pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 2. A treia zi a înviat din morți

638.    «Și noi vă binevestim făgăduința făcută părinților noștri că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-l pe Isus» (Fapte 13, 32-33). Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinței noastre în Cristos, crezut și trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creștină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiție, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esențială a Misterului pascal împreună cu Crucea:

Cristos a înviat din morți
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte viață dăruindu-le [987].

I. Evenimentul istoric și transcendent

639.    Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real care a avut manifestări constatate istoric așa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: «V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit și eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi; și că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece» (1 Cor 15, 3-4). Apostolul vorbește aici despre tradiția vie a Învierii pe care o primise după convertirea sa la porțile Damascului [988].

Mormântul gol

640.    «Pentru ce-l căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat» (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paștelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată și altfel [989]. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esențial pentru toți. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoașterea faptului însuși al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi [990], apoi al lui Petru [991]. «Ucenicul pe care-l iubea Isus» (In 20, 2) afirmă că, intrând în mormântul gol și descoperind «fâșiile de pânză jos» (In 20, 6), «a văzut și a crezut» (In 20, 8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol [992], că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească și că Isus nu revenise pur și simplu la o viață pământească, așa cum se întâmplase cu Lazăr [993].

Aparițiile Celui Înviat

641.    Maria Magdalena și femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus [994], îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului [995], au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat [996]. Așadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înșiși (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece [997]. Chemat să întărească credința fraților săi [998], Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora și mărturia lui face comunitatea să exclame: «A înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon» (Lc 24, 34).

642.    Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paști angajează pe fiecare dintre apostoli - și în mod cu totul deosebit pe Petru - în construirea erei noi care a început în dimineața Paștelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credința celei dintâi comunități a credincioșilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreți, cunoscuți de creștini și, cei mai mulți, trăind încă printre ei. Acești «martori ai Învierii lui Cristos [999]» sunt în primul rând Petru și cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbește clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în același timp, în afară de Iacob și de toți apostolii [1000].

643.    În fața acestor mărturii învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice și nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credința ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii și a morții pe Cruce a Învățătorului lor, vestite de Acesta dinainte [1001]. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puțin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuți (Lc 24, 17) și înspăimântați [1002]. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt și «cuvintele lor li s-au părut o aiurare» (Lc 24, 11) [1003]. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paști, «îi mustră pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat» (Mc 16, 14).

644.    Chiar când sunt puși în fața realității lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc [1004], într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă [1005]. «Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, și se mirau» (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeași încercare a îndoielii [1006], iar în momentul ultimei apariții în Galileea, relatată de Matei, «unii totuși s-au îndoit» (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un «produs» al credinței (sau al credulității) apostolilor este lipsită de consistență. Dimpotrivă, credința lor în Înviere s-a născut - sub acțiunea harului divin - din experiența directă a realității lui Isus cel înviat.

Starea naturii omenești a lui Cristos înviate

645.    Isus cel înviat stabilește relații directe cu ucenicii săi, prin atingere [1007] și mâncând împreună cu ei [1008]. Prin aceasta, îi invită să-și dea seama că nu este o fantomă [1009], dar mai ales să constate că trupul înviat cu care li se înfățișează este același care a fost martirizat și răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii [1010]. Totuși, acest trup autentic și real are în același timp însușirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spațiu și timp, dar se poate face prezent în ce mod dorește, unde și când vrea [1011], căci umanitatea sa nu mai poate fi reținută pe pământ și nu mai aparține decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui [1012]. Și din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voiește: sub înfățișarea unui grădinar [1013] sau «în alt chip» (Mc 16, 12) decât cel știut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credința [1014].

646.    Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viața pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârșit înainte de Paști: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viață pământească «obișnuită». La un moment dat, aveau să moară iarăși. Învierea lui Cristos este esențialmente diferită. În trupul său înviat, El trece de la starea de moarte la o altă viață dincolo de timp și spațiu. Trupul lui Isus este plin, la Înviere, de puterea Duhului Sfânt; el participă la viața dumnezeiască în starea de glorie, încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este «omul ceresc [1015]».

Învierea ca eveniment transcendent

647.    «Da, cu adevărat fericită noapte: numai ție ți s-a dat să cunoști vremea și ceasul în care Isus Cristos a înviat din morți» - sună cântarea Exsultet de Paști. Într-adevăr, nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuși al Învierii și nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puțin a fost perceptibilă simțurilor esența ei cea mai intimă, trecerea la o altă viață. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol și prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat, Învierea rămâne în aceeași măsură, prin ceea ce transcende și depășește istoria, în centrul misterului credinței. De aceea, Isus cel înviat nu se arată lumii [1016], ci ucenicilor săi, «celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim și care sunt acum martorii lui în fața poporului» (Fapte 13, 31).

II. Învierea - lucrare a Sfintei Treimi

648.    Învierea lui Cristos este obiect de credință ca fiind o intervenție transcendentă a lui Dumnezeu însuși în creație și în istorie. În ea, cele trei Persoane dumnezeiești acționează împreună și în același timp își manifestă originalitatea proprie. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care «l-a înviat» [1017] pe Cristos, Fiul său, și astfel a introdus într-un mod desăvârșit umanitatea lui - cu trupul său - în Treime. Isus a fost definitiv revelat «Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei, prin Învierea lui din morți» (Rom 1, 3-4). Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu [1018] prin lucrarea Duhului care a dat viață firii omenești moarte a lui Isus și a chemat-o la starea glorioasă de Domn.

649.    Cât despre Fiul, El își înfăptuiește propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeiești. Isus vestește că Fiul Omului va trebui să pătimească mult, să moară, și apoi să învie (în sensul activ al cuvântului [1019]). În altă parte, El afirmă explicit: «Eu îmi pun viața ca iarăși să o iau. (...) Putere am să o pun și putere am iarăși să o iau» (In 10, 17-18). «Noi credem (...) că Isus a murit și a înviat» (1 Tes 4, 14).

650.    Părinții Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos care a rămas unită cu sufletul și cu trupul său despărțite între ele prin moarte: «Prin unitatea naturii dumnezeiești care rămâne prezentă în fiecare din cele două părți ale omului, acestea se unesc din nou. Astfel moartea se produce prin despărțirea compusului uman, iar Învierea prin unirea celor două părți despărțite [1020].»

III. Sensul și valoarea mântuitoare a Învierii

651.    «Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră» (1 Cor 15, 14). Învierea constituie înainte de toate confirmarea a tot ce a făcut și a învățat Cristos. Toate adevărurile, chiar și cele mai inaccesibile spiritului uman, își găsesc justificarea de vreme ce, prin Învierea sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorității sale dumnezeiești.

652.    Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduințelor Vechiului Testament [1021] și ale lui Isus însuși din timpul vieții sale pământești [1022]. Expresia «după Scripturi [1023]» arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeții.

653.    Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. El spusese: «Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt» (In 8, 28). Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat «Eu sunt», Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu însuși. Sfântul Paul a putut să declare iudeilor: «Făgăduința făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o cu noi (...), înviindu-l pe Isus, precum este scris și în Psalmul al doilea: ''Fiul meu ești Tu; Eu astăzi te-am născut''» (Fapte 13, 32-33) [1024]. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Este împlinirea acestuia după planul veșnic al lui Dumnezeu.

654.    Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa, Cristos ne izbăvește de păcat, iar prin Învierea sa ne deschide accesul la o nouă viață. Aceasta este, mai întâi, îndreptățirea care ne reașează în harul lui Dumnezeu [1025] «pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morți, (...) așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții» (Rom 6, 4). Ea constă în victoria asupra morții păcatului și în noua participare la har [1026]. Ea împlinește înfierea pentru că oamenii devin frați ai lui Cristos, precum îi numește Isus însuși pe ucenicii săi după Înviere: «Duceți-vă și vestiți fraților mei» (Mt 28, 10; In 20, 17). Frați nu prin natură, ci prin darul harului, deoarece această înfiere oferă o participare reală la viața Fiului unic, care s-a revelat plenar în Învierea lui.

655.    În sfârșit, Învierea lui Cristos - și însuși Cristos înviat - este principiu și izvor al învierii noastre viitoare: «Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți. (...) Căci, precum toți mor în Adam, tot astfel toți vor fi înviați în Cristos» (1 Cor 15, 20-22). În așteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăiește în inima credincioșilor săi. În El creștinii «gustă puterile veacului viitor» (Evr 6, 5) și viața lor este atrasă de Cristos în sânul vieții dumnezeiești [1027], «ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei» (2 Cor 5, 15).

PE SCURT

656.

Credința în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat și în același timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanității lui Cristos în slava lui Dumnezeu.

657.

Mormântul gol și fâșiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morții și stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat.

658.

Cristos, «întâiul născut dintre cei morți» (Col 1, 18), este principiul propriei noastre învieri, încă de acum prin îndreptățirea sufletului nostru [1028] și mai târziu prin învierea trupului nostru [1029].

Note


987. Cf. Fapte 9, 3-18.
988. Cf. In 20, 13; Mt 28, 11-15.
989. Cf. Lc 24, 3. 22-23.
990. Cf. Lc 24, 12.
991. Cf. In 20, 5-7.
992. Cf. In 11, 44.
993. Cf. Mc 16, 1; Lc 24, 1.
994. Cf. In 19, 31. 42.
995. Cf. Mt 28, 9-10; In 20, 11-18.
996. Cf. 1 Cor 15, 5.
997. Cf. Lc 22, 31-32.
998. Cf. Fapte 1, 22.
999. Cf. 1 Cor 15, 4-8.
1000. Cf. Lc 22, 31-32.
1001. Cf. In 20, 19.
1002. Cf. Mc 16, 11. 13.
1003. Cf. Lc 24, 38.
1004. Cf. Lc 24, 39.
1005. Cf. In 20, 24-27.
1006. Cf. Lc 24, 39; In 20, 27.
1007. Cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15.
1008. Cf. Lc 24, 39.
1009. Cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27.
1010. Cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4.
1011. Cf. In 20, 17.
1012. Cf. In 20, 14-15.
1013. Cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7.
1014. Cf. 1 Cor 15, 35-50.
1015. Cf. In 14, 22.
1016. Cf. Fapte 2, 24.
1017. Cf. Rom 6, 4; 2 Cor 13, 4; Fil 3, 10; Ef 1, 19-22; Evr 7, 16.
1018. Cf. Mc 8, 31; 9, 9-31; 10, 34.
1019. Sf. Grigore de Nyssa, Res. 1; cf. și DS 325; 359; 369; 539.
1020. Cf. Lc 24, 26-27. 44-48.
1021. Cf. Mt 28, 6; Mc 16, 7; Lc 24, 6-7.
1022. Cf. 1 Cor 15, 3-4 și Simbolul niceno-constantinopolitan.
1023. Cf. Ps 2, 7.
1024. Cf. Rom 4, 25.
1025. Cf. Ef 2, 4-5; 1 Pt 1, 3.
1026. Cf. Col 3, 1-3.
1027. Cf. Rom 6, 4.
1028. Cf. Rom 8, 11.
1029. Cf. Lc 24, 31; In 20, 19. 26.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire