pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 11
«Cred în învierea morților»

988.    Crezul creștin - mărturisire a credinței noastre în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și în acțiunea lui creatoare, mântuitoare și sfințitoare - culminează în proclamarea învierii morților la sfârșitul timpurilor și în viața veșnică.

989.    Credem cu tărie, și tot astfel sperăm, că, după cum Cristos a înviat cu adevărat din morți și trăiește pentru totdeauna, tot astfel, după moartea lor, cei drepți vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat și El îi va învia în ziua de apoi [1622]. Ca și a lui, învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi:

Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morți locuiește în voi, Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morți va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul său care locuiește în voi (Rom 8, 11) [1623].

990.    Ceea ce în limba română s-a tradus prin «învierea morților» apare în textul original al Simbolului apostolilor ca «învierea cărnii, a trupului». Cuvântul «carne», «trup» se referă la slăbiciunea și caracterul muritor al condiției umane [1624]. «Învierea trupului» înseamnă că după moarte nu va exista numai viața sufletului nemuritor, ci înseși «trupurile noastre muritoare» (Rom 8, 11) vor redobândi viață.

991.    Credința în învierea morților a fost încă de la început un element esențial al credinței creștine. «Fiducia christianorum resurrectio mortuorum; illam credentes, sumus. - O convingere a creștinilor: învierea morților; prin această credință suntem [1625]:

Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morților? Dacă nu este învierea morților, nici Cristos nu a înviat. Iar dacă n-a înviat Cristos, zadarnică este vestirea noastră, zadarnică și credința voastră. (...) Acum însă Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți (1 Cor 15, 12-14. 20).

I. Învierea lui Cristos și a noastră

Revelarea progresivă a Învierii

992.    Învierea morților a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Speranța în învierea corporală a morților s-a impus ca o consecință intrinsecă a credinței într-un Dumnezeu creator al omului întreg, trup și suflet. Creatorul cerului și al pământului este și acela care își păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham și cu urmașii lui. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credința în înviere. În încercările lor, martirii Macabei mărturisesc:

Regele universului ne va învia pentru o viață veșnică pe noi care murim pentru legile lui (2 Mac 7, 9). Mai bine să pieri de mâna oamenilor având de la Dumnezeu speranța de a fi înviat de El (2 Mac 7, 14) [1626].

993.    Fariseii [1627] și mulți contemporani ai Domnului [1628] aveau speranța în înviere. Isus o învață cu tărie. Saduceilor care o neagă le răspunde: «Oare nu de aceea rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?» (Mc 12, 24). Credința în înviere se întemeiază pe credința în Dumnezeu care «nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii» (Mc 12, 27).

994.    Mai mult: Isus leagă credința în înviere de propria sa persoană: «Eu sunt Învierea și Viața» (In 11, 25). Isus însuși îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El [1629] și care au mâncat Trupul său și au băut Sângele său [1630]. El dă încă de acum un semn și o chezășie redând viața unor morți [1631], vestind prin aceasta propria sa înviere, care va fi totuși de alt ordin. Despre acest eveniment unic vorbește ca despre «semnul lui Iona» (Mt 12, 39), semnul Templului [1632]: El vestește că va învia a treia zi după ce va fi ucis [1633].

995.    A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi «martor al Învierii sale» (Fapte 1, 22) [1634], «a fi mâncat și băut cu El după Învierea lui din morți» (Fapte 10, 41). Speranța creștină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. Vom învia ca El, cu El, prin El.

996.    Încă de la început, credința creștină în înviere a avut de înfruntat neînțelegeri și opoziții [1635]. «În nici un punct credința creștină nu întâlnește mai multă opoziție decât în privința învierii trupurilor [1636].» Se acceptă de obicei că după moarte viața persoanei umane continuă în mod spiritual. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viața veșnică?

Cum învie morții?

997.    Ce înseamnă «a învia»? În moarte, separarea sufletului de trup, trupul omului cade pradă putrezirii, în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu, rămânând totuși în așteptarea momentului în care va fi unit iarăși cu trupul său glorificat. Dumnezeu, în atotputernicia sa, va reda în mod definitiv viața incoruptibilă trupurilor noastre, unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus.

998.    Cine va învia? Toți oamenii care au murit: «Cei care au făptuit cele bune, spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei» (In 5, 29) [1637].

999.    Cum? Cristos a înviat cu trupul său: «Priviți mâinile și picioarele mele: Eu sunt» (Lc 24, 39); dar nu s-a întors la o viață pământească. La fel, în El «toți vor învia cu trupul pe care îl au acum [1638]», dar acest trup va fi transfigurat «în trup de slavă» (Fil 3, 21), în «trup spiritual» (1 Cor 15, 44):

Dar, va spune cineva, cum vor învia cei morți? Cu ce trup se întorc? Om fără minte, ce semeni tu nu prinde viață dacă nu moare și, când semeni, nu semeni trupul ce va veni, ci un grăunte gol (...). Se seamănă în stricăciune și învie în nestricăciune; (...) cei morți vor învia în nestricăciune (...). Trebuie ca această ființă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune și această ființă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15, 35-37. 42. 52-53).

1000.    Acest «cum» ne depășește imaginația și înțelegerea; nu este accesibil decât în credință. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos:

După cum pâinea care vine din pământ, după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu, nu mai este pâine obișnuită, ci Euharistie, alcătuită din două lucruri, unul pământesc și celălalt ceresc, tot astfel trupurile noastre care se împărtășesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase, de vreme ce au sămânța învierii [1639].

1001.    Când? În mod definitiv «în ziua de apoi» (In 6, 39-40. 44. 54; 11, 24.); «la sfârșitul lumii» [1640]. Într-adevăr, învierea morților este intim asociată cu parusia lui Cristos:

Căci Domnul însuși, la semnul dat de glasul arhanghelului și de trâmbița lui Dumnezeu, se va coborî din cer și cei morți care sunt în Cristos vor învia cei dintâi (1 Tes 4, 16).

Înviați împreună cu Cristos

1002.    Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în «ziua de apoi», este adevărat și că, într-un anume fel, suntem deja înviați cu Cristos. Într-adevăr, mulțumită Duhului Sfânt, viața creștină este, încă de pe pământ, o participare la moartea și învierea lui Cristos:

Înmormântați împreună cu Cristos în Botez, ați și fost înviați în El prin credința în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morți (...). De vreme ce ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde este Cristos șezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2, 13; 3, 1).

1003.    Uniți cu Cristos prin Botez, credincioșii participă deja realmente la viața cerească a lui Cristos cel înviat [1641], dar această viață rămâne «ascunsă cu Cristos în Dumnezeu» (Col 3, 3). «Ne-a înviat împreună cu El și ne-a așezat în ceruri, întru Cristos Isus» (Ef 2, 6). Hrăniți cu Trupul lui în Euharistie, noi aparținem deja Trupului lui Cristos. Când vom învia în ziua de apoi, «atunci ne vom arăta și noi împreună cu El în slavă» (Col 3, 4).

1004.    În așteptarea acelei zile, trupul și sufletul celui credincios se împărtășesc deja din demnitatea de a fi «ai lui Cristos»; de aici necesitatea respectului față de trupul propriu, dar și față de trupul altuia, mai ales când suferă:

Trupul este pentru Domnul și Domnul pentru trup. Iar Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea sa. Nu știți voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (...) Nu sunteți ai voștri (...). Preamăriți-l așadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6, 13-15. 19-20).

II. A muri în Cristos Isus

1005.    Pentru a învia împreună cu Cristos, trebuie să murim împreună cu Cristos. Trebuie «să ieșim din acest trup și să ne mutăm la Domnul» (2 Cor 5, 8). În această «plecare» (Fil 1, 23) care e moartea, sufletul e despărțit de trup. El va fi unit iarăși cu trupul său în ziua învierii morților [1642].

Moartea

1006.    «Enigma condiției umane își atinge culmea în fața morții [1643].» Într-un sens, moartea trupească este naturală, dar pentru credință ea este de fapt «plata păcatului» (Rom 6, 23) [1644]. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos, ea este o participare la moartea Domnului, pentru a putea participa și la învierea lui [1645].

1007.    Moartea este capătul vieții pământești. Viețile noastre sunt măsurate de timp, în decursul căruia ne schimbăm, îmbătrânim și, ca la toate ființele vii de pe pământ, moartea apare ca sfârșitul normal al vieții. Acest aspect al morții conferă o urgență vieților noastre: având în minte condiția noastră muritoare, ne amintim și că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viața:

Adu-ți aminte de Creatorul tău în zilele tinereții tale, (...) înainte ca țărâna să se întoarcă în pământ, după cum era, iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu, care a dat-o (Qoh 12, 1. 7).

1008.    Moartea este consecință a păcatului. Ca interpret autentic al afirmațiilor Sfintei Scripturi [1646] și ale Tradiției, Magisteriul Bisericii învață că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului [1647]. Deși omul avea natură muritoare, Dumnezeu îl destina să nu moară. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul și a intrat în lume ca urmare a păcatului [1648]. «Moartea trupească, de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit [1649]», este astfel «ultimul dușman» al omului, care va trebui învins [1650].

1009.    Moartea e transformată de Cristos. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a îndurat și El moartea, proprie condiției umane. Dar, în ciuda spaimei sale în fața ei [1651], El a asumat-o într-un act de supunere totală și liberă față de voința Tatălui său. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morții în binecuvântare [1652].

Sensul morții creștine

1010.    Datorită lui Cristos, moartea creștină are un sens pozitiv. «Pentru mine a trăi este Cristos și a muri este câștig» (Fil 1, 21). «Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El» (2 Tim 2, 11). Aceasta este noutatea esențială a morții creștine: prin Botez, creștinul este deja în mod sacramental «mort împreună cu Cristos», pentru a trăi o viață nouă; și dacă vom muri în harul lui Cristos, moartea fizică desăvârșește această moarte împreună cu Cristos și încheie astfel încorporarea noastră în El, în actul lui răscumpărător:

Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus, mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. Îl caut pe El, care a murit pentru noi; îl doresc pe El, care a înviat pentru noi. Nașterea mea se apropie (...). Lăsați-mă să primesc lumina curată; când voi ajunge acolo, voi fi cu adevărat om [1653].

1011.    În moarte, Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. De aceea creștinul poate simți față de moarte o dorință asemănătoare cu a Sfântului Paul: «Doresc să mă desfac de trup și să fiu cu Cristos» (Fil 1, 23) și își poate transforma propria moarte într-un act de ascultare și de iubire față de Tatăl, după exemplul lui Cristos [1654]:

Dorul meu e răstignit; (...) o apă vie șoptește în mine și spune: «Vino la Tatăl [1655].»
Vreau să-l văd pe Dumnezeu, dar ca să-l vezi trebuie să mori [1656].
Nu mor, ci intru în viață [1657].

1012.

Viziunea creștină asupra morții [1658] este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii:
Viața credincioșilor tăi, Doamne, se schimbă dar nu se pierde și, după destrămarea nestatornicei locuințe pământești, le este pregătit un lăcaș veșnic în ceruri [1659].

1013.    Moartea este sfârșitul peregrinării pământești a omului, al timpului de har și de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-și realiza viața pământească după planul divin și pentru a-și hotărî destinul ultim. Când se va fi sfârșit «unicul drum al vieții noastre pământești [1660]» nu ne vom mai întoarce la alte vieți pământești. «E rânduit ca oamenii să moară o singură dată» (Evr 9, 27). Nu există «reîncarnare» după moarte.

1014.    Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morții («De moarte neașteptată, mântuiește-ne, Doamne!»: Litania tuturor sfinților), s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi «în ceasul morții noastre» (Rugăciunea Bucură-te, Marie) și să ne încredințăm Sfântului Iosif, patronul morții bune:

În toate faptele și în toate gândurile ar trebui să te porți ca și cum ar trebui să mori astăzi. Dacă ai avea conștiința curată, nu te-ai teme prea mult de moarte. Ar fi mai bine să te păzești de păcat decât să fugi de moarte. Dacă azi nu ești gata, cum vei fi gata mâine [1661]?
Fii lăudat, Doamne, pentru sora noastră Moartea trupească,
de care nici un om nu poate să scape.
Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte;
ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă,
căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău. [1662]

PE SCURT

1015.

«Trupul este pivotul mântuirii [1663].» Credem în Dumnezeu, care este Creatorul trupului; credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul; credem în învierea trupului, împlinirea definitivă a creării și a răscumpărării trupului.

1016.

Prin moarte, sufletul este despărțit de trup, dar în înviere Dumnezeu va reda viața incoruptibilă trupului nostru transformat, reunindu-l cu sufletul nostru. După cum Cristos a înviat și trăiește pentru totdeauna, vom învia cu toții în ziua de apoi.

1017.

«Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum [1664].» Totuși, se seamănă în mormânt un trup pieritor, învie un trup nepieritor [1665], un «trup spiritual» (1 Cor 15, 44).

1018.

Ca urmare a păcatului strămoșesc, omul trebuie să îndure «moartea trupească, de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit [1666]».

1019.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi, într-o supunere totală și liberă față de voința lui Dumnezeu, Tatăl său. Prin moarte El a învins moartea, deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii.

Note


1622. Cf. In 39, 40.
1623. Cf. 1 Tes 4, 14; 1 Cor 6, 14; 2 Cor 4, 14; Fil 3, 10-11.
1624. Cf. Gen 6, 3; Ps 56, 5; Is 40, 6.
1625. Tertullian, Res., 1, 1.
1626. Cf. 7, 29; Dan 12, 1-13.
1627. Cf. Fapte 23, 6.
1628. Cf. In 11, 24.
1629. Cf. In 5, 24-25; 6, 40.
1630. Cf. In 6, 54.
1631. Cf. Mc 5, 21-42; Lc 7, 11-17; In 11.
1632. Cf. In 2, 19-22.
1633. Cf. Mc 10, 34.
1634. Cf. 4, 33.
1635. Cf. Fapte 17, 32; 1 Cor 15, 12-13.
1636. Sf. Augustin, Psal. 88, 2, 5.
1637. Cf. Dan 12, 2.
1638. Cc. Lateran IV: DS 801.
1639. Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 4-5.
1640. LG 48.
1641. Cf. Fil 3, 20.
1642. Cf. SPF 28.
1643. GS 18.
1644. Cf. Gen 2, 17.
1645. Cf. Rom 6, 3-9; Fil 3, 10-11.
1646. Cf. Gen 2, 17; 3, 3. 19; Înț 1, 13; Rom 5, 12; 6, 23.
1647. Cf. DS 1511.
1648. Cf. Înț. 2, 23-24.
1649. GS 18.
1650. Cf. 1 Cor 15, 26.
1651. Cf. Mc 14, 33-34; Evr 5, 7-8.
1652. Cf. Rom 5, 19-21.
1653. Sf. Ignațiu de Antiohia, Rom. 6, 1-2.
1654. Cf. Lc 23, 46.
1655. Sf. Ignațiu de Antiohia, Rom. 7, 2.
1656. Sf. Tereza a lui Isus, Vida, 1.
1657. Sf. Tereza a Pruncului Isus, Verba.
1658. Cf. 1 Tes 4, 13-14.
1659. LR, Prefața pentru răposați I.
1660. LG 48.
1661. Imitația lui Cristos, 1, 23, 1.
1662. Sf. Francisc din Assisi, Cant.
1663. Tertullian, Res. 8, 2.
1664. DS 854.
1665. Cf. 1 Cor 15, 42.
1666. GS 18.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire