pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 3. Misterele vieții lui Cristos

512.    Simbolul credinței nu vorbește, cu privire la viața lui Cristos, decât de misterele Întrupării (zămislirea și nașterea) și de Paște (patimă, răstignire, moarte, înmormântare, coborâre în iad, înviere, înălțare). El nu spune nimic explicit despre misterele vieții ascunse și ale vieții publice a lui Isus, însă articolele de credință privind Întruparea și Paștele lui Isus luminează toată viața pământească a lui Cristos. «Tot ce a făcut și a învățat Isus, de la început și până în ziua în care (...) a fost înălțat la cer» (Fapte 1, 1-2) trebuie privit în lumina misterelor Crăciunului și Paștelui.

513.    Cateheza, după împrejurări, va dezvolta toată bogăția misterelor lui Isus. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieții lui Cristos (I), pentru a schița apoi principalele mistere ale vieții ascunse (II) și publice (III) a lui Isus.

I. Toată viața lui Cristos este mister

514.    Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. Nu se spune aproape nimic despre viața sa la Nazaret și chiar o mare parte a vieții sale publice nu este relatată [679]. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris «pentru ca voi să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele lui» (In 20, 31).

515.    Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii care au crezut [680] și care vor să-și împărtășească și altora credința. După ce au cunoscut în credință cine este Isus, au putut vedea și arăta și altora urmele misterului lui în toată viața lui pământească. De la scutecele nașterii lui [681] și până la oțetul pătimirii [682] și la giulgiul Învierii [683], totul în viața lui Isus este semn al misterului său. Prin gesturile, minunile, cuvintele sale, a fost revelat că «în El locuiește în trup toată plinătatea dumnezeirii» (Col 2, 9). Firea sa omenească apare astfel ca «sacramentul», adică semnul și instrumentul dumnezeirii sale și al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viața sa pământească duce la misterul invizibil al filiațiunii sale divine și al misiunii sale răscumpărătoare.

Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus

516.    Toată viața lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele și faptele sale, tăcerile și suferințele, felul său de a fi și de a vorbi. Isus poate spune: «Cine mă vede îl vede pe Tatăl» (In 14, 9), iar Tatăl: «Acesta este Fiul meu preaiubit; pe El să-l ascultați» (Lc 9, 35). Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voința Tatălui [684], cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă «iubirea lui Dumnezeu pentru noi» (1 In 4, 9).

517.    Toată viața lui Cristos este mister de Răscumpărare. Răscumpărarea ne vine înainte de toate prin sângele Crucii [685], dar acest mister acționează în toată viața lui Cristos, încă de la Întruparea sa, prin care, făcându-se sărac, ne îmbogățește prin sărăcia sa [686]; în viața sa ascunsă, care prin supunerea sa [687] repară nesupunerea noastră; în cuvântul său, care îi purifică pe cei care îl ascultă [688], în vindecările și exorcismele sale, prin care «a luat asupră-și slăbiciunile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat» (Mt 8, 17) [689]; în Învierea sa, prin care ne face drepți [690].

518.    Toată viața lui Cristos este mister de Recapitulare. Tot ce a făcut, a spus și a suferit Isus avea drept scop să-l reașeze în vocația lui dintâi pe omul căzut:

Atunci când s-a întrupat și s-a făcut om, El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor și ne-a dobândit pe scurt mântuirea, astfel încât tot ce am pierdut în Adam, adică faptul de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să recuperăm în Cristos Isus  [691]. Tocmai de aceea Cristos a trecut prin toate vârstele vieții, redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu [692].

Comuniunea noastră cu misterele lui Isus

519.    Întreaga bogăție a lui Cristos «este destinată fiecărui om și constituie un bun al fiecăruia [693]». Cristos nu și-a trăit viața pentru sine însuși, ci pentru noi, de la întruparea sa «pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire» până la moartea sa «pentru păcatele noastre» (1 Cor 15, 3) și la Învierea sa «pentru îndreptățirea noastră» (Rom 4, 25). Și chiar și acum este «mijlocitorul nostru la Tatăl» (1 In 2, 1), «fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi» (Evr 7, 25). Cu tot ce a trăit și a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna, El rămâne de-a pururi «în fața lui Dumnezeu pentru noi» (Evr 9, 24).

520.    În toată viața sa Isus se arată ca modelul nostru [694]. El este «omul desăvârșit [695]» care ne cheamă să-i devenim ucenici și să-l urmăm: prin înjosirea sa, ne-a dat un exemplu de imitat [696], prin rugăciunea sa, El cheamă la rugăciune [697], prin sărăcia sa, ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia și prigoana [698].

521.    Tot ce a trăit Cristos, El ne face să putem trăi și noi în El, iar El să trăiască în noi. «Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om [699]». suntem chemați să fim una cu El; El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi și ca model al nostru:

Trebuie să continuăm și să împlinim în noi stările și misterele lui Isus și să-l rugăm adesea să le împlinească și să le desăvârșească în noi și în toată Biserica sa (...). Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi și în toată Biserica sa o participare și ca o extindere și continuare a misterelor sale, prin harurile pe care vrea să ni le împărtășească și prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. Și pe această cale vrea să le împlinească în noi [700].

II. Misterele copilăriei și ale vieții ascunse a lui Isus

Pregătirile

522.    Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens, încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Rituri și sacrificii, figuri și simboluri din «Primul Legământ» (Evr 9, 15) - pe toate le face convergente spre Cristos; îl vestește prin gura profeților care se succed în Israel; trezește, pe de altă parte, în inima păgânilor, o așteptare nelămurită a acestei veniri.

523.    Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul [701] direct al Domnului, trimis pentru a-i pregăti calea [702]. «Proroc al Celui Preaînalt» (Lc 1, 76), el e cel mai mare dintre toți profeții [703] și ultimul dintre ei [704]; el inaugurează Evanghelia [705]; salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale [706] și își află bucuria în a fi «prietenul Mirelui» (In 3, 29), pe care îl numește «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1, 29). Mergând înaintea lui Isus «cu duhul și cu puterea lui Ilie» (Lc 1, 17), îi dă mărturie prin predicarea sa, prin botezul său de pocăință, și, în cele din urmă, prin martiriul său [707].

524.    Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această așteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioșii își reînnoiesc dorința arzătoare după cea de a doua Venire [708]. Prin celebrarea nașterii și martiriului Înaintemergătorului, Biserica se unește cu dorința lui: «Trebuie ca El să crească iar eu să mă micșorez» (In 3, 30).

Misterul Crăciunului

525.    Isus s-a născut în umilința unui staul, într-o familie săracă [709]; niște simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească [710]. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopți:

Fecioara astăzi pe cel mai presus de ființă îl naște
și pământul peșteră Celui Neapropiat aduce.
Îngerii și păstorii îl preamăresc,
iar magii cu steaua călătoresc:
căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr,
Dumnezeu cel mai înainte de veci [711]!

526.    «Să te faci copil» în fața lui Dumnezeu este condiția pentru a intra în Împărăție [712]; pentru aceasta, trebuie să te smerești [713], să te faci mic, ba mai mult: trebuie «să te naști de sus» (In 3, 7), «să fii născut din Dumnezeu» (In 1, 13), «pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu» (In 1, 12). Misterul Crăciunului se împlinește în noi când Cristos «ia chip» în noi (Gal 4, 19). Crăciunul este misterul acestui «schimb minunat»:

       O, admirabile commercium! Creator generis humani, animatum corpus sumens, de Virgine nasci dignatus est; et procedens homo sine semine, largitus est nobis suam deitatem. - O, schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însuflețit, binevoind să se nască dintr-o Fecioară; fără lucrare omenească făcându-se om, ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa [714].

Misterele copilăriei lui Isus

527.    Tăierea împrejur a lui Isus, a opta zi după nașterea sa [715], este semnul intrării sale în rândul urmașilor lui Abraham, în poporul Legământului, semnul supunerii sale față de Lege [716] și al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel, la care va participa în tot timpul vieții. Acest semn prefigurează «tăierea împrejur a lui Cristos» - Botezul (Col 2, 11-13).

528.    Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan și nunta din Cana [717], ea celebrează adorarea lui Isus de către «magii» veniți din Răsărit (Mt 2, 1). În acești «magi», reprezentanți ai religiilor păgâne din regiunile învecinate, Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. Venirea magilor la Ierusalim «pentru a se închina regelui iudeilor» (Mt 2, 2) arată că ei caută în Israel, la lumina mesianică a stelei lui David [718], pe Acela care va fi împăratul neamurilor [719]. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus și să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei [720] și primind de la ei făgăduința lor mesianică, așa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament [721]. Epifania manifestă că «plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor [722]» și dobândește demnitatea israelită [723].

529.    Prezentarea lui Isus la Templu [724] îl arată ca pe Întâiul născut care aparține Domnului [725]. În Simeon și Ana, întreaga așteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (așa numește tradiția bizantină acest eveniment). Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult așteptat, «lumina neamurilor» și «slava lui Israel», dar și «semn de împotrivire». Sabia durerii, care este prorocită Mariei, vestește cealaltă jertfă, desăvârșită și unică, a Crucii, care va da mântuirea pe care Dumnezeu a «pregătit-o înaintea tuturor popoarelor».

530.    Fuga în Egipt și uciderea pruncilor nevinovați [726] arată împotrivirea întunericului față de lumină: «La ai săi a venit și ai săi nu l-au primit» (In 1, 11). Toată viața lui Cristos va fi sub semnul persecuției, pe care ai săi o împărtășesc cu El [727]. Întoarcerea sa din Egipt [728] evocă Exodul [729] și îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv.

Misterele vieții ascunse a lui Isus

531.    În cea mai mare parte a vieții sale, Isus a împărtășit condiția imensei majorități a oamenilor: o viață de toate zilele fără măreție aparentă, viață de muncă manuală, viață religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu [730], viață în sânul comunității. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era «supus» părinților săi și că «creștea în înțelepciune, în vârstă și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2, 51-52).

532.    Supunerea lui Isus față de mama sa și de tatăl său după lege împlinește în mod desăvârșit cea de a patra poruncă. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale față de Tatăl său ceresc. Supunerea de fiecare zi față de Iosif și Maria vestește și anticipează supunerea din Joia Mare: «nu voia mea...» (Lc 22, 42). Ascultarea lui Cristos, în cotidianul vieții sale ascunse, inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam [731].

533.    Viața ascunsă de la Nazaret permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obișnuite ale vieții de toate zilele:

Nazaretul este școala unde începe să fie înțeleasă viața lui Isus: școala Evangheliei (...). Mai întâi, o lecție de tăcere. O, de s-ar renaște în noi prețuirea tăcerii, această admirabilă și indispensabilă atmosferă a spiritului (...). O lecție de viață de familie. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumusețea ei austeră și simplă, caracterul ei sacru și inviolabil (...). O lecție de muncă. O, Nazaret, cămin al «Fiului Lemnarului», mai ales aici am vrea să înțelegem și să celebrăm legea, aspră dar mântuitoare, a trudei omenești (...); și, în sfârșit, vrem să salutăm aici pe toți cei care muncesc în lumea întreagă și să le arătăm pe marele lor model, pe fratele lor dumnezeiesc [732].

534.    Regăsirea lui Isus în Templu [733] e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viață ascunsă a lui Isus. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiația sa divină: «Nu știați voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?» Maria și Iosif «nu au înțeles» acest cuvânt, dar l-au primit în credință, iar Maria «păstra cu grijă toate acestea în inima sa», de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieți obișnuite.

III. Misterele vieții publice a lui Isus

Botezul lui Isus

535.    Începutul [734] vieții publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan [735]. Ioan proclama «un botez de pocăință pentru iertarea păcatelor» (Lc 3, 3). O mulțime de păcătoși, vameși și ostași [736], farisei și saducei [737] și desfrânate [738] vin să fie botezați de el. «Atunci se arată Isus». Botezătorul șovăie, Isus insistă: și primește Botezul. Atunci Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus, iar glasul din cer proclamă: «Acesta este Fiul meu preaiubit» (Mt 3, 13-17). Aceasta este manifestarea («Epifania») lui Isus ca Mesia al lui Israel și Fiu al lui Dumnezeu.

536.    Botezul lui Isus este, din partea sa, acceptarea și inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoși [739]; este de pe acum «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1, 29): de pe acum anticipează «botezul» morții sale sângeroase [740]. Vine, de acum, să «împlinească toată dreptatea» (Mt 3, 15), adică se supune pe de-a-ntregul voinței Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morții pentru iertarea păcatelor noastre [741]. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui care își pune toată bucuria în Fiul său [742]. Duhul, pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa, vine «să se odihnească» asupra lui (In 1, 32-33) [743]. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. La Botezul său «s-au deschis cerurile» (Mt 3, 16) pe care le închisese păcatul lui Adam; iar apele sunt sfințite prin coborârea în ele a lui Isus și a Duhului, preludiu al noii creații.

537.    Prin Botez, creștinul este asimilat în mod sacramental lui Isus, care, prin Botez, își anticipează moartea și învierea; El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile și al căinței, să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El, să se renască din apă și din Duh pentru a deveni, întru Fiul, fiu preaiubit al Tatălui și «a umbla întru înnoirea vieții» (Rom 6, 4):

Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El; să coborâm cu El, ca să fim înălțați cu El; să urcăm împreună cu El, ca să fim preamăriți întru El [744].
Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învață că, după cufundarea în apă, Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului și că, înfiați de glasul Tatălui, devenim fii ai lui Dumnezeu [745].

Ispitirea lui Isus

538.    Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu, îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: «Împins de Duhul» în pustiu, Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce; trăiește printre fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujesc [746]. La încheierea acestui timp, Satana îl ispitește de trei ori, căutând să-i pună la încercare atitudinea filială față de Dumnezeu. Isus respinge aceste atacuri, ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis și ale lui Israel în pustiu, iar diavolul se îndepărtează de El, «pentru a se întoarce la timpul stabilit» (Lc 4, 13).

539.    Evangheliștii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Isus este noul Adam, care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Isus împlinește în mod desăvârșit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu [747], Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voința divină. Prin aceasta, Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe «cel puternic» pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3, 27). Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruința Patimilor, ascultarea supremă a iubirii sale filiale față de Tatăl.

540.    Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia, spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana și de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii [748]. De aceea, Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: «căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat» (Evr 4, 15). În fiecare an, Biserica se unește cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare.

«Împărăția lui Dumnezeu este aproape»

541.    «După ce Ioan a fost aruncat în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu și spunând: ''S-a împlinit timpul și Împărăția lui Dumnezeu este aproape: convertiți-vă și credeți în Evanghelie''» (Mc 1, 15). «Spre a împlini voința Tatălui, Cristos a pus început Împărăției cerurilor pe pământ [749].» Or, voința Tatălui este «să-i înalțe pe oameni la participarea la viața dumnezeiască [750]». El face aceasta adunând pe toți oamenii în jurul Fiului său, Isus Cristos. Această adunare este Biserica, ce «constituie pe pământ sămânța și începutul Împărăției» lui Dumnezeu [751].

542.    Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în «familia lui Dumnezeu». El îi cheamă în jurul său prin cuvânt, prin «semnele» sale care arată Împărăția lui Dumnezeu, prin trimiterea ucenicilor. El va realiza venirea Împărăției, mai ales prin marele mister al Paștelui său: moartea pe Cruce și Învierea sa. «Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine» (In 12, 32). La această unire cu Cristos sunt chemați toți oamenii [752].

Vestirea Împărăției lui Dumnezeu

543.    Toți oamenii sunt chemați să intre în Împărăție. Vestită în primul rând fiilor lui Israel [753], această Împărăție mesianică este destinată să primească pe oamenii din toate neamurile [754]. Pentru a ajunge la ea, trebuie să primești cuvântul lui Isus:

Într-adevăr, cuvântul Domnului se aseamănă unei semințe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credință și fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăși Împărăția lui Dumnezeu; apoi sămânța, prin puterea proprie, încolțește și crește până la vremea secerișului [755].

544.    Împărăția aparține celor săraci și celor mici, adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. Isus este trimis «să ducă Vestea cea Bună săracilor» (Lc 4, 18) [756]. El îi numește fericiți căci «a lor este Împărăția cerurilor» (Mt 5, 3); «celor mici» a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înțelepți și iscusiți [757]. De la iesle și până la Cruce, Isus împărtășește viața celor săraci: cunoaște foamea [758], setea [759] și lipsurile [760]. Mai mult, El se identifică cu săracii de toate felurile și face din iubirea activă față de ei condiție pentru intrarea în Împărăția sa [761].

545.    Isus îi cheamă la masă, în Împărăție, pe păcătoși: «Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși» (Mc 2, 17) [762]. El îi cheamă la convertire, fără de care nu se poate intra în Împărăție, dar le arată prin cuvânt și prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui față de ei [763], nemăsurata «bucurie din cer pentru un singur păcătos care se convertește» (Lc 15, 7). Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieți, «spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28).

546.    Isus cheamă la intrarea în Împărăție slujindu-se de parabole, trăsătură tipică a învățăturii sale [764]. Prin ele, El cheamă la ospățul Împărăției [765], dar cere și o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăția, trebuie să dai tot [766]; cuvintele nu sunt deajuns, trebuie fapte [767]. Parabolele sunt pentru om ca niște oglinzi: primește el oare cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun [768]? Și ce face cu talanții primiți [769]? Isus și prezența Împărăției în această lume se află tainic în miezul parabolelor. Trebuie să intri în Împărăție, adică să devii ucenic al lui Cristos, pentru a «cunoaște tainele Împărăției cerurilor» (Mt 13, 11). Pentru cei care rămân «afară» (Mc 4, 11), totul rămâne enigmatic [770].

Semnele Împărăției cerurilor

547.    Isus își însoțește cuvintele prin numeroase «minuni, fapte de putere și semne» (Fapte 2, 22). care arată că Împărăția este prezentă în El. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit [771].

548.    Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis [772]. Ele cheamă la credință în El [773]. Celor care i se adresează cu credință, le dăruiește ceea ce-i cer [774]. Atunci minunile întăresc credința în Cel care săvârșește lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu [775]. Dar ele pot fi și «prilej de poticnire» (Mt 11, 6). Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea și dorințele după ceva magic. Cu toate minunile sale atât de evidente, Isus este respins de unii [776]; ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. Mc 3, 22).

549.    Eliberând pe unii oameni de relele pământești, de foame [777], de nedreptate [778], de boală și de moarte [779], Isus a săvârșit semne mesianice; totuși, El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ [780], ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului [781], care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu și care este cauza tuturor aservirilor omenești.

550.    Venirea Împărăției lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăției Satanei [782]: «Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli, înseamnă că a sosit pentru voi Împărăția lui Dumnezeu» (Mt 12, 28). Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor [783]. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra «principelui lumii acesteia» (In 12, 31). Împărăția lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: «Regnavit a ligno Deus. - Dumnezeu a domnit de pe Lemn [784]».

«Cheile Împărăției»

551.    Chiar de la începutul vieții sale publice, Isus a ales doisprezece bărbați, ca să fie cu El și să participe la misiunea sa [785]. El îi face părtași de autoritatea sa și îi trimite «să vestească Împărăția lui Dumnezeu și să vindece» (Lc 9, 2). Ei rămân pentru totdeauna asociați la Împărăția lui Cristos, căci El conduce Biserica prin ei:

Eu orânduiesc pentru voi Împărăție, așa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine, ca să mâncați și să beți la masă în Împărăția Mea și să ședeți pe scaune ca să judecați cele douăsprezece seminții ale lui Israel (Lc 22, 29-30).

552.    În colegiul celor Doisprezece, Simon Petru ocupă primul loc [786]. Isus i-a încredințat o misiune unică. Datorită unei revelații venind de la Tatăl, Petru mărturisise: «Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu». Domnul îi declarase atunci: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile Iadului nu o vor birui» (Mt 16, 18). Cristos, «Piatra cea vie» (1 Pt 2, 4), asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morții. Petru, pentru credința mărturisită de el, va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. El va avea misiunea de a feri această credință de orice slăbiciune și de a-i întări în ea pe frații săi [787].

553.    Isus i-a încredințat lui Petru o autoritate specifică: «Ție îți voi da cheile Împărăției cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri» (Mt 16, 19). «Puterea cheilor» desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Isus, «Bunul Păstor» (In 10, 11), a confirmat această misiune după Învierea sa: «Paște oile mele» (In 21, 15-17). Puterea de a «lega» și de a «dezlega» indică autoritatea de a ierta păcatele, de a rosti judecăți în materie de doctrină și de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Isus a încredințat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor [788] și îndeosebi a lui Petru, singurul căruia i-a încredințat în mod explicit cheile Împărăției.

O anticipare a Împărăției: Schimbarea la Față

554.    Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învățătorul «a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim și acolo să sufere,(...) să fie dat morții și a treia zi să învie» (Mt 16, 21). Petru refuză această înștiințare [789], iar ceilalți nici măcar nu o înțeleg [790]. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Față a lui Isus [791], pe un munte înalt, în fața a trei martori aleși de El: Petru, Iacob și Ioan. Fața și veșmintele lui Isus străfulgeră de lumină, Moise și Ilie se arată, «vorbindu-i despre plecarea sa pe care urma să o săvârșească la Ierusalim» (Lc 9, 31). Un nor îi acoperă și un glas din cer rostește: «Acesta este Fiul meu, pe care l-am ales: pe El să-l ascultați» (Lc 9, 35).

555.    Timp de o clipă, Isus își arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată și că, pentru «a intra în gloria sa» (Lc 24, 26), trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. Moise și Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea și Profeții vestiseră suferințele lui Mesia [792]. Patima lui Isus este într-adevăr voința lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu [793]. Norul arată prezența Sfântului Duh: «Tota Trinitas apparuit: Pater in voce; Filius in homine; Spiritus in nube clara. - Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos [794]»:

Schimbatu-te-ai la față pe munte, Cristoase Dumnezeule, și ucenicii tăi, pe cât puteau cuprinde, au văzut mărirea ta: ca, atunci când te vor vedea răstignit, să înțeleagă că Patima ta era de bunăvoie și să vestească lumii că Tu ești cu adevărat raza Tatălui [795].

556.    În pragul vieții sale publice: Botezul; în pragul Paștelui: Schimbarea la Față. Prin Botezul lui Isus «declaratum fuit mysterium primae regenerationis - s-a arătat misterul primei renașteri»: Botezul nostru; Schimbarea la Față este «sacramentum secundae regenerationis - sacramentul celei de-a doua renașteri»: învierea noastră [796]. Încă de acum, participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Schimbarea la Față ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, «care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale» (Fil 3, 21). Dar ea ne amintește și că «trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu» (Fapte 14, 22):

Aceasta Petru n-o înțelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte [797]. Ți-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îți spune: Coboară ca să trudești pe pământ, ca să slujești pe pământ, ca să fii disprețuit, răstignit pe pământ. Viața coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotrivești suferinței [798]?

Urcarea lui Isus la Ierusalim

557.    «Și când i s-au împlinit zilele suirii sale, Isus și-a întărit fața ca să meargă la Ierusalim» (Lc 9, 51) [799]. Prin această hotărâre, El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. În trei rânduri, El își vestise Patima și Învierea [800]. Îndreptându-se spre Ierusalim, El spune: «Nu se cuvine ca un proroc să piară afară din Ierusalim» (Lc 13, 33).

558.    Isus amintește de martiriul profeților care fuseseră uciși în Ierusalim [801]. Cu toate acestea, El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: «De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi, așa cum găina își strânge puii sub aripi, și voi n-ați vrut» (Mt 23, 37b). Când Ierusalimul se ivește în zare, Isus plânge asupra lui și își exprimă încă o dată dorința inimii: «O, dacă ai fi înțeles și tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum, au rămas ascunse ochilor tăi!» (Lc 19, 41-42).

Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim

559.    Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus, care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege [802], își alege momentul și își pregătește intrarea mesianică în orașul lui «David, tatăl său» (Lc 1, 32) [803]. Este aclamat ca fiul lui David, cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă «mântuiește!», «dă mântuire!»). Căci «Regele măririi» (Ps 24, 7-10) intră în Orașul său «călare pe mânzul asinei» (Zah 9, 9): El nu cucerește pe Fiica Sionului, prefigurarea Bisericii sale, nici prin viclenie, nici prin violență, ci prin umilința care dă mărturie despre Adevăr [804]. De aceea, supușii Împărăției sale, în acea zi, sunt pruncii [805] și «săracii lui Dumnezeu», care îl aclamă așa cum îngerii îl vestiseră păstorilor [806]. Strigătul lor, «Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului» (Ps 118, 26), este reluat de Biserică în cântarea Sanctus - «Sfânt» a liturgiei euharistice, ca introducere la memorialul Paștelui Domnului.

560.    Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăției pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paștele Morții și Învierii sale. Prin celebrarea ei, în Duminica Floriilor, liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare și Sfântă.

PE SCURT

561.

«Toată viața lui Cristos a fost o continuă învățătură: tăcerile sale, minunile și gesturile sale, rugăciunea, iubirea sa pentru om, preferința sa pentru cei mici și săraci, acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii, Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său și împlinirea Revelației [807].»

562.

Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui, până ce Cristos va lua chip în ei [808]. «De aceea, suntem cuprinși în misterele vieții lui, îmbrăcăm chipul lui, morți și înviați împreună cu El, până când vom domni împreună cu El [809].»

563.

Păstor sau Mag, nu se poate ajunge la Dumnezeu aici pe pământ decât îngenunchind în fața ieslei din Betleem și adorându-l ascuns într-un prunc plăpând.

564.

Prin supunerea sa față de Maria și Iosif, precum și prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret, Isus ne dă exemplul sfințeniei în viața cotidiană de familie și de muncă.

565.

Încă de la începutul vieții sale publice, la Botezul său, Isus este «Slujitorul» cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin «botezul» pătimirii sale.

566.

Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl.

567.

Împărăția cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. «Ea strălucește înaintea ochilor oamenilor în cuvântul, în faptele și în prezența lui Cristos [810]». Biserica este sămânța și începutul acestei Împărății. Cheile ei sunt încredințate lui Petru.

568.

Schimbarea la Față a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credință în vederea Patimilor: urcarea pe «muntele înalt» pregătește urcarea pe Calvar. Cristos, Capul Bisericii, manifestă ceea ce Trupul său conține și iradiază în Sfintele Taine: «speranța Gloriei» (Col 1, 27) [811].

569.

Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim, deși știa că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoșilor [812].

570.

Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăției pe care Regele-Mesia, întâmpinat în oraș de copii și de cei smeriți cu inima, o va împlini prin Paștele Morții și Învierii sale.

Note


679. Cf. In 20, 30.
680. Cf. Mc 1, 1; In 21, 24.
681. Cf. Lc 2, 7.
682. Cf. Mt 27, 48.
683. Cf. In 20, 7.
684. Cf. Evr 10, 5-7.
685. Cf Ef 1, 7; Col 1, 13-14; 1 Pt 1, 18-19.
686. Cf. 2 Cor 8, 9.
687. Cf. Lc 2, 51.
688. Cf. In 15, 3.
689. Cf. Is 53, 4.
690. Cf Rom 4, 25.
691. Sf. Irineu, Haer. 3, 18, 1.
692. Ibid. 3, 18, 7; Cf. 2, 22, 4.
693. RH 11.
694. Cf. Rom 15, 5; Fil 2, 5.
695. GS 38.
696. Cf In 13, 15.
697. Cf. Lc 11, 1.
698. Cf. Mt 5, 11-12.
699. GS 22, §2.
700. Sf Ioan Eudes, Regn.
701. Cf. Fapte 13, 24.
702. Cf. Mt 3, 3.
703. Cf. Lc 7, 26.
704. Cf. Mt 11, 13.
705. Cf. Fapte 1, 22; Lc 16, 16.
706. Cf. Lc 4, 1.
707. Cf. Mc 6, 17-29.
708. Ap 22, 17.
709. Cf. Lc 2, 6-7.
710. Cf. Lc 2, 8-20.
711. Condacul lui Roman Melodul.
712. Cf. Mt 18, 3-4.
713. Cf. Mt 23, 12.
714. LH, Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului.
715. Cf. Lc 2, 21.
716. Cf. Gal 4, 4.
717. Cf. LH, Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei.
718. Cf. Num 24, 17; Ap 22, 16.
719. Cf. Num 24, 17-19.
720. Cf. In 4, 22.
721. Cf. Mt 2, 4-6.
722. Sf. Leon cel Mare, Serm. 23.
723. LR, Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură.
724. Cf. Lc 2, 22-39.
725. Cf. Ex 13, 12-13.
726. Cf. Mt 2, 13-18.
727. Cf. In 15, 20.
728. Cf. Mt 2, 15.
729. Cf. Osea 11, 1.
730. Cf. Gal 4, 4.
731. Cf. Rom 5, 19.
732. Paul al VI-lea, Cuvântarea din 5 ian. 1964 la Nazaret.
733. Cf. Lc 2, 41-52.
734. Lc 3, 23.
735. Cf. Fapte 1, 22.
736. Cf. Lc 3, 10-14.
737. Cf. Mt 3, 7.
738. Cf. Mt 21, 32.
739. Cf. Is 53, 12.
740. Cf. Mc 10, 38; Lc 12, 50.
741. Cf. Mt 26, 39.
742. Cf. Lc 3, 22; Is 42, 1.
743. Cf. Is 11, 2.
744. Sf. Grigore de Nazianz, Or. 40, 9.
745. Sf. Ilarie, Mat. 2.
746. Cf. Mc 1, 12-13.
747. Cf. Ps 95, 10.
748. Cf. Mt 16, 21-23.
749. LG 3.
750. LG 2.
751. Cf. LG 5.
752. Cf. LG 3.
753. Cf. Mt 10, 5-7.
754. Cf. Mt 8, 11; 28, 19.
755. LG 5.
756. Cf. 7, 22.
757. Cf. Mt 11, 25.
758. Cf. Mc 23, 26; Mt 21, 18.
759. Cf. In 4, 6-7; 19, 28.
760. Cf. Lc 9, 58.
761. Cf. Mt 25, 31-46.
762. Cf. 1 Tim 1, 15.
763. Cf. Lc 15, 11-32.
764. Cf. Mc 4, 33-34.
765. Cf. Mt 22, 1-14.
766. Cf. Mt 13, 44-45.
767. Cf. Mt 21, 28-32.
768. Cf. Mt 13, 3-9.
769. Cf. Mt 25, 14-30.
770. Cf. Mt 13, 10-15.
771. Cf. Lc 7, 18-23.
772. Cf. In 5, 36; 10, 25.
773. Cf. In 10, 38.
774. Mc 5, 25-34; 10, 52; etc.
775. Cf. In 10, 31-38.
776. Cf. In 11, 47-48.
777. Cf. In 6, 5-15.
778. Cf. Lc 19, 8.
779. Cf. Mt 11, 5.
780. Cf. Lc 12, 13-14; In 18, 36.
781. Cf. In 8, 34-36.
782. Cf. Mt 12, 26.
783. Cf. Lc 8, 26-39.
784. Imnul Vexilla Regis.
785. Cf. Mc 3, 13-19.
786. Cf. Mc 3, 16; 9, 2; Lc 24, 34; 1 Cor 15, 5.
787. Cf. Lc 22, 32.
788. Cf. Mt 18, 18.
789. Cf. Mt 16, 22-23.
790. Cf. Mt 17, 23; Lc 9, 45.
791. Cf. Mt 17, 1-8 par.; 2 Pt 1, 16-18.
792. Cf. Lc 24, 27.
793. Cf. Is 42, 1.
794. Cf. Sf. Toma Aq., S. th. 3, 45, 4, ad. 2.
795. Liturgia bizantină, Condacul Schimbării la Față.
796. Sf. Toma Aq., S. th. 3, 45, 4, ad 2.
797. Cf. Lc 9, 33.
798. Sf. Augustin, Serm. 78, 6.
799. Cf. In 31, 1.
800. Cf. Mc 8, 31-33; 9, 31-32; 10, 32-34.
801. Cf. Mt 23, 37a.
802. Cf. In 6, 15.
803. Cf. Mt 21, 1-11.
804. Cf. In 18, 37.
805. Cf. Mt 21, 15-16; Ps 8, 3.
806. Cf. Lc 19, 38; 2, 14.
807. CT 9.
808. Cf. Gal 4, 19.
809. LG 7.
810. LG 5.
811. Cf. Sf. Leon cel Mare, Serm. 51, 3.
812. Cf. Evr 12, 3.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire