pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 2. Isus a murit răstignit

I. Procesul lui Isus

Diferitele atitudini ale autorităților iudaice față de Isus

595.    Printre autoritățile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim [887] și importantul personaj Iosif din Arimateea, care erau în secret ucenici ai lui Isus [888], dar multă vreme au avut loc neînțelegeri în privința lui [889], încât, chiar în ajunul Pătimirii, Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că «mulți au crezut în El» deși într-un mod imperfect (In 12, 42). Acest lucru nu este nicidecum de mirare dacă se ține seama de faptul că a doua zi după Rusalii «mulțime de preoți se supuneau credinței» (Fapte 6, 7) și «unii din gruparea fariseilor trecuseră la credință» (Fapte 15, 5), încât Sfântul Iacob poate să spună Sfântului Paul: «câte mii de iudei au crezut și toți sunt plini de râvnă pentru Lege» (Fapte 21, 20).

596.    Autoritățile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat față de Isus [890]. Fariseii au amenințat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma [891]. Celor care se temeau că «toți vor crede în Isus și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul» (In 11, 48), marele preot Caiafa le propune prorocind: «Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul» (In 11, 49-50). După ce l-a declarat pe Isus «vrednic de moarte» (Mt 26, 66) pentru blasfemie, Sinedriul, întrucât își pierduse dreptul de a condamna la moarte [892], îl predă pe Isus romanilor acuzându-l de revoltă politică [893], ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de «răscoală» (Lc 23, 19). Marii preoți exercită și asupra lui Pilat amenințări politice pentru a obține condamnarea lui Isus la moarte [894].

Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus

597.    Ținând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus exprimată în relatările evanghelice, și oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigătelor unei mulțimi manipulate [895] și a reproșurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii [896]. Isus însuși iertând pe Cruce [897] și, pe urmele lui, Petru au făcut dreptate «neștiinței» (Fapte 3, 17) evreilor de la Ierusalim și chiar a căpeteniilor lor. Cu atât mai puțin, pornind de la strigătul poporului: «Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri» (Mt 27, 25), care reprezintă o formulă de ratificare [898], nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spațiu și în timp:

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: «Cele săvârșite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură [899]».

Toți păcătoșii au fost autorii pătimirii lui Cristos

598.    Biserica, în Magisteriul credinței și în mărturia sfinților, n-a uitat niciodată că «păcătoșii înșiși au fost autorii și, într-un fel, instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător [900]». Ținând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuși [901], Biserica nu ezită să impute creștinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus, responsabilitate cu care ei i-au copleșit prea adesea numai pe evrei:

Trebuie să-i socotim vinovați de această îngrozitoare greșeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii, de bună seamă cei care se cufundă în dezordini și în rău «răstignesc din nou în inima lor, atât cât ține de ei, pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor și-l fac de batjocură» (Evr 6, 6). Și trebuie să recunoaștem că în acest caz crima noastră este mai mare decât a evreilor. Căci ei, după mărturia Apostolului, «dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei nu l-ar fi răstignit niciodată» (1 Cor 2, 8). Noi, dimpotrivă, mărturisim că îl cunoaștem. Iar când îl renegăm prin faptele noastre, ridicăm într-un fel asupra lui mâinile noastre ucigașe [902].
Și nu diavolii, nu ei l-au răstignit; tu l-ai răstignit împreună cu ei și îl mai răstignești încă, desfătându-te în vicii și păcate [903].

II. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire

«Isus dat morții după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu»

599.    Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. Ea ține de misterul planului lui Dumnezeu, așa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: «El a fost dat morții după planul rânduit și după știința cea dinainte a lui Dumnezeu» (Fapte 2, 23). Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au «dat morții pe Isus» (Fapte 3, 13) au fost doar executanții pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu.

600.    Pentru Dumnezeu toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. El stabilește deci planul său etern de «predestinare» incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: «Căci asupra sfântului tău slujitor Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Ponțiu Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel [904], așa încât au împlinit toate câte mâna ta și planul tău mai dinainte au rânduit să fie» (Fapte 4, 27-28). Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor [905] în vederea împlinirii planului său de mântuire [906].

«A murit pentru păcatele noastre după Scripturi»

601.    Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea «Slujitorului celui Drept» (Is 53, 11) [907] fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală, adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului [908]. Sfântul Paul declară, într-o mărturisire de credință despre care spune că a «primit-o» (1 Cor 15, 3), că «Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi [909]». Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlinește îndeosebi profeția despre Slujitorul care suferă [910]. Isus însuși a prezentat sensul vieții și al morții sale în lumina Slujitorului care suferă [911]. După Învierea sa, El a dat ucenicilor de la Emmaus [912] această interpretare a Scripturilor și apoi apostolilor înșiși [913].

«Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi»

602.    Sfântul Petru poate așadar să formuleze astfel credința apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: «Voi ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert, moștenit de la părinți, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi arătat, în vremurile din urmă, pentru voi» (1 Pt 1, 18-20). Păcatele oamenilor, urmare a păcatului strămoșesc, sunt sancționate prin moarte [914]. Trimițând pe propriul său Fiu în condiția de sclav [915], condiția unei omeniri decăzute și sortite morții din cauza păcatului [916], «Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El, care n-a cunoscut păcatul, ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu» (2 Cor 5, 21).

603.    Isus nu a cunoscut reprobarea ca și cum El însuși ar fi păcătuit [917]. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl [918], El ne-a asumat în despărțirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Mc 15, 34; Ps 22, 1). Făcându-l astfel solidar cu noi, păcătoșii, «Dumnezeu nu l-a cruțat pe însuși Fiul său, ci l-a dat pentru noi toți» (Rom 8, 32) pentru ca să fim «împăcați cu El prin moartea Fiului său» (Rom 5, 10).

Dumnezeu are inițiativa iubirii răscumpărătoare universale

604.    Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre, Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare care precede orice merit din partea noastră: «În aceasta stă iubirea, nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre» (1 In 4, 10) [919]. «Dar Dumnezeu își arată dragostea lui față de noi prin aceea că, pe când noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi» (Rom 5, 8).

605.    Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: «Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintr-aceștia mici» (Mt 18, 14). El afirmă că a venit «să-și dea viața răscumpărare pentru mulți» (Mt 20, 28); acest ultim termen nu este restrictiv: el pune față în față omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului care se dăruiește pentru a o mântui [920]. Biserica, urmând pe apostoli [921], învață că Cristos a murit pentru toți oamenii fără excepție. «Nu există, nu a existat și nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit [922].»

III. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre

Întreaga viață a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui

606.    Fiul lui Dumnezeu, «coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci voia Tatălui său care l-a trimis» (In 6, 38), «zice intrând în lume: (...) Iată vin (...) să fac voia ta, Dumnezeule. (...) Și întru această voință suntem sfințiți prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna» (Evr 10, 5-10). Din prima clipă a Întrupării sale, Fiul îmbrățișează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: «Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui» (In 4, 34). Jertfa lui Isus «pentru păcatele lumii întregi» (1 In 2, 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: «Pentru aceasta mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viața» (In 10, 17). «Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl și precum Tatăl mi-a poruncit, așa fac» (In 14, 31).

607.    Dorința de a îmbrățișa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însuflețește întreaga viață a lui Isus [923], căci patima sa răscumpărătoare este rațiunea de a fi a Întrupării: «Ce să spun: Tată, izbăvește-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta» (In 12, 27). «Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatăl?» (In 18, 11). Și iarăși pe Cruce înainte de «a se fi săvârșit» (In 19, 30) El spune: «Mi-e sete» (In 19, 28).

«Mielul care ia asupra sa păcatul lumii»

608.    După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoșii [924], Ioan Botezătorul a văzut și a arătat în Isus pe «Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii» (In 1, 29) [925]. El arată astfel că Isus este în același timp Slujitorul care suferă și care, fără glas, se lasă dus la moarte (Is 53, 7) [926] și poartă păcatul celor mulți [927], și mielul pascal, simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paște (Ex 12, 3-14) [928]. Întreaga viață a lui Cristos îi exprimă misiunea: «să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți» (Mc 10, 45).

Isus îmbrățișează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui

609.    Îmbrățișând în inima sa omenească iubirea față de oameni a Tatălui, Isus «până la sfârșit i-a iubit» (In 13, 1) căci «mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața să și-o pună pentru prietenii săi» (In 15, 13). Astfel, în suferință și în moarte, firea sa omenească a devenit instrumentul liber și desăvârșit al iubirii sale dumnezeiești care vrea mântuirea oamenilor [929]. Într-adevăr, El a acceptat de bunăvoie patima și moartea din iubire față de Tatăl și față de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: «Nimeni nu-mi ia viața, ci Eu de la mine însumi o pun» (In 10, 18). De aici libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte [930].

La Cina cea de taină Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieții sale

610.    Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli [931], în «noaptea în care a fost vândut» (1 Cor 11, 23). În ajunul pătimirii sale, pe când era încă în libertate, Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui [932] pentru mântuirea oamenilor: «Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi» (Lc 22, 19). «Acesta este Sângele meu, al Legământului, cel care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28).

611.    Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi «memorialul» (1 Cor 11, 25) jertfei sale. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă și le cere s-o perpetueze [933]. Prin aceasta, Isus îi instituie pe apostolii săi preoți ai Noului Legământ: «Pentru ei Eu mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați întru adevăr» (In 17, 19) [934].

Agonia din Getsemani

612.    Potirul Noului Legământ, pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuși [935], Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani [936] făcându-se «ascultător până la moarte» (Fil 2, 8; cf. Evr 5, 7-8). Isus se roagă: «Tată, de este cu putință, treacă de la mine paharul acesta...» (Mt 26, 39). El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omenești. Într-adevăr, aceasta, ca și a noastră, este destinată vieții veșnice: în plus, spre deosebire de a noastră, este cu desăvârșire lipsită de păcat [937], care este cauza morții [938] dar mai presus de toate este asumată de persoana dumnezeiască a «Începătorului vieții» (Fapte 3, 15), a «Celui viu» (Ap 1, 18) [939]. Acceptând în voința sa umană să se facă voia Tatălui [940], El acceptă moartea ca răscumpărare pentru «a purta El însuși greșelile noastre, în trupul său, pe lemn» (1 Pt 2, 24).

Moartea lui Cristos este jertfa unică și definitivă

613.    Moartea lui Cristos este în același timp Jertfa Pascală care împlinește răscumpărarea definitivă a oamenilor [941] prin «Mielul care ridică păcatul lumii» (In 1, 29) [942], precum și Jertfa Noului Legământ [943] care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu [944] împăcându-l cu El prin «sângele care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28) [945].

614.    Această jertfă a lui Cristos este unică, ea desăvârșește și întrece toate jertfele [946]. Este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine [947]. Este în același timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om, care, în mod liber și din iubire [948], își oferă viața [949] Tatălui său prin Duhul Sfânt [950] pentru a repara neascultarea noastră.

Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre

615.    «Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia singur se vor face drepți cei mulți» (Rom 5, 19). Prin ascultarea sa până la moarte, Isus a săvârșit substituirea Slujitorului care suferă, a celui care «își dă viața ca jertfă de ispășire», «pentru că a purtat fărădelegile multora» «pe care îi va îndreptăți și fărădelegile lor le va lua asupra sa» (Is 53, 10-12). Isus a adus reparare pentru greșelile noastre și îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre [951].

Pe Cruce, Isus își desăvârșește jertfa

616.    «Iubirea până la sfârșit» (In 13, 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare și de reparare, de ispășire și de îndestulare. El ne-a cunoscut și ne-a iubit pe toți în oferirea vieții sale [952]. «Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că, dacă unul a murit pentru toți, atunci toți au murit» (2 Cor 5, 14). Nici un om, oricât de sfânt, nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor și să se ofere ca jertfă pentru toți. Existența în Cristos a Persoanei dumnezeiești a Fiului, care întrece și, în același timp, îmbrățișează toate persoanele umane, și care îl constituie drept Capul întregii omeniri, face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toți.

617.    «Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit. - Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii, El ne-a meritat îndreptățirea», învață Conciliul tridentin [953], subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca «izvor de mântuire veșnică» (Evr 5, 9). Biserica venerează Crucea cântând: «O crux, ave, spes unica! - Cruce, unică speranță! [954]».

Participarea noastră la jertfa lui Cristos

618.    Crucea este jertfa unică a lui Cristos, «unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni» (1 Tim 2, 5). Dar, deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată «s-a unit, într-un fel, El însuși cu orice om [955]», El «oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociați Misterului pascal [956]». El îi cheamă pe ucenicii săi «să-și ia Crucea și să-l urmeze» (Mt 16, 24), căci «El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele lui» (1 Pt 2, 21). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari [957]. Aceasta se împlinește în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociată mai intim decât oricine misterului suferinței sale răscumpărătoare [958]:

În afară de Cruce nu există altă scară care duce la cer [959].

PE SCURT

619.

«Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi» (1 Cor 15, 3).

620.

Mântuirea noastră decurge din inițiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, căci «El ne-a iubit și a trimis pe Fiul său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre» (1 In 4, 10). «Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos» (2 Cor 5, 19).

621.

Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. El semnifică acest dar și îl realizează anticipat la Cina cea de taină: «Acesta este trupul meu care se dă pentru voi» (Lc 22, 19).

622.

Răscumpărarea săvârșită de Cristos constă în aceasta: El «a venit să-și dea viața răscumpărare pentru mulți» (Mt 20, 28), adică «iubind pe ai săi până la sfârșit» (In 13, 1), pentru ca ei să fie «răscumpărați din viața deșartă, moștenită de la părinți» (1 Pt 1, 18).

623.

Prin ascultarea sa plină de iubire față de Tatăl, «până la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8), Isus împlinește misiunea de ispășire [960] a Slujitorului care suferă și care «îndreptățește pe mulți luând asupra sa fărădelegile lor» (Is 53, 11) [961].

Note


887. Cf. In 7, 50.
888. Cf. In 19, 38-39.
889. Cf. In 9, 16-17; 10, 19-21.
890. Cf. In 9, 16; 10, 19.
891. Cf. In 9, 22.
892. Cf. In 18, 31.
893. Cf. Lc 23, 2.
894. Cf. In 19, 12. 15. 21.
895. Cf. Mc 15, 11.
896. Cf. Fapte 2, 23. 36; 3, 13-14; 4, 10; 5, 30; 7, 52; 10, 39; 13, 27-28; 1 Tes 2, 14-15.
897. Cf. Lc 23, 34. Cf. Fapte 5, 28; 18, 6.
898. NA 4.
899. CR 1, 5, 11; cf. Evr 12, 3.
900. Cf. Mt 25, 45; Fapte 9, 4-5.
901. CR 1, 5, 11.
902. Sf. Francisc din Assisi, Admon. 5, 3.
903. Cf. Ps 2, 1-2.
904. Cf. Mt 26, 54; In 18, 36; 19, 11.
905. Cf. Fapte 3, 17-18.
906. Cf. Fapte 3, 14.
907. Cf. Is 53, 11-12; In 8, 34-36.
908. Ibid.; cf. și Fapte 3, 18; 7, 52; 13, 29; 26, 22-23.
909. Cf. Is 53, 7-8 și Fapte 8, 32-35.
910. Cf. Mt 20, 28.
911. Cf. Lc 24, 25-27.
912. Cf. Lc 24, 44-45.
913. Cf. Rom 5, 12; 1 Cor 15, 56.
914. Cf. Fil 2, 7.
915. Cf. Rom 8, 3.
916. Cf. In 8, 46.
917. Cf. In 8, 29.
918. Cf. 4, 19.
919. Cf. Rom 5, 18-19.
920. Cf. 2 Cor 5, 15; 1 In 2, 2.
921. Cc. Quiercy (în 853): DS 624.
922. Cf. Lc 12, 50; 22, 15; Mt 16, 21-23.
923. Cf. Lc 3, 21; Mt 3, 14-15.
924. Cf. In 1, 36.
925. Cf. Ier 11, 19.
926. Cf. Is 53, 12.
927. Cf. In 19, 36; 1 Cor 5, 7.
928. Cf. Evr 2, 10. 17-18; 4, 15; 5, 7-9.
929. Cf. In 18, 4-6; Mt 26, 53.
930. Cf. Mt 26, 20.
931. Cf. 1 Cor 5, 7.
932. Cf. Lc 22, 19.
933. Cf. Cc. Tridentin: DS 1752; 1764.
934. Cf. Lc 22, 20.
935. Cf. Mt 26, 42.
936. Cf. Cor 4, 15.
937. Cf. Rom 5, 12.
938. Cf. In 1, 4; 5, 26.
939. Cf. Mt 26, 42.
940. Cf. 1 Cor 5, 7; In 8, 34-36.
941. Cf. 1 Pt 1, 19.
942. Cf. 1 Cor 11, 25.
943. Cf. Ex 24, 8.
944. Cf. Lev 16, 15-16.
945. Cf. Evr 10, 10.
946. Cf. 1 In 4, 10.
947. Cf. In 15, 13.
948. Cf. In 10, 17-18.
949. Cf. Evr 9, 14.
950. Cf. Cc. Tridentin: DS 1529.
951. Cf. Gal 2, 20; Ef 5, 2. 25.
952. DS 1529.
953. Imnul Vexilla Regis.
954. GS 22, 2.
955. GS 22, 5.
956. Cf. Mc 10, 39; In 21, 18-19; Col 1, 24.
957. Cf. Lc 2, 35.
958. Sfânta Roza din Lima, Vita.
959. Cf. Is 53, 10.
960. Cf. Rom 5, 19.
961. Cf. In 19, 42.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire