locuință a lui Dumnezeu cu oamenii împăcați și uniți în Cristos.

1181.    «Casa de rugăciune, în care este celebrată și păstrată Sfânta Euharistie, în care se adună credincioșii, în care prezența Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul și mângâierea credincioșilor, trebuie să fie frumoasă și potrivită pentru rugăciune și pentru celebrările liturgice [1840].» În această «casă a lui Dumnezeu», adevărul și armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent și lucrează în acel loc [1841].

1182.    Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului [1842], din care curg sacramentele misterului pascal. Pe altar, care este centrul bisericii, se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. El este și Masa Domnului, la care este invitat Poporul lui Dumnezeu [1843]. În anumite liturgii orientale, altarul este de asemenea simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat și a înviat cu adevărat).

1183.    Tabernacolul trebuie să fie așezat «în biserici într-un loc dintre cele mai demne, cu cea mai mare cinstire [1844]». Noblețea, amplasarea și securitatea tabernacolului euharistic [1845] trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului.

       Sfânta crismă (mirul) - miruirea fiind semnul sacramental al peceții darului Duhului Sfânt - este prin tradiție păstrată și venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Alături de ea se poate așeza uleiul pentru catehumeni și cel pentru bolnavi.

1184.    Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului «trebuie să exprime funcția celui care prezidează adunarea și îndrumă rugăciunea [1846]».

       Amvonul (pupitrul): «Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt și spre care, în timpul liturgiei Cuvântului, să se îndrepte în mod spontan atenția credincioșilor [1847].»

1185.    Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul; așadar, biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) și să favorizeze reamintirea făgăduințelor de la Botez (apa sfințită).

       Reînnoirea vieții baptismale cere pocăința. Biserica trebuie, deci, să ofere prilejul pentru exprimarea căinței și primirea iertării, ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenților. De asemenea, biserica trebuie să fie un spațiu care îndeamnă la reculegere și rugăciune tăcută ce continuă și interiorizează marea rugăciune a Euharistiei.

1186.    În sfârșit, biserica are o semnificație eshatologică. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu, trebuie să trecem un prag, simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieții celei noi la care toți oamenii sunt chemați. Biserica văzută simbolizează casa părintească spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers și în care Tatăl «va șterge orice lacrimă din ochii lor» (Ap 21, 4). Și din acest motiv biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu, larg deschisă și primitoare.

PE SCURT

1187.

Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg, Cap și Trup. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească, împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu, cu apostolii, cu toți sfinții și cu mulțimea de oameni care au intrat deja în Împărăție.

1188.

Într-o celebrare liturgică, întrega Adunare este «liturg», fiecare potrivit funcției sale. Preoția baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. Însă unii credincioși sunt rânduiți prin sacramentul Preoției să-l reprezinte pe Cristos, Cap al Trupului.

1189.

Celebrarea liturgică include semne și simboluri care se referă la creație (lumină, apă, foc), la viața umană (spălare, ungere, frângerea pâinii) și la istoria mântuirii (riturile de Paști). Inserate în lumea credinței și asumate de puterea Duhului Sfânt, aceste elemente cosmice, aceste rituri umane, aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acțiunii mântuitoare și sfințitoare a lui Cristos.

1190.

Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu care este vestit și de angajarea de credință care îi răspunde.

1191.

Cântul și muzica sunt în strânsă conexiune cu acțiunea liturgică. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumusețea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării și caracterul sacru al celebrării.

1192.

Imaginile sfinte prezente în bisericile și în casele noastre au menirea de a trezi și a hrăni credința noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos și a lucrărilor sale de mântuire, pe El îl adorăm. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor și sfinților, venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă.

1193.

Duminica, «Ziua Domnului», este ziua principală a celebrării Euharistiei, fiindcă ea este ziua Învierii. Este ziua adunării liturgice prin excelență, ziua familiei creștine, ziua bucuriei și a odihnei după muncă. Este «fundamentul și nucleul întregului an liturgic [1848]».

1194.

Biserica «desfășoară, în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare și Naștere până la Înălțare, la ziua Rusaliilor și până la așteptarea fericitei speranțe și a venirii Domnului [1849]».

1195.

Comemorându-i pe sfinți, în primul rând pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, apoi pe apostoli, pe martiri și pe ceilalți sfinți, în zile anumite ale anului liturgic, Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească; ea îl preamărește pe Cristos pentru că și-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate; exemplul lor o însuflețește pe drumul către Tatăl.

1196.

Credincioșii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos, Marele nostru Preot, prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântări și binecuvântări, pentru a fi asociați rugăciunii lui necontenite și universale care îl preamărește pe Tatăl și imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi.

1197.

Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, «locul unde sălășluiește slava lui»; prin harul lui Dumnezeu, creștinii devin și ei temple ale Duhului Sfânt, pietre vii din care este zidită Biserica.

1198.

În condiția sa pământească, Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute, locuri sfinte, imagini ale Cetății sfinte, Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.

1199.

În aceste biserici, Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îi cântă laude, își înalță rugăciunea, oferă jertfa lui Cristos, prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere și de rugăciune personală.

Note


1780. Cf. Ez 1, 26-28.
1781. Cf. In 1, 29.
1782. Cf. Evr 4, 14-15; 10, 19-21; etc.
1783. Liturghia Sf. Ioan Chrysostom, Anafora.
1784. Cf. In 4, 10-14; Ap 21, 6.
1785. Cf. Ap 4-5; Is 6, 2-3.
1786. Cf. Ap 7, 1-8; 14, 1.
1787. Cf. Ap 12.
1788. Cf. Ap 21, 9.
1789. SC 26.
1790. SC 27.
1791. LG 10.
1792. Cf. LG 10; 34; PO 2.
1793. Cf. 1 Pt 2, 4-5.
1794. SC 14.
1795. Cf. PO 2 și 15.
1796. SC 29.
1797. SC 28.
1798. Cf. Înț 13, 1; Rom 1, 19-20; Fapte 14, 17.
1799. Cf. Lc 8, 10.
1800. Cf. In 9, 6; Mc 7, 33-35; 8, 22-25.
1801. Cf. Lc 9, 31; 22, 7-20.
1802. SC 112.
1803. Cf. Col 3, 16-17.
1804. Cf. Sf. Augustin, Ps 72, 1.
1805. SC 112.
1806. Cf. SC 112.
1807. Sf. Augustin, Conf. 9, 6, 14.
1808. Cf. SC 119.
1809. SC 118.
1810. SC 121.
1811. Sf. Ioan din Damasc, Imag. 1, 16.
1812. Cc. Niceea II (în 787): COD 111.
1813. Rom 8, 29; 1 In 3, 2.
1814. Cc. Niceea II: DS 600.
1815. Sf. Ioan din Damasc, Imag. 1, 27.
1816. SC 102.
1817. Cf. Mt 6, 11.
1818. Cf. Evr 3,7 - 4,11; Ps 95, 7.
1819. Sf. Hipolit, Pasch. 1-2.
1820. SC 106.
1821. Liturgia bizantină.
1822. Cf. In 21, 12; Lc 24, 30.
1823. Sf. Ieronim, Pasch.
1824. SC 106.
1825. Fanqith, Oficiul siriac din Antiohia, vol. 6. Partea de vară, p. 193 b.
1826. Cf. Lc 4, 19.
1827. Ep. fest. 329.
1828. SC 103.
1829. SC 104, cf. SC 108 și 111.
1830. Cf. SC IV.
1831. SC 8.
1832. SC 98.
1833. SC 84.
1834. SC 83.
1835. Cf. SC 86; 96; PO 5.
1836. Cf. SC 98.
1837. SC 100.
1838. SC 90.
1839. Cf. DH 4.
1840. PO 5; cf. SC 122-127.
1841. Cf. SC 7.
1842. Cf. Evr 13, 10.
1843. Cf. IGMR 259.
1844. MF.
1845. SC 128.
1846. IGMR 271.
1847. IGMR 272.
1848. SC 106.
1849. SC 102.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire