pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

CAPITOLUL AL DOILEA
Dumnezeu în întâmpinarea omului

50.    Prin rațiunea naturală, omul îl poate cunoaște pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaștere, la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forțe, și anume acela al Revelației divine [34]. Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează și se dăruiește omului. O face revelându-și misterul, planul său binevoitor, făcut din veșnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El își revelează pe deplin planul trimițându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, și pe Duhul Sfânt.

ARTICOLUL 1
Revelația lui Dumnezeu

I. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinței sale»

51.    «I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască [35].»

52.    Dumnezeu care «locuiește în lumina cea neapropiată» (1 Tim 6, 16) vrea să-și împărtășească propria viață divină oamenilor creați de El în mod liber, pentru a face din ei fii adoptivi, în Fiul său unic [36]. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască și să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.

53.    Planul divin al Revelației se realizează «prin fapte și cuvinte legate strâns între ele și care se luminează reciproc» [37]. El comportă o «pedagogie divină» specială: Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregătește în etape să primească Revelația supranaturală pe care o face despre sine însuși și care culminează în Persoana și misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Cristos.

Sfântul Irineu de Lyon vorbește în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obișnuirii reciproce între Dumnezeu și om: «Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om și s-a făcut Fiul omului pentru a-l obișnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu și pentru a-l obișnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui [38].»

II. Etapele Revelației

De la începutul începutului, Dumnezeu se face cunoscut

54.    «Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine. Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri» [39]. I-a chemat la o comuniune intimă cu El, înveșmântându-i în splendoare de har și de dreptate.

55.    Această Revelație n-a fost întreruptă de păcatul primilor noștri părinți. Într-adevăr, Dumnezeu «după căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele [40]».

Și după ce omul, prin neascultare, a pierdut prietenia ta, Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morții. (...) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău [41].

Legământul cu Noe

56.    După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmițată prin păcat, Dumnezeu caută în primul rând să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părțile ei. Legământul cu Noe după potop [42] exprimă principiul economiei divine față de «neamuri», adică față de oamenii grupați «după țările lor, fiecare după limba sa, și după semințiile lor» (Gen 10, 5) [43].

57.    Această ordine în același timp cosmică, socială și religioasă a pluralității neamurilor [44], așezată de Providența divină sub paza îngerilor [45], este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute, care, solidară în nelegiuire [46], ar vrea să-și construiască prin ea însăși unitatea în felul turnului Babel [47]. Dar, din cauza păcatului [48], politeismul și idolatria poporului și a conducătorului amenință neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie.

58.    Legământul cu Noe este în vigoare cât ține timpul neamurilor [49], până la proclamarea universală a Evangheliei. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste «neamuri», cum sunt «dreptul Abel», regele-preot Melchisedec [50], prefigurarea lui Cristos [51], sau drepții «Noe, Danel și Iob» (Ez 14, 14). Astfel, Scriptura exprimă la ce înălțime de sfințenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe, așteptând ca Cristos «să adune laolaltă pe toți fiii lui Dumnezeu care erau risipiți» (In 11, 52).

Dumnezeu îl alege pe Abraham

59.    Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abram, chemându-l «afară din țara lui, din neamul lui și din casa lui» (Gen 12, 1), pentru a-l face Abraham, adică «părintele unei mulțimi de neamuri» (Gen 17, 5): «în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului» (Gen 12, 3 LXX) [52].

60.    Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinței făcute patriarhilor, poporul ales [53], chemat să pregătească adunarea, într-o zi, a tuturor fiilor lui Dumnezeu în unitatea Bisericii [54]; el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniți credincioși [55].

61.    Patriarhii și profeții și alte personaje ale Vechiului Testament au fost și vor fi totdeauna venerați ca sfinți în toate tradițiile liturgice ale Bisericii.

Dumnezeu își formează un popor: Israel

62.    După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, izbăvindu-l din robia egipteană. A încheiat cu el Legământul de la Sinai și i-a dat, prin Moise, legea sa, pentru ca acesta să-l recunoască și să-l slujească pe El, unicul Dumnezeu viu și adevărat, Tată prevăzător și judecător drept, și să-l aștepte pe Mântuitorul făgăduit [56].

63.    Israel este Poporul preoțesc al lui Dumnezeu [57], cel care «poartă numele Domnului» (Dt 28, 10). Este poporul celor «cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi» [58], poporul «fraților mai mari» în credința lui Abraham.

64.    Prin profeți, Dumnezeu își formează poporul în speranța mântuirii, în așteptarea unui Legământ nou și veșnic, destinat tuturor oamenilor [59] și care va fi înscris în inimi [60]. Profeții vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate infidelitățile [61], o mântuire care va cuprinde toate neamurile [62]. Mai ales cei săraci și smeriți ai Domnului [63] vor fi purtătorii acestei speranțe. Femeile sfinte, ca Sara, Rebeca, Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita și Estera au păstrat vie speranța mântuirii lui Israel. Figura cea mai pură este Maria [64].

III. Cristos Isus - «Mijlocitorul și Plinătatea întregii Revelații [65

Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său

65.    «După ce, odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu a grăit părinților noștri prin proroci, în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său» (Evr 1, 1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul unic, desăvârșit și definitiv al Tatălui. În El Tatăl spune totul și nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Sfântul Ioan al Crucii, după atâția alții, exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1, 1-2:

De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt (...); căci ceea ce spunea fragmentar profeților a spus în întregime în Fiul său, dăruindu-ne acest Tot - pe Fiul său. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelație, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-și ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou [66].

Nu va mai fi altă Revelație

66.    «Economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos [67].» Totuși, chiar dacă Revelația s-a încheiat, ea nu a fost încă pe deplin explicitată; credinței creștine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.

67.    Pe parcursul istoriei au existat revelații zise «private», dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Ele nu fac parte, însă, din tezaurul credinței. Rolul lor nu este de a «îmbunătăți» sau de a «completa» Revelația definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Călăuzit de Magisteriul Bisericii, simțul credincioșilor știe să discearnă și să primească ceea ce în aceste revelații constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinților lui adresată Bisericii.

       Credința creștină nu poate accepta «revelații» care pretind să depășească sau să corecteze Revelația a cărei împlinire este Cristos. Este cazul anumitor religii necreștine, precum și al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de «revelații».

PE SCURT

68.

Din iubire, Dumnezeu s-a revelat și s-a dăruit omului. El aduce astfel un răspuns definitiv și supraabundent la întrebările pe care omul și le pune asupra sensului și scopului vieții sale.

69.

Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin fapte și cuvinte.

70.

Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create, El s-a manifestat în persoană primilor noștri părinți. Le-a vorbit și, după cădere, le-a făgăduit mântuirea [68] și le-a oferit legământul său.

71.

Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veșnic între El și toate ființele vii [69]. Acesta va dura cât va dăinui lumea.

72.

Dumnezeu l-a ales pe Abraham și a încheiat un legământ cu el și cu urmașii lui. Din aceștia și-a format poporul, căruia i-a revelat legea sa prin Moise. L-a pregătit prin profeți să primească mântuirea destinată întregii omeniri.

73.

Dumnezeu s-a revelat pe deplin trimițându-l pe propriul său Fiu, în care și-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui, așa încât nu va mai exista altă Revelație după El.

Note


34. Cf. Cc. Vatican I: DS 3015.
35. DV 2.
36. Cf. Ef 1, 4-5.
37. DV 2.
38. Haer. 3, 20, 2; cf. de ex. Haer. 3, 17, 1; 4, 21, 3.
39. DV 3.
40. DV 3.
41. LR, Rugăciunea euharistică IV, 118.
42. Cf. Gen 9, 9.
43. Cf. Gen 10, 20-31.
44. Cf. Fapte 17, 26-27.
45. 12. Cf. Dt 4, 19; (LXX) 32, 8.
46. Cf. Înț 10,5.
47. Cf. Gen 11, 4-6.
48. Cf. Rom 1, 18-25.
49. Cf. Lc 21, 24.
50. Cf. Gen 14, 18.
51. Cf. Evr 7, 3.
52. Cf. Gal 3, 8.
53. Cf. Rom 11, 28.
54. In 11, 52; 10, 16.
55. Cf. Rom 11, 17-18. 24.
56. Cf. DV 3.
57. Cf. Ex 19, 6.
58. LR, Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI.
59. Cf. Is 2, 2-4.
60. Cf. Ier 31, 31-34; Evr 10, 16.
61. Cf. Ez 36.
62. Cf. Is 49, 5-6; 53, 11.
63. Cf. Sof 2, 3.
64. Cf. Lc 1, 38.
65. DV 2.
66. Carm. 2, 22.
67. DV 4.
68. Cf. Gen 3, 15.
69. Cf. Gen 9, 16.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire