pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 12
«Cred în viața veșnică»

1020.    Creștinul care își unește propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El și o intrare în viața veșnică. După ce Biserica rostește pentru ultima dată cuvintele de iertare și de dezlegare ale lui Cristos asupra creștinului muribund, îl pecetluiește pentru ultima dată cu o ungere întăritoare și i-l dăruiește pe Cristos în Viatic, merinde de drum, ea îi spune cu mângâietoare certitudine:

       Pleacă, suflet creștin, din această lume, în numele lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a murit pentru tine pe cruce; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine. Să fie lăcașul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc, cu Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cu sfântul Iosif, cu toți îngerii și sfinții (...). Întoarce-te la Creatorul tău, care te-a plămădit din pulberea pământului. Când vei pleca din această viață, să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria, cu îngerii și sfinții (...). Blând și zâmbitor să ți se arate chipul lui Cristos și să-l poți contempla în vecii vecilor [1667].

I. Judecata particulară

1021.    Moartea pune capăt vieții oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos [1668]. Noul Testament vorbește despre judecată mai ales în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire, dar afirmă în repetate rânduri și răsplătirea, imediat după moartea fiecăruia, în funcție de faptele și credința lui. Parabola lui Lazăr cel sărac [1669] și cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun [1670], precum și alte texte din Noul Testament [1671] vorbesc despre un destin ultim al sufletului [1672], care poate fi deosebit pentru unii și pentru alții.

1022.    Fiecare om primește în sufletul său nemuritor răsplata veșnică îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viața în relație cu Cristos, fie trecând printr-o purificare [1673], fie intrând imediat în fericirea cerului [1674], fie osândindu-se îndată pentru totdeauna [1675].

În seara vieții noastre vom fi judecați după iubire [1676].

II. Cerul

1023.    Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și care sunt complet purificați trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu, pentru că îl văd «așa cum este» (1 In 3, 2), față în față [1677]:

Cu autoritatea noastră apostolică, definim că, după dispoziția generală a lui Dumnezeu, sufletele tuturor sfinților (...) și ale tuturor celorlalți credincioși morți după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos și în care, în momentul morții, nu mai era nimic de purificat, (...) sau, dacă a existat sau există ceva de purificat, atunci când după moarte își vor fi încheiat această purificare, (...) chiar înainte de învierea în trup și de Judecata universală, și aceasta începând cu Înălțarea la ceruri a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos, au fost, sunt și vor fi în cer, în Împărăția cerurilor și în Paradisul ceresc împreună cu Cristos, primiți în comunitatea sfinților îngeri. După patima și moartea Domnului nostru Isus Cristos, ele au văzut și văd esența divină cu o viziune intuitivă și chiar față în față, fără mijlocirea nici unei făpturi [1678].

1024.    Această viață desăvârșită, această comuniune de viață și de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria, cu îngerii și cu toți fericiții este numită «cer». Cerul este scopul ultim și realizarea aspirațiilor celor mai profunde ale omului, starea de fericire supremă și definitivă.

1025.    A trăi în cer înseamnă «a fi cu Cristos [1679]». Cei aleși trăiesc «în El», dar își păstrează sau, mai bine zis, își găsesc adevărata identitate, numele propriu [1680]:

Vita est enim esse cum Christo; ideo ubi Christus, ibi vita, ibi Regnum. - Într-adevăr, viața este a fi cu Cristos: unde e Cristos acolo e viața, acolo e Împărăția [1681].

1026.    Prin moartea și învierea sa, Isus Cristos ne-a «deschis» cerul. Viața fericiților constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos, care asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El și care au rămas credincioși voinței lui. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârșit încorporați lui.

1027.    Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu și cu toți cei care sunt în Cristos depășește orice înțelegere și orice reprezentare. Scriptura ne vorbește în imagini: viață, lumină, pace, ospăț de nuntă, vinul Împărăției, casa Tatălui, Ierusalimul ceresc, grădina raiului: «Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc» (1 Cor 2, 9).

1028.    Din cauza transcendenței sale, Dumnezeu nu poate fi văzut așa cum este decât atunci când își deschide misterul El însuși contemplării nemijlocite din partea omului și când îi dăruiește acestuia capacitatea de a-l contempla. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică «viziunea beatifică»:

Aceasta va fi slava și fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu, vei avea cinstea să fii părtaș la bucuriile mântuirii și la lumina veșnică alături de Cristos, Domnul Dumnezeul tău, (...) te vei bucura în Împărăția cerurilor, în comunitatea drepților și a prietenilor lui Dumnezeu, de bucuriile nemuririi dobândite [1682].

1029.    În gloria cerului, fericiții continuă cu bucurie să împlinească voința lui Dumnezeu în raport cu ceilalți oameni și cu întreaga creație. Deja ei domnesc împreună cu Cristos; cu El «vor împărăți în vecii vecilor» (Ap 22, 5) [1683].

III. Purificarea finală sau Purgatoriul

1030.    Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

1031.    Biserica numește Purgator această purificare finală a celor aleși, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiți. Biserica a formulat învățătura de credință despre Purgator mai ales la Conciliile din Florența [1684] și din Trento [1685]. Tradiția Bisericii, făcând referință la anumite texte din Scriptură [1686], vorbește despre un foc purificator:

Cu privire la anumite greșeli ușoare, trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (Mt 12, 31). Din această afirmație se deduce că anumite greșeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor [1687].

1032.    Această învățătură se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei morți, despre care vorbește deja Sfânta Scriptură: «De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat» (2 Mac 12, 45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morți și a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică [1688], pentru ca, purificați, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă și pomana, indulgențele și faptele de pocăință în favoarea celor răposați:

Să le dăm ajutor și să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificați de jertfa tatălui lor [1689], de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morți le aduc mângâiere? Să nu șovăim a-i ajuta pe cei care au plecat și să oferim rugăciunile noastre pentru ei [1690].

IV. Iadul

1033.    Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui, împotriva aproapelui sau a noastră înșine: «Cel ce nu iubește rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș; iar voi știți că nici un ucigaș nu are viața veșnică rămânând în el» (1 In 3, 15). Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtați de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci și mici care sunt frații săi [1691]. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit și fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărțit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Și această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții săi este desemnată de cuvântul «iad».

1034.    Isus vorbește deseori despre «gheena» în care «focul nu se stinge [1692]», pregătită celor care refuză până la sfârșitul vieții lor să creadă și să se convertească, și unde își pot pierde și sufletul și trupul [1693]. Isus vestește cu gravitate că El «va trimite pe îngerii săi, care îi vor aduna pe toți cei ce săvârșesc fărădelegea (...), și-i vor arunca în cuptorul aprins» (Mt 13, 41-42) și că El îi va osândi: «Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic!» (Mt 25, 41).

1035.    Învățătura Bisericii afirmă existența iadului și veșnicia lui. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară, imediat după moarte, în iad, unde suferă chinurile infernului, «focul veșnic [1694]». Pedeapsa principală a iadului constă în despărțirea veșnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viața și fericirea pentru care a fost creat și la care aspiră.

1036.    Afirmațiile Sfintei Scripturi și învățăturile Bisericii în ce privește iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-și folosească libertatea având în vedere destinul său veșnic. Ele sunt în același timp un apel stăruitor la convertire: «Intrați pe poarta cea strâmtă căci largă e poarta și lată e calea care duce la pieire, și mulți sunt cei care merg pe ea; dar strâmtă e poarta și îngustă e calea care duce la Viață, și puțini sunt cei care o găsesc» (Mt 7, 13-14):

Întrucât nu știm nici ziua și nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârșitul unicului drum al vieții noastre pământești, să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă și să ne numărăm printre binecuvântații săi, și să nu auzim, ca niște servitori răi și leneși, porunca de a merge în focul veșnic, în întunericul cel mai din afară, unde «va fi plâns și scrâșnirea dinților» [1695].

1037.    Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad [1696]; aceasta este consecința unei aversiuni voite față de Dumnezeu (un păcat de moarte) și în care omul persistă până la sfârșit. În liturgia euharistică și în rugăciunile zilnice ale credincioșilor, Biserica imploră mila lui Dumnezeu care vrea «ca nimeni să nu fie osândit, ci toți să vină la pocăință» (2 Pt 3, 9):

Te rugăm, așadar, Doamne, să primești cu bunăvoință jertfa slujirii noastre și a întregii tale familii. Rânduiește în pace zilele noastre, mântuiește-ne de osânda veșnică și primește-ne în ceata aleșilor tăi [1697].

V. Judecata de pe urmă

1038.    Învierea tuturor morților, «a celor drepți și a celor păcătoși» (Fapte 24, 15), va precede Judecata de pe urmă. Va fi «ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] și vor ieși cei ce au făcut binele spre învierea vieții, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândei» (In 5, 28-29). Deci Cristos «va veni în mărirea sa, și toți îngerii împreună cu El (...). Și se vor aduna în fața lui toate neamurile, și îi va despărți pe unii de alții așa cum păstorul desparte oile de capre. Și va așeza oile de-a dreapta sa, iar caprele la stânga (...). Și vor merge aceștia din urmă în chinul veșnic, iar drepții, în viața veșnică» (Mt 25, 31. 32. 46).

1039.    În fața lui Cristos, care este Adevărul, va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relația fiecărui om cu Dumnezeu [1698]. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecințe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieții pământești:

       Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală - iar ei nu știu. În ziua în care «Dumnezeu nu va tăcea» (Ps 50, 3) (...), El se va întoarce către cei răi și le va spune: «Eu i-am pus pe pământ pe acești sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi ați fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-ați fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe acești sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voștri care să strângă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-ați pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveți nimic la mine [1699].

1040.    Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Singur Tatăl îi cunoaște ziua și ceasul, numai El îi hotărăște venirea. Prin Fiul său Isus Cristos, Tatăl își va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Vom cunoaște sensul ultim al întregii lucrări a creației și al întregii economii a mântuirii și vom înțelege căile minunate pe care Providența va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăților săvârșite de creaturile lui și că iubirea lui e mai puternică decât moartea [1700].

1041.    Mesajul Judecății de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruiește oamenilor «timpul potrivit, ziua mântuirii» (2 Cor 6, 2). El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăției lui Dumnezeu. Vestește «speranța fericită» (Tit 2, 13) a reîntoarcerii Domnului, care «va veni pentru a fi preamărit întru sfinții săi și pentru a se arăta minunat în toți cei care vor fi crezut» (2 Tes 1, 10).

VI. Speranța unor ceruri noi și a unui pământ nou

1042.    La sfârșitul timpurilor, Împărăția lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. După judecata universală, drepții vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificați în trup și suflet, și universul însuși va fi reînnoit:

Deci Biserica va «ajunge la împlinire în gloria cerească, atunci când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul și prin el își atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârșire în Cristos [1701]».

1043.    Această misterioasă reînnoire, care va transforma omenirea și lumea, este numită de Sfânta Scriptură «ceruri noi și pământ nou» (2 Pt 3, 13) [1702]. Va fi realizarea definitivă a planului lui Dumnezeu de a «aduna toate sub un singur Cap, Cristos, și cele din ceruri și cele de pe pământ» (Ef 1, 10).

1044.    În acest «univers nou [1703]», Ierusalimul ceresc, Dumnezeu își va avea locuința printre oameni. «El va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici țipăt și nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut» (Ap 21, 4) [1704].

1045.    Pentru om, această împlinire va fi realizarea definitivă a unității neamului omenesc, voită de Dumnezeu încă de la creare și al cărei «sacrament [1705]» este Biserica peregrină. Cei care vor fi uniți cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpărați, «Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu» (Ap 21, 2), «Mireasa Mielului» (Ap 21, 9). Ea nu va mai fi rănită de păcat, de prihană [1706], de amorul propriu, care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleșilor săi, va fi izvor nesecat de fericire, de pace și de comuniune reciprocă.

1046.    Cât despre cosmos, Revelația afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale și a omului:

Cât despre cosmos, Revelația afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale și a omului:

1047.    Universul vizibil este deci destinat și el să fie transformat, «pentru ca lumea însăși, refăcută în starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepți», participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat [1707].

1048.    «Nu cunoaștem timpul împlinirii pământului și a omenirii și nici nu cunoaștem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregătește un lăcaș nou și un pământ nou în care sălășluiește dreptatea și a cărui fericire va împlini și va depăși toate dorințele de pace care se urcă la inima omului [1708].»

1049.    «Totuși așteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde crește trupul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schițare a lumii ce va să vină. Așadar, deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea Împărăției lui Cristos, totuși, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății umane, și acest progres are o mare importanță pentru Împărăția lui Dumnezeu [1709].»

1050.    «Toate roadele bune ale naturii și ale strădaniei noastre pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului și după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăși, însă purificate de orice prihană, luminate și transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăția veșnică și universală [1710].» Dumnezeu va fi atunci «totul în toți» (1 Cor 15, 28) în viața veșnică:

Viața subzistentă și adevărată, pe care Tatăl o dăruiește prin Fiul și în Duhul Sfânt, revarsă asupra tuturor fără excepție darurile cerești. Datorită milostivirii sale, și noi, oamenii, am primit făgăduința neclintită a vieții veșnice [1711].

PE SCURT

1051.

Fiecare om își primește în sufletul său nemuritor răsplata veșnică îndată după moarte, într-o judecată particulară făcută de Cristos, Judecătorul celor vii și al celor morți.

1052.

«Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (...) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte, ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii, când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor [1712].»

1053.

«Noi credem că mulțimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus și al Mariei în Paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veșnică, îl văd pe Dumnezeu așa cum este și unde sunt și ele, în diferite grade, asociate cu sfinții îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi și ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frățească [1713]».

1054.

Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea lor veșnică, suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfințenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu.

1055.

În virtutea «împărtășirii sfinților», Biserica îi încredințează pe cei răposați îndurării lui Dumnezeu și oferă pentru ei sufragii, îndeosebi sfânta Jertfă euharistică.

1056.

Urmând exemplul lui Cristos, Biserica îi avertizează pe credincioși despre «trista și dureroasa realitate a morții veșnice [1714]», numită și «iad».

1057.

Principala pedeapsă a iadului constă în despărțirea veșnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viața și fericirea pentru care a fost creat și la care aspiră.

1058.

Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: «Doamne, nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine.» Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuși, este la fel de adevărat că «Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască» (1 Tim 2, 4) și că la El «toate sunt cu putință» (Mt 19, 26).

1059.

«Preasfânta Biserică romană crede și mărturisește cu tărie că în ziua Judecății toți oamenii se vor înfățișa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor [1715].»

1060.

La sfârșitul timpurilor Împărăția lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. Atunci cei drepți vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificați în trup și în suflet, și însuși universul material va fi transformat. Dumnezeu va fi atunci «totul în toți» (1 Cor 15, 28), în viața veșnică.

«AMIN»

1061.    Crezul, ca și ultima carte a Sfintei Scripturi [1716], se termină cu cuvântul ebraic Amen. El apare deseori la sfârșitul rugăciunilor din Noul Testament. Și Biserica își încheie rugăciunile cu «Amin».

1062.    În ebraică, Amen are aceeași rădăcină ca și cuvântul «a crede». Această rădăcină exprimă soliditatea, fiabilitatea, fidelitatea. Înțelegem astfel de ce «Amin» se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu față de noi și despre încrederea noastră în El.

1063.    În profetul Isaia se găsește expresia «Dumnezeul adevărului», literalmente «Dumnezeul Amin-ului», adică Dumnezeul credincios făgăduințelor sale. «Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului» (Is 65, 16). Domnul Cristos folosește adeseori termenul «Amin [1717]», uneori sub formă reduplicată [1718], pentru a sublinia că învățătura lui e vrednică de toată încrederea, autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu.

1064.    «Amin»-ul final al Crezului reia și întărește, deci, primul cuvânt: «Cred». A crede înseamnă a spune «Amin» cuvintelor, făgăduințelor, poruncilor lui Dumnezeu, înseamnă a se încrede total în Acela care este «Amin»-ul de infinită iubire și de fidelitate desăvârșită. Viața creștină de fiecare zi va fi atunci un «Amin» față de «Cred» al mărturisirii de credință de la Botezul nostru:

Simbolul să fie pentru tine oglindă. Privește-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. Și bucură-te în fiecare zi de credința ta [1719].

1065.    Isus Cristos însuși este «Amin»-ul (Ap 3, 14). Este «Amin»-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi; El asumă și duce la plinătate «Amin»-ul nostru față de Tatăl: «Într-adevăr, câte sunt făgăduințele lui Dumnezeu, toate sunt în El ''Da''; și de aceea tot prin El spunem ''Amin'', spre mărirea lui Dumnezeu» (2 Cor 1, 20):

Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos,
ție, Dumnezeule, Tată atotputernic,
în unire cu Duhul Sfânt,
toată cinstea și mărirea
în toți vecii vecilor.
AMIN.

Note


1667. RR, OEx., Commendatio animae.
1668. Cf. 2 Tim 1, 9-10.
1669. Cf. Lc 16, 22.
1670. Cf. Lc 23, 43.
1671. Cf. 2 Cor 5, 8; Fil 1, 23; Evr 9, 27; 12, 23.
1672. Cf. Mt 16, 26.
1673. Cf. Cc. Lyon: DS 857-858; Cc. Florența: DS 1304-1306; Cc. Trid.: DS 1820.
1674. Cf. Benedict XII: DS 1000-1001; Ioan XXII: DS 990.
1675. Cf. Benedict XII: DS 1002.
1676. Sf. Ioan al Crucii, Dichos, 64.
1677. Cf. 1 Cor 13, 12; Ap 22, 4.
1678. Benedict XII: DS 1000; cf. LG 49.
1679. Cf. In 14, 3; Fil 1, 23; 1 Tes 4, 17.
1680. Cf. Ap 2, 17.
1681. Sf. Ambrozie, Luc. 10, 121.
1682. Sf. Ciprian, Ep. 56, 10, 1.
1683. Cf. Mt 25, 21. 23.
1684. Cf. DS 1304.
1685. Cf. DS 1820; 1580.
1686. De ex. 1 Cor 3, 15; 1 Pt 1, 7.
1687. Sf. Grigore cel Mare, Dial., 4, 39.
1688. Cf. DS 856.
1689. Cf. Iob 1, 5.
1690. Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in 1 Cor. 41, 5.
1691. Cf. Mt 25, 31-46.
1692. Cf. Mt 5, 22. 29; 13, 42. 50; Mc 9, 43-48.
1693. Cf. Mt 10, 28.
1694. Cf. DS 76; 409; 411; 801; 858; 1002; 1351; 1575; SPF 12.
1695. LG 48.
1696. Cf. DS 397; 1567.
1697. LR, Canonul Roman 88.
1698. Cf. In 12, 49.
1699. Sf. Augustin, Serm. 18, 4, 4.
1700. Cf. Cânt. 8, 6.
1701. LG 48.
1702. Cf. Ap 21, 1.
1703. Cf. Ap 21, 5.
1704. Cf. 21, 27.
1705. LG 1.
1706. Cf. Ap 21, 27.
1707. Sfântul Irineu, Haer. 5, 32, 1.
1708. GS 39, 1.
1709. GS 39, 2.
1710. GS 39, 3; cf. LG 2.
1711. Sf. Ciril din Ierusalim, Catech. ill. 18, 29.
1712. SPF 28.
1713. SPF 29.
1714. DCG 69.
1715. DS 859; cf. DS 1549.
1716. Cf. Ap 22, 21.
1717. Cf. Mt 6, 2. 5. 16.
1718. Cf. In 5, 19.
1719. Sf. Augustin, Serm. 58, 11, 13.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire