pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Partea a doua
Celebrarea misterului creștin

De ce liturgia?

1066.    În Simbolul credinței, Biserica mărturisește misterul Treimii Sfinte și «planul bunăvoinței sale» (Ef 1, 9) cu privire la întreaga creație: Tatăl îndeplinește «taina voii sale» dându-l pe Fiul său Preaiubit și pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii și slava numelui său. Acesta este misterul lui Cristos [1720], revelat și realizat în istorie în forma unui plan, o «orânduire înțeleaptă», pe care Sfântul Paul o numește «economia misterului» (Ef 3, 9) și pe care tradiția patristică o va numi «economia Cuvântului întrupat» sau «economia mântuirii».

1067.    «Această operă a răscumpărării oamenilor și a preamăririi desăvârșite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele mărețe ale Domnului săvârșite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri, al Învierii și al Înălțării glorioase, mister prin care ''murind a nimicit moartea noastră și înviind ne-a redobândit viața''; căci din coasta lui Cristos ''dormind pe Cruce'' s-a născut ''sacramentul admirabil al întregii Biserici''. [1721]» De aceea în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal, prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre.

1068.    Biserica vestește și celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos pentru ca credincioșii să-l trăiască și să-i dea mărturie în lume.

Într-adevăr, liturgia, prin care, mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei, «se actualizează opera răscumpărării noastre», îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioși să exprime în viața lor și să arate și altora misterul lui Cristos și natura autentică a adevăratei Biserici [1722].

Ce înseamnă cuvântul «liturgie»?

1069.    Cuvântul «liturgie» înseamnă la origine «lucrare publică», «slujire din partea/în favoarea poporului». În tradiția creștină, el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la «lucrarea lui Dumnezeu [1723]». Prin liturgie, Cristos, Răscumpărătorul și Marele nostru Preot, continuă în Biserica sa, cu ea și prin ea, lucrarea răscumpărării noastre.

1070.    Termenul «liturgie» în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin [1724], ci și vestirea Evangheliei [1725] și caritatea în faptă [1726]. În toate aceste situații e vorba de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. În celebrarea liturgică, Biserica este slujitoare, după chipul Domnului său, unicul «Liturg [1727]», participând la preoția lui (cult), este profetică (vestire) și regească (slujirea iubirii):

Așadar pe bună dreptate liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfințirea omului este reprezentată prin semne văzute și este realizată într-un mod propriu prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii [1728].

Liturgia ca izvor de Viață

1071.    Lucrare a lui Cristos, liturgia este și o acțiune a Bisericii sale. Ea realizează și manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu și a oamenilor în Cristos. Ea îi angajează pe credincioși în Viața nouă a comunității. Ea implică o participare «conștientă, activă și rodnică» a tuturor [1729].

1072.    «Liturgia nu epuizează toată acțiunea Bisericii [1730]»: trebuie să fie precedată de evanghelizare, de credință și de convertire; atunci poate ea să aducă roade în viața credincioșilor: viața nouă în Duh, angajarea în misiunea Bisericii și slujirea unității ei.

Rugăciune și liturgie

1073.    Liturgia este și participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. În ea orice rugăciune creștină își găsește izvorul și ținta. Prin liturgie, omul lăuntric este înrădăcinat și întemeiat [1731] în «marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl» (Ef 2, 4) în Fiul lui preaiubit. Este aceeași «lucrare minunată a lui Dumnezeu» care este trăită și interiorizată prin orice rugăciune, «în toată vremea, în Duhul» (Ef 6, 18.)

Cateheză și liturgie

1074.    «Liturgia e culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și totodată izvorul din care emană toată puterea ei [1732].» Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. «Cateheza este intrinsec legată de toată acțiunea liturgică și sacramentală, căci în sacramente, și mai ales în Euharistie, acționează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor [1733].»

1075.    Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este «mistagogie»), trecând de la vizibil la invizibil, de la semnificant la semnificat, de la «sacramente» la «mistere». O astfel de cateheză este de resortul catehismelor locale și regionale. Prezentul Catehism, care vrea să fie în slujba întregii Biserici, în diversitatea riturilor și culturilor ei [1734], va prezenta ceea ce este fundamental și comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister și ca celebrare (secțiunea întâi), iar apoi cele șapte sacramente și sacramentaliile (secțiunea a doua).

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Economia sacramentală

1076.    În ziua Rusaliilor, prin revărsarea Duhului Sfânt, Biserica a apărut în lume [1735]. Darul Duhului inaugurează un timp nou în «împărtășirea misterului»: timpul Bisericii, în care Cristos își manifestă, își face prezentă și își transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale «până când va veni» (1 Cor 11, 26). În acest timp al Bisericii, Cristos trăiește și acționează în Biserica sa și împreună cu ea într-un mod nou, propriu acestui timp nou. Acționează prin sacramente; acest lucru e numit de Tradiția comună a Răsăritului și a Apusului «economia sacramentală»; ea constă în comunicarea (sau «împărtășirea») roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei «sacramentale» a Bisericii.

       De aceea e important să fie pusă mai întâi în lumină această «împărtășire sacramentală» (capitolul întâi). În felul acesta vor apărea mai limpede natura și aspectele esențiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI
Misterul pascal în timpul Bisericii

ARTICOLUL 1
Liturgia - lucrare a Sfintei Treimi

I. Tatăl, izvorul și scopul liturgiei

1077.    «Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Crisos. El ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și neprihăniți în fața sa, în iubire, dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos, după bunul plac al voinței sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit» (Ef 1, 3-6).

1078.    A binecuvânta este o acțiune divină dătătoare de viață și al cărei izvor este Tatăl. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt și dar (bene-dictio, eu-logia). Aplicat omului, acest termen semnifică adorație și încredințare în mâinile Creatorului în aducere de mulțumire.

1079.    De la început și până la sfârșitul timpurilor, întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. De la poemul liturgic al celei dintâi creații și până la cântările Ierusalimului ceresc, autorii inspirați vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască.

1080.    De la început, Dumnezeu a binecuvântat ființele vii și mai ales bărbatul și femeia. Legământul cu Noe și cu toate ființele însuflețite reînnoiește această binecuvântare de rodnicie, în ciuda păcatului omului prin care pământul este «blestemat». Dar începând cu Abraham binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor, care mergea spre moarte, pentru a o îndrepta spre viață, spre izvor: prin credința «părintelui celor ce cred», care s-a deschis pentru binecuvântare, a fost inaugurată istoria mântuirii.

1081.    Binecuvântările dumnezeiești se manifestă în evenimente uimitoare și mântuitoare: nașterea lui Isaac, ieșirea din Egipt (Paștele și Exodul), dăruirea Pământului făgăduinței, alegerea lui David, Prezența lui Dumnezeu în templu, exilul purificator și întoarcerea «Rămășiței». Legea, Profeții și Psalmii, din care este țesută liturgia poporului ales, amintesc binecuvântările divine și totodată le răspund prin binecuvântări de laudă și de mulțumire.

1082.    În liturgia Bisericii, binecuvântarea divină este pe deplin revelată și împărtășită: Tatăl este recunoscut și adorat ca izvorul și scopul tuturor binecuvântărilor creației și ale mântuirii; în Cuvântul său, întrupat, mort și înviat pentru noi, ne copleșește cu binecuvântările sale și prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt.

1083.    Înțelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creștine ca răspuns de credință și de iubire la «toată binecuvântarea spirituală» cu care ne dăruiește Tatăl. Pe de o parte, Biserica, unită cu Domnul său și «sub lucrarea Duhului Sfânt» (Lc 10, 21), îl binecuvântează pe Tatăl «pentru Darul lui negrăit» (2 Cor 9, 15) prin adorație, laudă și aducere de mulțumire. Pe de altă parte, și până la desăvârșita împlinire a planului lui Dumnezeu, Biserica nu încetează să ofere Tatălui «prinosul propriilor ei daruri» și să-l implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor, asupra ei înseși, asupra credincioșilor și asupra lumii întregi, pentru ca, prin împărtășirea din moartea și învierea lui Cristos-Preotul și prin puterea Duhului, aceste binecuvântări divine să aducă roade de viață «spre lauda gloriei harului său» (Ef 1, 6).

II. Lucrarea lui Cristos în liturgie

Cristos glorificat...

1084.    Din momentul în care, «șezând de-a dreapta Tatălui», a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său care este Biserica, Cristos acționează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte și acțiuni), accesibile firii noastre omenești așa cum este ea astăzi. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acțiunii lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt.

1085.    Cristos își semnifică și își realizează misterul pascal mai ales în liturgia Bisericii. În timpul vieții sale pământești, Isus vestea prin învățătura sa și anticipa prin acțiunile sale misterul pascal. Când i-a sosit Ceasul [1736], a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare, este îngropat, învie din morți și șade de-a dreapta Tatălui «o dată pentru totdeauna» (Rom 6, 10; Evr 7, 27; 9, 12). Este un eveniment real, survenit în istoria noastră, dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată, apoi trec, înghițite de trecut. Misterul pascal al lui Cristos, dimpotrivă, nu poate rămâne numai în trecut, fiindcă prin Moartea sa El a nimicit moartea și fiindcă tot ceea ce Cristos este, și tot ceea ce a făcut și a suferit pentru toți oamenii, se împărtășește din veșnicia dumnezeiască și astfel se situează deasupra tuturor timpurilor și se face prezent în toate timpurile. Evenimentul Crucii și al Învierii rămâne și atrage totul spre Viață.

... începând din timpurile apostolice ale Bisericii...

1086.    «După cum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel și El a trimis pe apostolii săi, plini de Duhul Sfânt, nu numai ca, predicând Evanghelia la toată făptura, să proclame că Fiul lui Dumnezeu, prin moartea și învierea sa, ne-a eliberat de puterea Satanei și a morții și ne-a strămutat în Împărăția Tatălui, dar și ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa și sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viață liturgică [1737].»

1087.    Astfel, Cristos cel înviat, dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor, le încredințează propria-i putere de sfințire [1738]: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. Prin forța aceluiași Duh Sfânt, ei încredințează această putere urmașilor lor. Această «succesiune apostolică» structurează întreaga viață liturgică a Bisericii; este ea însăși sacramentală, transmisă prin sacramentul Preoției.

... e prezent în liturgia pământească...

1088.    «Pentru a îndeplini o operă atât de mare» - împărtășirea, comunicarea lucrării sale de mântuire -, «Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, ''oferindu-se acum prin slujirea acestuia, El care s-a oferit odinioară pe Cruce'' cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, așa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuși este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci El este cel care vorbește când se citește în biserică Sfânta Scriptură. În sfârșit, este prezent atunci când Biserica se roagă și aduce laude, El care a făgăduit: ''Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor'' (Mt 18, 20) [1739].»

1089.    «În această operă atât de mare, în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârșită și oamenii sunt sfințiți, Cristos își asociază totdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului ei și prin El aduce cult Tatălui veșnic [1740].»

... care participă la liturgia cerească

1090.    «În liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca niște călători, unde Cristos șade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului și al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oștire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu venerație pe sfinți, nădăjduim să avem parte împreună cu ei și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta El însuși, Viața noastră, și atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie [1741].»

III. Duhul Sfânt și Biserica în liturgie

1091.    În liturgie Duhul Sfânt este pedagogul credinței Poporului lui Dumnezeu, făuritorul «capodoperelor lui Dumnezeu» care sunt sacramentele Noului Legământ. Dorința și lucrarea Duhului în inima Bisericii este ca noi să trăim viața lui Cristos cel înviat. Când întâlnește în noi răspunsul de credință pe care El l-a trezit, se realizează o adevărată cooperare. Prin ea, liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt și a Bisericii.

1092.    În această împărtășire sacramentală a misterului lui Cristos, Duhul Sfânt acționează în același fel ca și în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregătește Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei; îl amintește și-l arată pe Cristos credinței adunării; face prezent și actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare; în sfârșit, Duh al comuniunii, unește Biserica cu viața și misiunea lui Cristos.

Duhul Sfânt pregătește pentru primirea lui Cristos

1093.    Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. Întrucât Biserica lui Cristos a fost «pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel și în Vechiul Legământ [1742]», liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă și de neînlocuit, însușindu-și-le, elemente ale cultului Vechiului Legământ:
- îndeosebi citirea Vechiului Testament;
- rugăciunea Psalmilor;
- mai presus de toate memorialul evenimentelor mântuitoare și al realităților semnificative ce și-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduința și legământul, Exodul și Paștele, Împărăția și Templul, Exilul și Întoarcerea).

1094.    Pe această armonie a celor două Testamente [1743] se articulează cateheza pascală a Domnului [1744], apoi aceea a apostolilor și a Părinților Bisericii. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. Ea e numită «tipologică» deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la «figurile» (tipurile) care îl vesteau în faptele, cuvintele și simbolurile primului legământ. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos, se ia vălul de pe aceste figuri [1745]. Astfel, potopul și arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez [1746], la fel și Norul și trecerea Mării Roșii, iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale lui Cristos [1747]; mana din pustiu prefigura Euharistia, «adevărata Pâine din Cer» (In 6, 32).

1095.    De aceea Biserica, mai ales în timpul Adventului, al Postului Mare și cu precădere în noaptea de Paști, citește și retrăiește toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. Dar în acest scop e necesară și o cateheză care să-i ajute pe credincioși să se deschidă la această înțelegere «spirituală» a economiei mântuirii așa cum Biserica ne-o arată și ne face s-o trăim.

1096.    Liturgia ebraică și liturgia creștină. O mai bună cunoaștere a credinței și a vieții religioase a poporului evreu, așa cum sunt mărturisite și trăite și în zilele noastre, poate fi de folos pentru a înțelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creștine. Pentru evrei și pentru creștini Sfânta Scriptură este o parte esențială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în răspunsul la acest Cuvânt, în rugăciunea de laudă și de mijlocire pentru cei vii și pentru cei morți, în recurgerea la milostivirea divină. Liturgia Cuvântului, în structura sa proprie, își află originea în rugăciunea iudaică. Rugăciunea Orelor și alte texte și formulare liturgice își află corespondente în ea, precum și înseși formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile, dintre care Tatăl nostru. Rugăciunile euharistice se inspiră și din modele ale tradiției ebraice. Raportul între liturgia ebraică și cea creștină, dar și diferența de conținut dintre ele, sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic, cum ar fi Paștele: Paștele istoriei, orientat spre viitor, la evrei; Paștele împlinit în moartea și Învierea lui Cristos, la creștini, deși aflat încă în așteptarea desăvârșirii lui definitive.

1097.    În liturgia Noului Legământ, fiecare acțiune liturgică, mai ales celebrarea Euharistiei și a sacramentelor, este o întâlnire între Cristos și Biserică. Adunarea liturgică își dobândește unitatea din «împărtășirea Duhului Sfânt» care adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Ea depășește afinitățile umane, rasiale, culturale și sociale.

1098.    Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său, să fie un «popor gata să-l primească». Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt și a adunării, mai ales a slujitorilor ei. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credința, convertirea inimii și adeziunea la voința Tatălui. Aceste dispoziții sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă și ale roadelor de Viață veșnică pe care ea are rolul să le aducă ulterior.

Duhul Sfânt amintește misterul lui Cristos

1099.    În liturgie, Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos și lucrarea lui de mântuire. Mai ales în Euharistie și, în mod analog, în celelalte sacramente, liturgia este Memorialul misterului mântuirii. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii [1748].

1100.    Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt amintește mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii, dând viață Cuvântului lui Dumnezeu care se vestește spre a fi primit și trăit:

Sfânta Scriptură are o foarte mare importanță în celebrarea liturgică. Din ea se citesc lecturile și se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspirația și din spiritul ei au izvorât rugăciunile și imnurile liturgice și din ea își primesc semnificația acțiunile și semnele liturgice [1749].

1101.    Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor și ascultătorilor, în funcție de deschiderea inimilor lor, înțelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin cuvintele, acțiunile și simbolurile din care e țesută o celebrare, El îi pune pe credincioși și pe slujitorii sacri în relație vie cu Cristos, Cuvântul și Icoana Tatălui, ca ei să-și pătrundă viața de sensul celor auzite, contemplate și săvârșite în cursul celebrării.

1102.    «Prin cuvântul mântuitor (...) este hrănită credința în inimile celor credincioși și prin credință ia naștere și crește comunitatea credincioșilor [1750].» Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învățătură: ea cheamă răspunsul de credință, ca asentiment și angajare, în vederea legământului dintre Dumnezeu și Poporul său. Tot Duhul Sfânt dă și harul credinței, o întărește și-i dă creștere în comunitate. Adunarea liturgică este în primul rând comuniune în credință.

1103.    Anamneza. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervențiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. «Economia Revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele (...). Cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele [1751].» În liturgia Cuvântului, Duhul Sfânt «amintește» adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. În funcție de natura acțiunilor liturgice și a tradițiilor rituale ale Bisericilor, o celebrare «amintește» faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puțin dezvoltată. Duhul Sfânt, care trezește în felul acesta memoria Bisericii, suscită atunci aducerea de mulțumire și lauda (Doxologia).

Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos

1104.    Liturgia creștină nu doar amintește evenimentele care ne-au mântuit, ci le și actualizează, le face prezente. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat, nu repetat; celebrările sunt acelea care se repetă; în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt care actualizează unicul mister.

1105.    Epicleza («invocarea asupra») e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfințitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul și Sângele lui Cristos și pentru ca, primindu-le, credincioșii să devină și ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu.

1106.    Alături de Anamneză, Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale, îndeosebi a Euharistiei:

Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos, iar vinul (...) Sângele lui Cristos? Îți spun eu: Duhul Sfânt năvălește și săvârșește acest lucru ce întrece orice cuvânt și orice gând. (...) De ajuns să-ți fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt, în același fel în care, din Sfânta Fecioară și de la Duhul Sfânt, Domnul prin sine și în sine s-a întrupat [1752].

1107.    Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbește venirea Împărăției și desăvârșita împlinire a misterului mântuirii. În așteptare și în speranță, El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. Trimis de Tatăl care ascultă Epicleza Bisericii, Duhul dă viață celor care îl primesc și constituie pentru ei, încă de pe acum, «arvuna» moștenirii lor [1753].

Împărtășirea Duhului Sfânt

1108.    Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acțiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. Duhul Sfânt este seva Viței Tatălui care-și aduce rodul în mlădițe [1754]. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt și Biserică. El, Duhul de comuniune, rămâne de-a pururi în Biserică și de aceea Biserica este marele sacrament al comuniunii divine care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiți. Rodul Duhului în liturgie este, în mod inseparabil, comuniune cu Treimea Sfântă și comuniune frățească [1755].

1109.    Epicleza este și rugăciunea pentru efectul deplin al împărtășirii adunării din misterul lui Cristos. «Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt» (2 Cor 13, 13) trebuie să rămână pururea cu noi și să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. Biserica îl roagă așadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viața credincioșilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos, prin grija pentru unitatea Bisericii și prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor și cu slujirea carității.

PE SCURT

1110.

În liturgia Bisericii, Dumnezeu Tatăl e binecuvântat și adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creației și ale mântuirii, cu care ne-a binecuvântat în Fiul său, pentru a ne dărui Duhul înfierii.

1111.

Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt; pentru că Trupul său, care este Biserica, e într-un fel sacramentul (semnul și instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtășește misterul mântuirii; pentru că, prin acțiunile ei liturgice, Biserica peregrină ia parte de pe acum, ca într-o pregustare, la liturgia cerească.

1112.

Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos; de a-l aminti și manifesta pe Cristos credinței adunării; de a face prezentă și a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare și de a face să rodească darul comuniunii în Biserică.

Note


1720. Cf. Ef 3, 4.
1721. SC 5.
1722. SC 2.
1723. Cf. In 17, 4.
1724. Cf. Fapte 13, 2; Lc 1, 23.
1725. Cf. Rom 15, 16; Fil 2, 14-17. 30.
1726. Cf. Rom 15, 27; 2 Cor 9, 12; Fil 2, 25.
1727. Cf. Evr 8, 2. 6.
1728. SC 7.
1729. SC 11.
1730. SC 9.
1731. Cf. Ef 3, 16-17.
1732. SC 10.
1733. Ioan Paul II, CT 23.
1734. Cf. SC 3-4.
1735. Cf. SC 6; LG2
1736. Cf. In 13, 1; 17, 1.
1737. SC 6.
1738. Cf. In 20, 21-23.
1739. SC 7.
1740. SC 7.
1741. SC 8; cf. LG 50.
1742. LG 2.
1743. Cf. DV 14-16.
1744. Cf. Lc 24, 13-49.
1745. Cf. 2 Cor 3, 14-16.
1746. Cf. 1 Pt 3, 21.
1747. Cf. 1 Cor 10, 1-6.
1748. Cf In 14, 26.
1749. SC 24.
1750. PO 4.
1751. DV 2.
1752. Sf. Ioan din Damasc, F. o. 4, 13.
1753. Cf. Ef 1, 14; 2 Cor 1, 22.
1754. Cf. In 15, 1-17; Gal 5, 22.
1755. Cf. 1 In 1, 3-7.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire