pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 4
«Isus Cristos a pătimit sub Ponțiu Pilat,
s-a răstignit, a murit și s-a îngropat»

571.    Misterul pascal al Crucii și Învierii lui Cristos se află în centrul Veștii celei bune pe care apostolii și, urmându-i pe ei, Biserica trebuie s-o vestească lumii. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit «o dată pentru totdeauna» (Evr 9, 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos.

572.    Biserica rămâne credincioasă «interpretării tuturor Scripturilor» făcute de Isus însuși atât înainte cât și după Paștele său: «Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?» (Lc 24, 26-27. 44-45). Pătimirile lui Isus și-au luat forma concretă, istorică, din faptul că El a fost «respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari» (Mc 8, 31), care l-au «dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească și să-l biciuiască și să-l răstignească» (Mt 20, 19).

573.    Credința poate deci să încerce să scruteze împrejurările morții lui Isus, transmise cu fidelitate de Evanghelii [813] și luminate de alte izvoare istorice, pentru a înțelege mai bine sensul Răscumpărării.

PARAGRAFUL 1. Isus și Israel

574.    Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus, unii dintre farisei și dintre partizanii lui Irod, împreună cu unii preoți și cărturari, s-au înțeles ca să-l piardă [814]. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni [815]; iertarea păcatelor [816]; vindecări în ziua sabatului [817]; interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii [818]; familiaritatea cu vameșii și păcătoșii publici [819]), Isus a părut unor rău intenționați suspect de a fi posedat de diavol [820]. Este acuzat de blasfemie [821] și de profeție mincinoasă [822], crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare [823].

575.    Multe din faptele și cuvintele lui Isus au fost deci un «semn de împotrivire» (Lc 2, 34) pentru autoritățile religioase de la Ierusalim, cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numește adesea «iudeii [824]», mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu [825]. Cu siguranță, relațiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. Farisei sunt și cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pândește [826]. Isus laudă pe unii dintre ei, ca pe cărturarul din Mc 12, 34, și mănâncă în mai multe rânduri la farisei [827]. Isus confirmă învățături împărtășite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morților [828], formele de pietate (pomană, post și rugăciune) [829] și obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată, caracterul central al poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele [830].

576.    În ochii multora din Israel, Isus pare că acționează împotriva instituțiilor esențiale ale Poporului ales:
- supunerea față de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise și, pentru farisei, în interpretarea tradiției orale;
- caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălășluiește în mod privilegiat;
- credința în Dumnezeul unic, la a cărui slavă nu poate fi părtaș nici un om.

I. Isus și Legea

577.    Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte, în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ:

«Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Profeții: nu am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, nici o iotă și nici o linioară din Lege nu vor trece, până ce nu se vor face toate. Deci cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici și-i va învăța astfel pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor» (Mt 5, 17-19).

578.    Isus, Mesia lui Israel, deci cel mai mare în Împărăția cerurilor, trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte, după propriile sale cuvinte. Și El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârșit [831]. Evreii, după propria lor mărturisire, nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept [832]. De aceea, la fiecare sărbătoare anuală a Ispășirii, fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Într-adevăr, Legea constituie un întreg și, așa cum reamintește Sfântul Iacob, «cine va păzi toată Legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile» (Iac 2, 10) [833].

579.    Fariseii țineau la principiul integralității observării Legii nu numai în litera, ci și în spiritul ei. Scoțându-l în evidență pentru Israel, ei au condus pe mulți evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv [834]. Acest zel, dacă nu voia să se transforme într-o cazuistică «ipocrită» [835], nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenție extraordinară a lui Dumnezeu care va fi îndeplinirea desăvârșită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoșilor [836].

580.    Împlinirea desăvârșită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului [837]. În Isus, Legea nu mai apare săpată pe table de piatră, ci «în adâncul inimii» (Ier 31, 33) Slujitorului care, «propovăduind Legea cu fidelitate» (Is 42, 3), a devenit «legământul poporului» (Is 42, 6). Isus împlinește Legea până la a lua asupra sa «blestemul Legii» (Gal 3, 13) la care sunt expuși cei care nu «stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii» (Gal 3, 10), căci «moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greșelilor de sub Întâiul Legământ» (Evr 9, 15).

581.    Isus a apărut în ochii iudeilor și a conducătorilor lor spirituali ca un «rabbi [838]». El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice a Legii [839]. Dar, în același timp, Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învățătorii Legii, căci nu se mulțumea să-și propună interpretarea printre cele ale acestora, ci «El îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii» (Mt 7, 28-29). În El este același Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă și care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor [840]. Acesta nu strică Legea, ci o împlinește, dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: «Ați auzit că s-a zis celor de demult (...), Eu însă vă spun» (Mt 5, 33-34). Cu aceeași putere dumnezeiască El neagă unele «datini omenești» (Mc 7, 8) ale fariseilor care «desființează Cuvântul lui Dumnezeu» (Mc 7, 13).

582.    Mergând mai departe, Isus împlinește Legea privind puritatea alimentelor, atât de importantă în viața cotidiană a iudeilor, dezvăluind sensul ei «pedagogic [841]» printr-o interpretare dumnezeiască: «Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce (...) - declara astfel pure toate alimentele. Ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele» (Mc 7, 18-21). Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii, Isus a fost înfruntat de unii învățători ai Legii care nu acceptau interpretarea sa despre Lege, deși garantată de semnele dumnezeiești care o însoțeau [842]. Acest lucru este valabil în special cu privire la problema sabatului: Isus reamintește, adesea cu argumente rabinice [843], că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu [844] sau a aproapelui [845], slujire pe care o împlinesc vindecările sale.

II. Isus și Templul

583.    Isus, asemenea profeților dinaintea lui, a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. El a fost prezentat aici de către Iosif și Maria la patruzeci de zile după naștere [846]. La vârsta de doisprezece ani, El se hotărăște să rămână în Templu pentru a le reaminti părinților săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său [847]. Aici a urcat El în fiecare an, cel puțin de Paște, în timpul vieții sale ascunse [848]; însăși slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice [849].

584.    Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Templul este pentru El lăcașul Tatălui său, o casă de rugăciune, și este indignat de faptul că incinta exterioară a devenit un loc de negoț [850]. Dacă îi gonește pe negustori din Templu, o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: «Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie. Și și-au adus aminte ucenicii lui că este scris: ''Râvna casei tale mă mistuie'' (Ps 69, 10)» (In 2, 16-17). După Învierea lui, apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu [851].

585.    În preajma pătimirii sale, Isus a vestit totuși ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră [852]. Este vorba de vestirea unui semn al timpului din urmă, care va începe chiar cu Paștele său [853]. Dar această profeție a fost raportată deformat de către martori mincinoși la interogatoriul de la marele preot [854] și i-a fost repetată ca insultă pe când era țintuit pe Cruce [855].

586.    Departe de a fi fost ostil Templului [856], unde și-a împărtășit esențialul învățăturii sale [857], Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociinduși-l pe Petru [858], pe care tocmai îl așezase drept temelie Bisericii sale viitoare [859]. Mai mult, El s-a identificat cu Templul, prezentându-se drept lăcașul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni [860]. De aceea uciderea lui în trup [861] vestește distrugerea Templului, care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: «Vine ceasul când nici pe acest munte, nici la Ierusalim nu-l veți adora pe Tatăl» (In 4, 21) [862].

III. Isus și credința lui Israel în Dumnezeul unic și mântuitor

587.    Dacă Legea și Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de «împotrivire [863]» din partea lui Isus față de autoritățile religioase ale lui Israel, pentru acestea adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor, lucrare dumnezeiască prin excelență [864].

588.    Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameșii și cu păcătoșii [865] cu aceeași familiaritate ca și cu ei, fariseii [866]. Împotriva acelora dintre ei «care se credeau drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți» (Lc 18, 9) [867], Isus a afirmat: «N-am venit să-i chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință» (Lc 5, 32). El a mers mult mai departe, proclamând în fața fariseilor că, păcatul fiind universal [868], cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înșiși în ceea ce îi privește [869].

589.    Isus a scandalizat mai cu seamă prin aceea că a identificat comportarea sa plină de milă față de păcătoși cu atitudinea lui Dumnezeu însuși față de aceștia [870]. El a mers până la a lăsa să se înțeleagă că, mâncând împreună cu păcătoșii [871], îi accepta la ospățul mesianic [872]. Dar Isus a pus în dilemă autoritățile religioase ale lui Israel mai ales iertând păcatele. Nu vor spune pe bună dreptate, îngrozite: «Numai Dumnezeu poate ierta păcatele» (Mc 2, 7)? Iertând păcatele, Isus ori hulește, căci om fiind se face egalul lui Dumnezeu [873], ori spune adevărul și persoana sa face prezent și revelează numele lui Dumnezeu [874].

590.    Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigență atât de absolută ca aceasta: «Cine nu este cu mine este împotriva mea» (Mt 12, 30); tot așa când spune că El este «mai mult decât Iona, (...) mai mult decât Solomon» (Mt 12, 41-42), «mai mult decât Templul» (Mt 12, 6); când reamintește cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său [875], când afirmă: «Înainte să fie Abraham, Eu sunt» (In 8, 58); și de asemenea: «Tatăl și cu mine una suntem» (In 10, 30).

591.    Isus a cerut autorităților religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său pe care El le împlinește [876]. Dar un asemenea act de credință trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuși spre o nouă «naștere de sus» (In 3, 7) prin atracția harului dumnezeiesc [877]. O astfel de cerință de convertire în fața unei împliniri atât de surprinzătoare a făgăduințelor [878] explică tragica neînțelegere a Sinedriului care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor [879]. Membrii acestuia acționau astfel atât din «neștiință» [880], cât și din «împietrirea» (Mc 3, 5; Rom 11, 25) «necredinței» (Rom 11, 20).

PE SCURT

592.

Isus nu a desființat Legea de pe Sinai, ci a dus-o la împlinire [881] cu o asemenea desăvârșire [882] încât îi revelează semnificația ultimă [883] și răscumpără încălcarea ei [884].

593.

Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj și a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaș al lui Dumnezeu printre oameni. Templul prefigurează misterul său. Dacă îi vestește distrugerea, o face pentru a pune în lumină propria sa moarte și intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii, în care Trupul său va fi Templul definitiv.

594.

Isus a săvârșit fapte, ca de exemplu iertarea păcatelor, care l-au arătat a fi însuși Dumnezeul mântuitor [885]. Unii iudei, care, nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om [886], vedeau în El «un om care se face pe sine Dumnezeu» (In 10, 33), l-au judecat ca blasfemator.

Note


813. Cf. DV 19.
814. Cf. Mc 3, 6.
815. Cf. Mt 12, 24.
816. Cf. Mc 2, 7.
817. Cf. Mc 3, 1-6.
818. Cf. Mc 7, 14-23.
819. Cf. Mc 2, 14-17.
820. Cf. Mc 3, 22; In 8, 48; 10, 20.
821. Cf. Mc 2, 7; In 5, 18; 10, 33.
822. Cf. In 7, 12; 7, 52.
823. Cf. In 8, 59; 10, 31.
824. Cf. In 1, 19; 2, 18; 5, 10; 7, 13; 9, 22; 18, 12; 19, 38; 20, 19.
825. Cf. In 7, 48-49.
826. Cf. Lc 13, 31.
827. Cf. Lc 7, 36; 14, 1.
828. Cf. Mt 22, 23-34; Lc 20, 39.
829. Cf. Mt 6, 2-18.
830. Cf. Mc 12, 28-34.
831. Cf. In 8, 46.
832. Cf. In 7, 19; Fapte 13, 38-41; 15, 10.
833. Cf. Gal 3, 10; 5, 3.
834. Cf. Rom 10, 2.
835. Cf. Mt 15, 3-7; Lc 11, 39-54.
836. Cf. Is 53, 11; Evr 9, 15.
837. Cf. Gal 4, 4.
838. Cf. In 11, 28; 3, 2; Mt 22, 23-24. 34-36.
839. Cf. Mt 12, 5; 9, 12; Mc 2, 23-27; Lc 6, 6-9; In 7, 22-23.
840. Cf. Mt 5, 1.
841. Cf. Gal 3, 24.
842. Cf. In 5, 36; 10, 25. 37-38; 12, 37.
843. Cf. Mc 2, 25-27; In 7, 22-24.
844. Cf. Mt 12, 5; Num 28, 9.
845. Cf. Lc 13, 15-16; 14, 3-4.
846. Cf. Lc 2, 22-39.
847. Cf. Lc 2, 46-49.
848. Cf. Lc 2, 41.
849. Cf. In 2, 13-14; 5, 1. 14; 7, 1. 10. 14; 8, 2; 10, 22-23.
850. Cf. Mt 21, 13.
851. Cf. Fapte 2, 46; 3, 1; 5, 20. 21; etc.
852. Cf. Mt 24, 1-2.
853. Cf. Mt 24, 3; Lc 13, 35.
854. Cf. Mc 14, 57-58.
855. Cf. Mt 27, 39-40.
856. Cf. Mt 8, 4; 23, 21; Lc 17, 14; In 4, 22.
857. Cf. In 18, 20.
858. Cf. Mt 17, 24-27.
859. Cf. Mt 16, 18.
860. Cf. In 2, 21; Mt 12, 6.
861. Cf. In 2, 18-22.
862. Cf. In 4, 23-24; Mt 27, 51; Evr 9, 11; Ap 21, 22.
863. Cf. Lc 2, 34.
864. Cf. Lc 20, 17-18; Ps 118, 22.
865. Cf. Lc 5, 30.
866. Cf. Lc 7, 36; 11, 37; 14, 1.
867. Cf. In 7, 49; 9, 34.
868. Cf. In 8, 33-36.
869. Cf. In 9, 40-41.
870. Cf. Mt 9, 13; Os 6, 6.
871. Cf. Lc 15, 1-2.
872. Cf. Lc 15, 23-32.
873. Cf. In 5, 18; 10, 33.
874. Cf. In 17, 6. 26.
875. Cf. Mc 12, 36. 37.
876. Cf. In 10, 36-38.
877. Cf. In 6, 44.
878. Cf. Is 53, 1.
879. Cf. Mc 3, 6; Mt 26, 64-66.
880. Cf. Lc 23, 34; Fapte 3, 17-18.
881. Cf. Mt 5, 17-19.
882. Cf. In 8, 46.
883. Cf. Mt 5, 33.
884. Cf. Evr 9, 15.
885. Cf. In 5, 16-18.
886. Cf. In 1, 14.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire