pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 3. Biserica este una, sfântă, catolică și apostolică

811.    «Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Crez ca una, sfântă, catolică și apostolică [1333].» Aceste patru atribute, inseparabil legate între ele [1334], indică niște trăsături esențiale ale Bisericii și ale misiunii ei. Biserica nu le are de la ea însăși; Cristos este cel care, prin Duhul Sfânt, îi dă Bisericii sale să fie una, sfântă, catolică și apostolică și tot El o cheamă să realizeze fiecare din aceste caracteristici.

812.    Numai credința poate recunoaște că Biserica are aceste proprietăți din izvorul ei divin. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede și rațiunii umane. «Biserica, amintește Conciliul Vatican I, datorită sfințeniei sale preaînalte, a unității sale catolice, a stabilității sale neînvinse, este ea însăși un mare și perpetuu motiv de credibilitate și o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine [1335].»

I. Biserica este una

«Misterul sacru al Unității Bisericii [1336

813.    Biserica este una datorită izvorului său: «Supremul model și principiul acestui mister este unitatea, în Treimea persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt [1337]». Biserica este una prin Întemeietorul său: «Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toți oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa și a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor și într-un singur trup [1338]». Biserica este una prin «sufletul» său: «Duhul Sfânt care locuiește în cei ce cred, care umple și conduce întreaga Biserică, înfăptuiește acea minunată comuniune a credincioșilor și îi unește atât de intim pe toți în Cristos încât este Principiul unității Bisericii [1339]». Deci, faptul de a fi una ține de însăși esența Bisericii:

       Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al universului, un singur Logos al universului și, de asemenea, un singur Duh Sfânt, pretutindeni același; este și o singură fecioară care a devenit mamă, și îmi place să o numesc Biserica [1340].

814.    De la început, această Biserică «una» se prezintă totuși cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu cât și din multitudinea persoanelor care le primesc. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversitățile popoarelor și culturilor. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri, funcții, stări și moduri de viață; «în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare, înzestrate cu tradiții proprii [1341]». Marea bogăție a acestei diversități nu se opune unității Bisericii. Totuși, păcatul și greutatea consecințelor sale amenință fără încetare darul unității. De aceea apostolul trebuie să îndemne la a «păstra unitatea Duhului prin legătura păcii» (Ef 4, 3).

815.    Care sunt aceste legături ale unității? «Deasupra tuturor se află dragostea, care este legătura desăvârșirii» (Col 3, 14). Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată și prin legăturile vizibile ale comuniunii:
- mărturisirea unei singure credințe primite de la apostoli;
- celebrarea comună a cultului divin, mai ales a sacramentelor;
- succesiunea apostolică prin sacramentul Preoției, care păstrează buna înțelegere frățească a familiei lui Dumnezeu [1342].

816.    «Biserica unică a lui Cristos» este aceea pe care «Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru pentru a o păstori, dându-i acestuia și celorlalți apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (...). Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de succesorul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el [1343]»:

Decretul despre Ecumenism al Conciliului Vatican II explicitează: «Numai prin Biserica catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credința noastră este că Domnul a încredințat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogățiile Noului Legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporați toți aceia care aparțin deja, în vreun fel, Poporului lui Dumnezeu [1344]».

Rănile unității

817.    De fapt, «în această Biserică unică și unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunități considerabile ca număr s-au despărțit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți [1345]». Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia, apostazia și schisma [1346]) nu se fac fără păcatele oamenilor:

Ubi peccata sunt, ibi est multitudo, ibi schismata, ibi haereses, ibi discussiones. Ubi autem virtus, ibi singularitas, ibi unio, ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una. - Acolo unde sunt păcate, sunt și multiplicitate, schisme, erezii, conflicte; dar acolo unde este virtute, este și unitate, unire, prin care toți credincioșii erau un trup și un suflet [1347].

818.    Cei care se nasc astăzi în comunități apărute din asemenea rupturi «și care trăiesc credința în Cristos, nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească (...). Îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt încorporați lui Cristos și de aceea poartă pe drept numele de creștini, iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca frați în Domnul [1348]».

819.    În plus, «multe elemente de sfințire și de adevăr [1349]» există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: «cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt și alte elemente vizibile [1350]». Duhul lui Cristos se folosește de aceste Biserici și comunități ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forță vine din plinătatea harului și adevărului pe care Cristos a încredințat-o Bisericii catolice. Toate aceste bunuri provin de la Cristos și conduc la El [1351] și cheamă de la sine «unitatea catolică [1352]».

Spre unitate

820.    «Cristos a dăruit de la început Bisericii sale» unitatea. «Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde și sperăm că va crește din zi în zi până la sfârșitul veacurilor [1353]». Cristos dăruiește întotdeauna Bisericii sale darul unității, dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage și să lucreze pentru a menține, a întări și a desăvârși unitatea pe care Cristos o dorește pentru ea. De aceea, Isus s-a rugat El însuși în ceasul pătimirii sale, și nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: «... Ca toți să fie una. După cum Tu, Tată, ești în mine și Eu în tine, și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis» (In 17, 21). Dorința de a regăsi unitatea tuturor creștinilor este un dar al lui Cristos și o chemare a Duhului Sfânt [1354].

821.    Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta, este nevoie de:
- o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare față de vocația sa. Această înnoire este forța mișcării spre unitate [1355];
- convertirea inimii «pentru a trăi mai curat după Evanghelie»,  [1356] căci infidelitatea membrilor față de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor;
- rugăciunea în comun, căci «convertirea inimii și sfințenia vieții, împreună cu rugăciunile individuale și publice pentru unitatea creștinilor trebuie socotite sufletul întregii mișcări ecumenice și pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual» [1357];
- cunoașterea frățească reciprocă [1358];
- formarea ecumenică a credincioșilor și în special a preoților [1359];
- dialogul între teologi și întâlnirile între creștinii diferitelor Biserici și comunități [1360];
- colaborarea între creștini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor [1361].

822.    Grija de a realiza unirea «privește întreaga Biserică, credincioși și păstori [1362]». Dar trebuie și să existe conștiința faptului «că năzuința sfântă de a-i împăca pe toți creștinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una și unică, depășește puterile și capacitatea omului». De aceea ne punem întreaga speranță «în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui față de noi și în puterea Duhului Sfânt [1363]».

II. Biserica este sfântă

823.    «Noi credem că Biserica (...) este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl și cu Duhul este proclamat ''unul Sfânt'', a iubit Biserica sa ca pe o mireasă și s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfințească; a unit-o cu sine ca pe trupul său și a copleșit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu [1364].» Biserica este deci «Poporul sfânt al lui Dumnezeu [1365]», iar membrii ei sunt numiți «sfinți [1366]».

824.    Biserica, unită cu Cristos, este sfințită de El; prin El și în El ea devine și sfințitoare. Toate acțiunile Bisericii «se îndreaptă, ca spre scopul lor, spre sfințirea oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu în Cristos [1367]». În Biserică se află «plinătatea mijloacelor de mântuire [1368]». În ea «noi dobândim sfințenia prin harul lui Dumnezeu [1369]».

825.    «Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfințenie adevărată, chiar dacă nedesăvârșită [1370].» În membrii săi, sfințenia desăvârșită trebuie încă să fie dobândită: «Întăriți cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui [1371].»

826.    Iubirea este sufletul sfințeniei la care toți sunt chemați: ea «guvernează toate mijloacele de sfințire, le dă formă și le duce la scop [1372]»:

Am înțeles că, dacă Biserica are un trup, alcătuit din diferite mădulare, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipsește: am înțeles că Biserica are o Inimă și că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. Am înțeles că numai Iubirea îi face să acționeze pe membrii Bisericii, că dacă Iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-și verse sângele (...). Am înțeles că IUBIREA CONȚINE TOATE VOCAȚIILE, CĂ IUBIREA ESTE TOTUL, CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ȘI TOATE LOCURILE (...), ÎNTR-UN CUVÂNT, CĂ ESTE VEȘNICĂ [1373]!

827.    «În vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat și fără pată nu a cunoscut păcatul, ci a venit pentru a ispăși doar păcatele poporului, Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea [1374].» Toți membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască păcătoși [1375]. În toți, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârșitul timpurilor [1376]. Deci, Biserica reunește păcătoși la care a ajuns mântuirea lui Cristos dar care au mereu nevoie de sfințire:

Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoși, pentru că ea însăși nu are altă viață decât cea a harului: trăind din viața ei, membrii ei se sfințesc; sustrăgându-se de la această viață, ei cad în păcatele și dezordinile ce împiedică răspândirea sfințeniei. De aceea Biserica suferă și face pocăință pentru aceste greșeli, de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos și darul Duhului Sfânt [1377].

828.    Canonizând pe anumiți credincioși, adică proclamând în mod solemn că acești credincioși au practicat eroic virtuțile și au trăit în fidelitate față de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaște puterea Duhului sfințeniei care se află în ea și susține speranța credincioșilor dându-i pe sfinți ca modele și mijlocitori [1378]. «Sfinții și sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii [1379].» Într-adevăr, «sfințenia este izvorul tainic și măsura infailibilă a activității sale apostolice și a elanului său misionar [1380]».

829.    «În timp ce Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură, credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul; de aceea, ei își ridică ochii spre Maria [1381]»: în ea, Biserica este deja cea preasfântă.

III. Biserica este catolică

Ce înseamnă «catolic»?

830.    Cuvântul «catolic» înseamnă «universal» în două sensuri: «după totalitate» și «după integralitate». Biserica este catolică într-un dublu sens:

       Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. «Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica catolică [1382].» În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său [1383], ceea ce implică faptul că ea primește de la El «plinătatea mijloacelor de mântuire [1384]» pe care El le-a voit: mărturisire de credință dreaptă și completă, viață sacramentală integrală și slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. Biserica era, în acest sens fundamental, catolică în ziua Rusaliilor [1385], și ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei.

831.    Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toți oamenii [1386]:

Toți oamenii sunt chemați în noul Popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiți (...). Acest caracter de universalitate care împodobește poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuși, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace și perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său [1387].

Fiecare Biserică particulară este «catolică»

832.    «Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunitățile locale legitime ale credincioșilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt și ele numite în Noul Testament Biserici (...). În ele, prin predicarea Evangheliei lui Cristos, se adună credincioșii și se celebrează misterul Cinei Domnului (...). În aceste comunități, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică [1388].»

833.    Prin Biserica particulară, care este dieceza (sau eparhia), se înțelege o comunitate de credincioși creștini în comuniune în credință și sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică [1389]. Aceste Biserici particulare sunt formate «după chipul Bisericii universale; în ele și din ele este constituită Biserica catolică, una și unică [1390]».

834.    Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei «întâistătătoare în iubire [1391]». «Căci cu această Biserică, pentru originea ei deosebită, este necesar să se armonizeze întreaga Biserică, adică credincioșii de pretutindeni [1392].» «Într-adevăr, încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat, toate Bisericile creștine de pretutindeni au socotit și socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază și temelie pentru că, după făgăduințele Mântuitorului, porțile iadului nu au învins-o niciodată [1393].»

835.    «Biserica universală nu trebuie înțeleasă ca o simplă însumare sau federație de Biserici particulare. Ci, mai degrabă, Biserica, universală prin vocație și misiune, se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale, sociale și umane, luând în fiecare parte a lumii aspecte și forme de exprimare diferite [1394].» Bogata varietate de discipline ecleziastice, de rituri liturgice, de patrimonii teologice și spirituale proprii Bisericilor locale, «demonstrează și mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărțite, prin convergența lor în unitate [1395]».

Cine aparține Bisericii catolice?

836.    «La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (...) sunt chemați toți oamenii; cu ea se află în relație, în diferite feluri, și pentru ea sunt meniți atât credincioșii catolici cât și ceilalți care cred în Cristos, precum și absolut toți oamenii, chemați la mântuire prin harul lui Dumnezeu [1396]»:

837.    «Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură și toate mijloacele de mântuire instituite în ea și sunt uniți, în organismul ei vizibil - prin legătura mărturisirii de credință, a sacramentelor, a conducerii și comuniunii bisericești - cu Cristos, care o conduce prin Suveranul Pontif și prin episcopi. Totuși nu se mântuiește acela care, deși încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii ''cu trupul'', dar nu ''cu inima'' [1397].»

838.    «Cu aceia care, fiind botezați, poartă numele de creștini dar nu mărturisesc întreaga credință sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru, Biserica se știe unită din mai multe puncte de vedere [1398].» «Aceia care cred în Cristos și au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deși imperfectă, cu Biserica catolică [1399].» Cu Bisericile ortodoxe, această comuniune este atât de profundă, «încât lipsește foarte puțin ca ea să-și atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului [1400]».

Biserica și necreștinii

839.    «În sfârșit, cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu [1401]»:

       Raporturile Bisericii cu poporul evreu. Biserica, poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ, descoperă, scrutându-și propriul mister, legătura sa cu poporul evreu [1402], «căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi [1403]». Spre deosebire de celelalte religii necreștine, credința iudaică este deja un răspuns la revelația lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. Ale poporului evreu «sânt înfierea și slava și legămintele și Legea și închinarea și făgăduințele, și părinții și din el s-a născut, după trup, Cristos» (Rom 9, 4-5) căci «darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere» (Rom 11, 29).

840.    Pe de altă parte, dacă se ia în considerare viitorul, poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ și noul popor al lui Dumnezeu tind spre țeluri analoage: așteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. Dar pentru unii așteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia, mort și înviat, recunoscut ca Domn și Fiu al lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți se referă la venirea unui Mesia, ale cărui trăsături rămân ascunse, la sfârșitul timpurilor, așteptare însoțită de drama ignorării sau a necunoașterii lui Cristos Isus.

841.    Relațiile Bisericii cu musulmanii. «Planul mântuirii îi îmbrățișează și pe aceia care îl recunosc pe Creator și, printre ei, în primul rând pe musulmani, care, declarând că țin credința lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi [1404].»

842.    Legătura Bisericii cu religiile necreștine este în primul rând cea a originii comune și a scopului comun al neamului omenesc:

Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o singură origine, căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată fața pământului; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providență, ale cărui dovezi de bunătate și planuri de mântuire îi îmbrățișează pe toți, până când cei aleși se vor aduna în cetatea sfântă [1405].

843.    Biserica recunoaște în celelalte religii căutarea, «încă în umbre și chipuri», a Dumnezeului necunoscut dar apropiat «deoarece El dăruiește tuturor viață, suflare și orice lucru și (...) vrea ca toți oamenii să fie mântuiți». Astfel, Biserica socotește «tot ceea ce este bun și adevărat» în diferitele religii «drept o pregătire la Evanghelie și un dar al Aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viață [1406]».

844.    Însă în comportamentul lor religios oamenii arată și limite și erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu:

Dar foarte adesea, oamenii, amăgiți de cel rău, au rătăcit în gândurile lor și au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului, sau, trăind și murind fără Dumnezeu în această lume, s-au expus la disperarea absolută [1407].

845.    Pentru a-i aduna din nou pe toți fiii săi, pe care păcatul i-a risipit și rătăcit, Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-și regăsească unitatea și mântuirea. Ea este «lumea reconciliată [1408]». Ea este acea corabie ce «navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt [1409] - pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo»; după o altă imagine dragă Părinților Bisericii, ea este înfățișată prin Arca lui Noe care singură salvează din potop [1410].

«În afara Bisericii nu există mântuire»

846.    Cum trebuie înțeleasă această afirmație deseori repetată de Părinții Bisericii? Formulată în mod pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul său:

Bazat pe Scriptură și Tradiție, Conciliul afirmă învățătura de credință că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. Într-adevăr, Cristos, care este singurul Mijlocitor și Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul său, care este Biserica; El însuși, afirmând în mod explicit necesitatea credinței și a Botezului, a confirmat în același timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine știind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea [1411].

847.    Această afirmație nu-i vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos și Biserica lui:

Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos și Biserica lui, îl caută totuși pe Dumnezeu cu inimă sinceră și se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conștiinței, pot dobândi mântuirea veșnică [1412].

848.    «Chiar dacă Dumnezeu, pe căi de El cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, Evanghelia, la credința fără de care este cu neputință să-i fim plăcuți [1413], este totuși datoria imprescriptibilă a Bisericii și, în același timp, dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia [1414]» tuturor oamenilor.

Misiunea - o exigență a catolicității Bisericii

849.    Porunca misionară. «Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi ''sacrament universal de mântuire'', Biserica, în virtutea exigențelor profunde ale propriei catolicități și ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduiește să vestească tuturor oamenilor Evanghelia [1415]»: «Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit, și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii» (Mt 28, 19-20).

850.    Originea și scopul misiunii. Porunca misionară a Domnului își are izvorul ultim în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi: «Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăși își are originea în misiunea Fiului și în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl [1416].» Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl și Fiul în Duhul lor de iubire [1417].

851.    Motivul misiunii. Întotdeauna Biserica și-a aflat obligația și forța elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii: «Căci iubirea lui Cristos ne zorește...» (2 Cor 5, 14) [1418]. Într-adevăr, «Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului» (1 Tim 2, 4). Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoașterea adevărului. Mântuirea se află în adevăr. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii; dar Biserica, fiindu-i încredințat acest adevăr, trebuie să meargă în întâmpinarea dorinței lor și să li-l aducă. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire, Biserica trebuie să fie misionară.

852.    Căile misiunii. «Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale [1419]». El este cel care călăuzește Biserica pe căile misiunii. Aceasta «continuă și, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuși, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor; Biserica, sub influența Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe același drum pe care a mers Cristos însuși și anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii și al jertfirii de sine până la moarte, din care El a ieșit învingător prin Învierea sa [1420]». În acest fel, «sângele martirilor este sămânța creștinilor [1421]».

853.    Dar în peregrinarea sa Biserica face și experiența «distanței dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie și slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredințată Evanghelia [1422]». Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăția lui Cristos [1423] numai înaintând pe calea «pocăinței și a înnoirii [1424]» și «prin poarta strâmtă a Crucii [1425]». Într-adevăr, «după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie și prigoană, tot astfel și Biserica este chemată să urmeze aceeași cale, pentru a împărtăși oamenilor roadele mântuirii [1426]».

854.    Prin însăși misiunea sa, «Biserica străbate aceeași cale cu omenirea întreagă și împărtășește soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societății omenești chemate să se reînnoiască în Cristos și să se transforme în familia lui Dumnezeu [1427]». Așadar, efortul misionar cere răbdare. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele și grupurile care încă nu cred în Cristos [1428]; continuă prin constituirea unor comunități creștine care să fie «semne ale prezenței lui Dumnezeu în lume [1429]» și prin întemeierea unor Biserici locale [1430]; angajează un proces de inculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor [1431]; el va cunoaște și eșecuri. «Cât despre oameni, grupuri și popoare, Biserica nu ajunge la ei și nu îi pătrunde decât treptat și astfel îi înglobează în plinătatea catolică [1432].»

855.    Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creștinilor [1433]. Într-adevăr, «dezbinările dintre creștini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deși îi aparțin prin Botez, sunt despărțiți de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, și pentru Biserică e mai greu să-și exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicității în realitatea însăși a vieții [1434]».

856.    Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia [1435]. Credincioșii pot dobândi ei înșiși un profit din acest dialog, învățând să cunoască mai bine «tot ce era har și adevăr la neamuri printr-un fel de prezență tainică a lui Dumnezeu [1436]». Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră, o fac pentru a consolida, a completa și a înălța adevărul și binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni și popoare și pentru a le purifica de eroare și de rău, «spre slava lui Dumnezeu, spre rușinarea diavolului și spre fericirea omului [1437]».

IV. Biserica este apostolică

857.    Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, și acest lucru are un sens triplu:
- ea a fost și rămâne zidită pe «temelia apostolilor» (Ef 2, 20) [1438], martori aleși și trimiși în misiune de Cristos însuși [1439];
- ea păstrează și transmite, cu ajutorul Duhului care locuiește în ea, învățătura [1440], tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli [1441];
- până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învățată, sfințită și călăuzită de apostoli prin urmașii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, «asistați de preoți, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii [1442]»:

Tu, Păstor veșnic, nu părăsești turma, ci, prin sfinții tăi Apostoli, o păzești neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locțiitori ai Fiului tău [1443].

Misiunea apostolilor

858.    Isus este Trimisul Tatălui. Încă de la începutul slujirii sale «i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit și a rânduit doisprezece ca să fie cu El și să-i trimită să vestească» (Mc 3, 13-14). De atunci, ei aveau să fie «trimișii» lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). În ei Isus își continuă misiunea: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl așa vă trimit și Eu pe voi» (In 20, 21) [1444]. Slujirea lor este, deci, continuarea propriei lui misiuni: «Cine vă primește pe voi pe mine mă primește», le spune El celor Doisprezece (Mt 10, 40) [1445].

859.    Isus îi unește la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum «Fiul nu poate face nimic de la sine» (In 5, 19. 30), ci primește totul de la Tatăl care l-a trimis, tot astfel cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El [1446], de la care primesc încredințarea misiunii și puterea de a o împlini. Apostolii lui Cristos știu deci că sunt înzestrați de Dumnezeu cu calitatea de «slujitori ai unui legământ nou» (2 Cor 3, 6), «slujitori ai lui Dumnezeu» (2 Cor 6, 4), «ambasadori ai lui Cristos» (2 Cor 5, 20), «slujitori ai lui Cristos și administratori ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor 4, 1).

860.    În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleși ai Învierii Domnului și temelia Bisericii. Dar există și un aspect permanent al misiunii lor. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârșitul lumii [1447]. «Misiunea divină încredințată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârșitul veacurilor, deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii ei vieți. De aceea apostolii (...) au avut grijă să-și instituie urmași [1448].»

Episcopii, urmași ai apostolilor

861.    «Pentru ca misiunea care le fusese încredințată să se continue și după moartea lor, apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediați, ca pe un testament, misiunea de a desăvârși și de a întări lucrarea începută de ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a așezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. Ei au orânduit astfel de oameni și au dispus apoi ca după moartea lor alți oameni încercați să le preia slujirea. [1449

862.    «După cum misiunea pe care Domnul a încredințat-o în mod individual lui Petru, primul între apostoli, dăinuie pentru a fi transmisă și urmașilor acestuia, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor.» De aceea Biserica învață că «episcopii, în virtutea instituirii divine, au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii; cine îi ascultă pe Cristos îl ascultă, iar cine îi disprețuiește pe Cristos îl disprețuiește și pe Acela care l-a trimis pe Cristos [1450]».

Apostolatul

863.    Întreaga Biserică este apostolică întrucât rămâne, prin urmașii Sfântului Petru și ai apostolilor, în comuniune de credință și de viață cu originea ei. Întreaga Biserică este apostolică, întrucât este «trimisă» în lumea întreagă; toți membrii Bisericii, deși în moduri diferite, sunt părtași la această trimitere. «Vocația creștină este prin natura ei și chemare la apostolat.» Se numește «apostolat» «orice activitate a Trupului mistic» care tinde să «extindă Împărăția lui Cristos la tot pământul [1451]».

864.    «Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul și originea întregului apostolat al Bisericii», e evident că rodnicia apostolatului, atât al celor hirotoniți cât și al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos [1452]. În funcție de vocații, de exigențele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea, dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat [1453]».

865.    Biserica este una, sfântă, catolică și apostolică, în identitatea ei profundă și ultimă, pentru că în ea există deja și va fi împlinită la sfârșitul timpurilor «Împărăția cerurilor», «Stăpânirea lui Dumnezeu [1454]», venită în Persoana lui Cristos și crescând tainic în inima celor care sunt încorporați lui, până la deplina ei manifestare eshatologică. Atunci, toți oamenii răscumpărați de El, făcuți întru El «sfinți și neprihăniți înaintea lui Dumnezeu în iubire [1455]», vor fi adunați în unicul popor al lui Dumnezeu, «Mireasa Mielului» (Ap 21, 9), «Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu, având în ea Slava lui Dumnezeu» (Ap 21, 10-11); și «zidul cetății are douăsprezece pietre de temelie și pe ele sunt douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului» (Ap 21, 14).

PE SCURT

866.

Biserica este una: are un singur Domn, mărturisește o singură credință, se naște dintr-un singur botez, formează un unic corp, însuflețit de un singur Duh, în vederea unei unice speranțe [1456], la capătul căreia vor fi depășite toate dezbinările.

867.

Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei; Cristos, Mirele ei, s-a dat pentru ea spre a o sfinți; Duhul sfințeniei îi dă viață. Deși cuprinde păcătoși, ea este «ex maculatis immaculata - cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoși». În sfinți strălucește sfințenia ei; în Maria, ea este deja cea preasfântă.

868.

Biserica este catolică: ea vestește totalitatea credinței; poartă în sine și administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; e trimisă la toate popoarele; se adresează tuturor oamenilor; îmbrățișează toate timpurile; «este prin însăși natura ei misionară [1457]».

869.

Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: «cei doisprezece apostoli ai Mielului» (Ap 21, 14); este indestructibilă [1458]; este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuiește prin Petru și ceilalți apostoli, prezenți în urmașii lor, Papa și colegiul episcopilor.

870.

«Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Simbolul credinței ca una, sfântă, catolică și apostolică, (...) subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr [1459].»

Note


1333. LG 8.
1334. Cf. DS 2888.
1335. DS 3013.
1336. UR 2.
1337. UR 2.
1338. GS 78, §3.
1339. UR 2.
1340. Sf. Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.
1341. LG 13.
1342. Cf. UR 2; LG 14; CIC, can. 205.
1343. LG 8.
1344. UR 3.
1345. UR 3.
1346. Cf. CIC, can. 751.
1347. Origene, Hom. in Ezech. 9, 1.
1348. UR 3.
1349. LG 8.
1350. UR 3; cf. LG 15.
1351. 256 Cf. UR 3.
1352. LG 8.
1353. UR 4.
1354. Cf. UR 1.
1355. Cf. UR 6.
1356. Cf. UR 7.
1357. UR 8.
1358. Cf. UR 9.
1359. Cf. UR 10.
1360. Cf. UR 4; 9; 11.
1361. Cf. UR 12.
1362. UR 5.
1363. UR 24.
1364. LG 39.
1365. LG 12.
1366. Cf. Fapte 9, 13; 1 Cor 6, 1; 16, 1.
1367. SC 10.
1368. UR 3.
1369. LG 48.
1370. LG 48.
1371. LG 11.
1372. LG 42.
1373. Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ms. autob. B 3v.
1374. LG 8; cf. UR 3; 6.
1375. Cf. 1 In 1, 8-10.
1376. Cf. Mt 13, 24-30.
1377. SPF 19.
1378. Cf. LG 40; 48-51.
1379. CL 16, 3.
1380. CL 17, 3.
1381. LG 65.
1382. Sf. Ignațiu din Antiohia, Smyrn. 8, 2.
1383. Cf. Ef 1, 22-23.
1384. AG 6.
1385. Cf. AG 4.
1386. Cf. Mt 28, 19.
1387. LG 13.
1388. LG 26.
1389. Cf. CD 11; CIC, can. 368-369.
1390. LG 23.
1391. Sf. Ignațiu din Antiohia, Rom. 1, 1.
1392. Sf. Irineu, Haer. 3, 3, 2: reluat de Conc. Vatican I: DS 3057.
1393. Sf. Maxim Mărturisitorul, Opusc.
1394. EN 62.
1395. LG 23.
1396. LG 13.
1397. LG 14.
1398. LG 15.
1399. UR 3.
1400. Paul al VI-lea, discursul din 14 dec. 1975; cf. UR 13-18.
1401. LG 16.
1402. Cf. NA 4.
1403. LR, Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI.
1404. LG 16; cf. NA 3.
1405. NA 1.
1406. LG 16; cf. NA 2; EN 53.
1407. LG 16.
1408. Sf. Augustin, Serm. 96, 7, 9.
1409. Sf. Ambrozie, Virg. 18, 118.
1410. Cf. deja 1 Pt 3, 20-21.
1411. LG 14.
1412. LG 16; cf. DS 3866-3872.
1413. Cf. Evr 11, 6.
1414. AG 7.
1415. AG 1.
1416. AG 2.
1417. Ioan Paul II, RM 23.
1418. Cf. AA 6; RM 11.
1419. RM 21.
1420. AG 5.
1421. Tertulian, Apol. 50.
1422. GS 43, 6.
1423. Cf. RM 12-20.
1424. LG 8; cf. 15.
1425. AG 1.
1426. LG 8.
1427. GS 40, 2.
1428. Cf. RM 42-47.
1429. AG 15.
1430. Cf. RM 48-49.
1431. Cf. RM 52-54.
1432. AG 6.
1433. Cf. RM 50.
1434. UR 4.
1435. Cf. RM 55.
1436. AG 9.
1437. AG 9.
1438. Cf. Ap 21, 14.
1439. Cf. Mt 28, 16-20; Fapte 1, 8; 1 Cor 9, 1; 15, 7-8; Gal 1, 1; etc.
1440. Cf. Fapte 2, 42.
1441. Cf. 2 Tim 1, 13-14.
1442. AG 5.
1443. LR, Prefața apostolilor I.
1444. Cf. In 13, 20; 17, 18.
1445. Cf. Lc 10, 16.
1446. Cf. In 15, 5.
1447. Cf. Mt 28, 20.
1448. LG 20.
1449. LG 20; cf. Sf. Clement Romanul, Cor. 42; 44.
1450. LG 20.
1451. AA 2.
1452. Cf. In 15, 5; AA 4.
1453. AA 3.
1454. Cf. Ap 19, 6.
1455. Cf. Ef 1, 4.
1456. Cf. Ef 4, 3-5.
1457. AG 2.
1458. Cf. Mt 16, 18.
1459. LG 8.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire