pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

ARTICOLUL 3
«Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt
și s-a născut din Maria Fecioara»

PARAGRAFUL 1. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om

I. De ce Cuvântul s-a făcut trup?

456.    Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan, răspundem mărturisind: «Pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și s-a făcut om.»

457.    Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: «Dumnezeu ne-a iubit și ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre» (1 In 4, 10). «Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii» (1 In 4, 14). «Acesta s-a arătat ca să spele păcatele» (1 In 3, 5):

Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închiși în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduți fiind, așteptam un Mântuitor; prinși, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l miște pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică și de nefericită [582]?

458.    Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaștem astfel dragostea lui Dumnezeu: «În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viață prin El» (1 In 4, 9). «Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică» (In 3, 16).

459.    Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfințenie: «Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine...» (Mt 11, 29). «Eu sunt calea, adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine» (In 14, 6). Iar Tatăl, pe muntele Schimbării la Față, poruncește: «Ascultați-l» (Mc 9, 7) [583]. El este de fapt modelul Fericirilor și norma Legii noi: «Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu» (In 15, 12). Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui [584].

460.    Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face «părtași ai firii dumnezeiești» (2 Pt 1, 4): «Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu [585]». «Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu [586]». «Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis volens nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo. - Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtași de dumnezeirea sa, și-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei [587]».

II. Întruparea

461.    Reluând expresia Sfântului Ioan («Cuvântul s-a făcut trup»: In 1, 14), Biserica numește «întrupare» faptul că Fiul lui Dumnezeu și-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Într-un imn redat de Sfântul Paul, Biserica preamărește taina Întrupării:

Să aveți în voi aceleași simțiri care erau în Cristos Isus: El, deși din fire Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; în toate arătându-se ca un om, s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe Cruce! (Fil 2, 5-8) [588]

462.    Scrisoarea către evrei vorbește despre același mister:

De aceea, intrând în lume, Cristos zice: Jertfă și prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Ardere de tot și jertfă pentru păcat nu ți-au plăcut. Atunci am zis: Iată, vin (...) să fac voia ta (Evr 10, 5-7, citând Ps 40, 7-9 LXX).

463.    Credința în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinței creștine: «După aceasta recunoașteți duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturisește venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu» (1 In 4, 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii, de la începutul ei, atunci când cântă «marele mister al pietății»: «El a fost arătat în trup» (1 Tim 3, 16).

III. Dumnezeu adevărat și om adevărat

464.    Evenimentul unic și cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu și în parte om, și nici rezultatul unui amestec confuz între divin și uman. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credință și să-l clarifice de-a lungul primelor secole în fața ereziilor care îl falsificau.

465.    Primele erezii au negat mai puțin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Încă din timpurile apostolice, credința creștină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu «venit în trup [589]». Dar încă din secolul al treilea, Biserica a trebuit să afirme, împotriva lui Paul din Samosata, într-un Conciliu reunit la Antiohia, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură și nu prin adopțiune. În 325, primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este «născut, iar nu creat, de o ființă (homousios, ''de aceeași substanță'') cu Tatăl» și l-a condamnat pe Arius care afirma că «Fiul lui Dumnezeu a ieșit din neant [590]» și «dintr-o altă substanță decât Tatăl [591]».

466.    Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În opoziție cu ea Sfântul Ciril din Alexandria și al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: «Cuvântul, unindu-și în Persoana sa un trup animat de un suflet rațional, s-a făcut om [592]». Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat-o și și-a însușit-o din clipa zămislirii sale. De aceea Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: «Născătoare de Dumnezeu, nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui și-ar fi avut originea din ea, ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt, înzestrat cu suflet rațional, cu care s-a unit în mod substanțial Cuvântul lui Dumnezeu, despre care se spune, de aceea, că s-a născut după trup [593]».

467.    Monofiziții afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos, fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Confruntat cu această erezie, al patrulea Conciliu ecumenic, din Calcedon, a mărturisit în 451:

Urmând pe sfinții Părinți, învățăm într-un cuget că trebuie mărturisit un singur și același Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, El însuși desăvârșit în dumnezeirea sa și desăvârșit în omenirea sa, Dumnezeu adevărat și om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet rațional și dintr-un trup, de o ființă cu Tatăl întru dumnezeire și de o ființă cu noi întru omenire, «asemenea nouă în toate, afară de păcat» (Evr 4, 15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire și în aceste vremuri din urmă, pentru noi și pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenire.
Unul și același Cristos, Domnul, Fiul unul-născut, pe care noi trebuie să-l recunoaștem în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor, ci, mai degrabă, însușirile fiecăreia sunt apărate și unite într-o singură Persoană și într-o singură ipostază [594].

468.    După Conciliul din Calcedon, unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. Împotriva acestora, al cincilea Conciliu ecumenic, de la Constantinopol, din 553, a mărturisit: «Nu este decât o singură ipostază (sau persoană), care este Domnul nostru Isus Cristos, unul din Treime [595]». Totul în omenirea lui Cristos trebuie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu [596], nu numai minunile, ci și suferințele [597] și chiar moartea: «Cel care a fost răstignit în trup, Domnul nostru Isus Cristos, este Dumnezeu adevărat, Domnul slavei și Unul din Sfânta Treime [598]».

469.    Biserica mărturisește astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat și om adevărat. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, fratele nostru, și aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu, Domnul nostru:

«Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit. - A rămas ceea ce era, și-a asumat ceea ce nu era» cântă liturgia romană [599]. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură-de-Aur proclamă și cântă: «Unule-născut, Fiule și Cuvinte al lui Dumnezeu, cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, neschimbat întrupându-te și răstignindu-te, Cristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi [600]!»

IV. Cum este om Fiul lui Dumnezeu?

470.    Deoarece în unirea tainică a Întrupării «firea omenească a fost asumată și nu nimicită [601]», Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos, cu operațiile lui de inteligență și voință, și a trupului lui omenesc. Dar, paralel, a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparține ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care și-a asumat-o. Tot ce El este și face în ea ține de «Unul din Treime». Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omenești propriul său mod de a exista personal în Treime. Astfel, în sufletul și în trupul său, Cristos exprimă omenește comportamentele divine ale Treimii [602]:

Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om, a gândit cu o inteligență de om, a acționat cu o voință de om, a iubit cu o inimă de om. Născut din Fecioara Maria, El a devenit într-adevăr unul dintre noi, asemenea nouă în toate, afară de păcat [603].

Sufletul și cunoașterea omenească a lui Cristos

471.    Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. Împotriva acestei erori, Biserica a mărturisit că Fiul veșnic și-a asumat și un suflet omenesc rațional [604].

472.    Acest suflet omenesc pe care Fiul lui Dumnezeu și l-a asumat este înzestrat cu o adevărată cunoaștere umană. Ca atare, aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfășura în condițiile istorice ale existenței lui în spațiu și timp. De aceea, făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte «să crească în înțelepciune, în vârstă și în har» (Lc 2, 52) și chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce, în condiția umană, nu se poate învăța decât din experiență [605]. Aceasta corespundea realității coborârii lui voluntare la «firea de rob» (Fil 2, 7).

473.    Dar, în același timp, această cunoaștere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viața divină a Persoanei lui [606]. «Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu, nu prin ea însăși, ci prin unirea sa cu Cuvântul, cunoștea și manifesta în ea tot ceea ce se cade lui Dumnezeu [607]». Este, în primul rând, cazul cunoașterii intime și imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său [608]. Fiul arăta și în cunoașterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor [609].

474.    Din unirea cu Înțelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat, cunoașterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de știința planurilor veșnice pe care El venise să le descopere [610]. Ce recunoaște că nu știe în acest domeniu [611], declară în altă parte că nu are misiunea de a revela [612].

Voința omenească a lui Cristos

475.    În mod paralel, Biserica a mărturisit la al șaselea Conciliu ecumenic [613], că Cristos are două voințe și două operații naturale, divine și umane, nu opuse, ci cooperante, astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omenește în ascultare față de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeiește, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru mântuirea noastră [614]. Voința omenească a lui Cristos «urmează voința sa divină fără să-i reziste sau să i se opună, sau mai bine zis este subordonată acestei voințe atotputernice [615]».

Adevăratul trup al lui Cristos

476.    Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-și o adevărată fire omenească, trupul lui Cristos era delimitat [616]. De aceea chipul omenesc al lui Isus poate fi «zugrăvit» (Gal 3, 1). La al șaptelea Conciliu ecumenic [617], Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte.

477.    În același timp, Biserica a recunoscut totdeauna că, în trupul lui Isus, «Dumnezeu, care este din fire nevăzut, s-a arătat în chip văzut în firea noastră [618]». Într-adevăr, particularitățile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Acesta și-a însușit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât, zugrăvite pe o imagine sfântă, pot fi venerate deoarece credinciosul care îi venerează imaginea «venerează în ea persoana care este zugrăvită [619]».

Inima Cuvântului întrupat

478.    Isus ne-a cunoscut în timpul vieții, agoniei și patimii sale pe toți și pe fiecare și s-a dat pentru fiecare dintre noi: «Fiul lui Dumnezeu m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine» (Gal 2, 20). Ne-a iubit pe toți cu o inimă omenească. De aceea, Preasfânta Inimă a lui Isus, străpunsă de păcatele noastre și pentru mântuirea noastră (Cf. In 19, 34.), «praecipuus consideratur index et symbolus... illius amoris, quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat. - este considerată semnul și simbolul eminent... al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubește neîncetat pe Tatăl veșnic și pe toți oamenii [620]».

PE SCURT

479.

La vremea stabilită de Dumnezeu, Fiul unul-născut al Tatălui, Cuvântul veșnic, deci Cuvântul și Chipul substanțial al Tatălui, s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască și-a asumat natura omenească.

480.

Isus Cristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat în unitatea Persoanei sale divine; de aceea este unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni.

481.

Isus Cristos are două naturi, cea divină și cea umană, care nu se confundă, dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu.

482.

Cristos, fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, are o inteligență și o voință omenească, perfect armonizate și supuse inteligenței și voinței sale divine, pe care le are în comun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

483.

Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască și firea omenească în unica Persoană a Cuvântului.

Note


582. Sfântul Grigore de Nyssa, Or. catech., 15.
583. Cf. Dt 6, 4-5.
584. Cf. Mc 8, 34.
585. Sf. Irineu, Haer. 3, 19, 1.
586. Sf. Atanasie, Inc., 54, 3.
587. Sf. Toma Aq., Opusc. 57 in festo Corp. Chr. 1.
588. Cf. LH, cântare la Vesperele I ale duminicii.
589. Cf. 1 In 4, 2-3; 2 In 7.
590. DS 130.
591. DS 126.
592. DS 250.
593. DS 251.
594. DS 301-302.
595. DS 424.
596. Cf. deja Cc. Efes: DS 255.
597. Cf. DS 424.
598. DS 432.
599. LH, antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun; cf. Sf. Leon cel Mare, Serm 21, 2-3.
600. Troparul «O monogenes».
601. GS 22, §2.
602. Cf. In 14, 9-10.
603. GS 22, §2.
604. Cf. DS 149.
605. Cf. Mc 6, 38; 8, 27; In 11, 34 etc.
606. Cf. Sf. Grigore cel Mare, Ep. 10, 39; DS 475.
607. Sf. Maxim Mărturisitorul, Qu. dub. 66.
608. Cf. Mc 14, 36; Mt 11, 27; In 1, 18; 8, 55; etc.
609. Cf. Mc 2, 8; In 2, 25; 6, 61; etc.
610. Cf. Mc 8, 31; 9, 31; 10, 33-34; 14, 18-20. 26-30.
611. Cf. Mc 13, 32.
612. Cf. Fapte 1, 7.
613. Cc. Constantinopol III (în 681).
614. Cf. DS 556-559.
615. DS 556.
616. Cf. Cc. Lateran (în 649): DS 504.
617. Cc. Niceea II (în 787).
618. LR, Prefața de Crăciun II.
619. Cc. Niceea II: DS 601.
620. Pius XII, Enc. Haurietis aquas: DS 3924; cf. DS 3812.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire