pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 7. Căderea

385.    Dumnezeu este nesfârșit de bun și toate lucrările lui sunt bune. Totuși, nimeni nu este ocolit de experiența suferinței, a relelor prezente în natură - care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor - și mai ales de problema răului moral. De unde vine răul? «Quaerebam unde malum et non erat exitus - Căutam de unde vine răul, dar nu găseam răspunsul», spune Sfântul Augustin [459], iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieșire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Căci «misterul fărădelegii» (2 Tes 2, 7) se limpezește doar la lumina «misterului pietății» (1 Tim 3, 16). Revelația iubirii divine în Cristos a manifestat în același timp înmulțirea răului și prisosirea harului [460]. E necesar, deci, să privim problema originii răului cu ochii credinței ațintiți asupra Celui care este unicul Biruitor al răului [461].

I. Acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul

Realitatea păcatului

386.    Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realități alte nume. Pentru a încerca să înțelegem ce este păcatul, trebuie să recunoaștem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu, căci în afara acestei relații răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz și împotrivire față de Dumnezeu, deși el continuă să apese asupra vieții omului și asupra istoriei.

387.    Realitatea păcatului, în mod deosebit a păcatului originar, se clarifică numai la lumina Revelației divine. Fără cunoașterea pe care această Revelație ne-o oferă despre Dumnezeu, nu putem recunoaște cu claritate păcatul și suntem tentați să-l explicăm doar ca un defect de creștere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecința necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. Numai prin cunoașterea planului lui Dumnezeu în privința omului înțelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruiește persoanelor create ca să-l poată iubi pe El și să se iubească între ele.

Păcatul strămoșesc - un adevăr esențial de credință

388.    O dată cu evoluția Revelației, se clarifică și realitatea păcatului. Deși Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferința condiției umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză, el nu putea ajunge la semnificația ultimă a acestei istorii, care se descoperă doar la lumina Morții și Învierii lui Isus Cristos [462]. Ca să-l recunoaștem pe Adam ca izvor al păcatului, trebuie să-l cunoaștem pe Cristos ca izvor al harului. Duhul Sfânt Paracletul, trimis de Cristos cel înviat, a venit «să vădească lumea de păcat» (In 16, 8), revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul.

389.    Doctrina păcatului originar este - să spunem - «reversul» Veștii celei Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor, că toți au nevoie de mântuire și că, datorită lui Cristos, mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Biserica, având gândul lui Cristos [463], știe că nu se poate ataca revelația păcatului strămoșesc fără a atenta la Misterul lui Cristos.

Pentru a citi istorisirea căderii

390.    Istorisirea căderii (Gen 3) folosește un limbaj metaforic, însă ea ilustrează un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului [464]. Revelația ne dă certitudinea de credință că întreaga istorie umană este marcată de greșeala originară liber comisă de primii noștri părinți [465].

II. Căderea îngerilor

391.    În spatele opțiunii de neascultare a primilor noștri părinți, se află o voce înșelătoare, ostilă lui Dumnezeu [466], care, din invidie, îi aruncă în moarte [467]. Scriptura și Tradiția Bisericii văd în această ființă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul [468]. Biserica învață că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. «Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni, sed ipsi per se facti sunt mali. - Diavolul și ceilalți demoni au fost creați de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi [469].»

392.    Scriptura vorbește de un păcat al acestor îngeri [470]. Această «cădere» constă în faptul că, prin alegere liberă, aceste spirite create l-au refuzat în chip radical și irevocabil pe Dumnezeu și Împărăția lui. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noștri părinți: «Veți fi ca Dumnezeu» (Gen 3, 5). Diavolul este «cel care de la început păcătuiește» (1 In 3, 8), «tatăl minciunii» (In 8, 44).

393.    Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opțiunii îngerilor și nu unei carențe a nesfârșitei îndurări divine. «După cădere, nu există căință pentru ei, așa cum nici pentru oameni nu există căință după moarte [471].»

394.    Scriptura atestă influența nefastă a celui pe care Isus îl numește «ucigaș de oameni de la început» (In 8, 44) și care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl [472]. «Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului» (1 In 3, 8). Dintre aceste lucrări, cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu.

395.    Puterea Satanei nu este totuși infinită. El nu e decât o creatură, puternică prin faptul că este spirit pur, dar totuși o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăției lui Dumnezeu. Chiar dacă Satana acționează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu și a Împărăției lui în Isus Cristos, iar acțiunea sa provoacă serioase pagube - de natură spirituală și, indirect, și de natură fizică - pentru orice om și pentru societate, această acțiune este îngăduită de Providența divină care cârmuiește istoria omului și a lumii cu putere și blândețe. Faptul că Dumnezeu îngăduie acțiunea diavolului este un mare mister, însă «noi știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc» (Rom 8, 28).

III. Păcatul strămoșesc

Punerea la încercare a libertății

396.    Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, «căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri» (Gen 2, 17). «Pomul cunoașterii binelui și răului» (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască în mod liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

Cel dintâi păcat al omului

397.    Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său [473] și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului [474]. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398.    Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu și prin aceasta l-a disprețuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin «îndumnezeit» de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit «să fie ca Dumnezeu» [475], dar «fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu [476]».

399.    Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare [477]. Le e teamă de acest Dumnezeu [478], despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale [479].

400.    Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită [480]; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor [481]; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare [482]. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă [483]. Din cauza omului, făptura e supusă «deșertăciunii» (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui [484]: omul «se va întoarce în țărâna din care a fost luat» (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii [485].

401.    După acest prim păcat, o adevărată «invazie» a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel [486]; corupția generală ca urmare a păcatului [487]; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri [488]. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului:

Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația [489].

Consecințele păcatului lui Adam pentru omenire

402.    Toți oamenii sunt implicați în păcatul lui Adam. Sfântul Paul afirmă acest lucru: «Prin neascultarea unui singur om, s-au făcut păcătoși cei mulți (adică toți oamenii)» (Rom 5, 19): «După cum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el...» (Rom 5, 12). Universalității păcatului și a morții, apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: «Precum prin greșeala unuia a venit pedeapsa pentru toți oamenii, tot astfel prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care dă viață» (Rom 5, 18).

403.    Pe urmele Sfântului Paul, Biserica a învățat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni și înclinația lor spre rău și spre moarte nu pot fi înțelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam și cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toți ne naștem atinși și care înseamnă «moartea sufletului» [490]. În virtutea acestei certitudini de credință, Biserica dăruiește Botezul pentru iertarea păcatelor chiar și copiilor care nu au săvârșit nici un păcat personal [491].

404.    Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmașilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam «sicut unum corpus unius hominis - ca un singur trup al unui singur om [492]». Prin această «unitate a neamului omenesc», toți oamenii sunt implicați în păcatul lui Adam, așa cum toți sunt implicați în dreptatea lui Cristos. Totuși, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înțelege pe deplin. Știm însă prin Revelație că Adam primise sfințenia și dreptatea de la început nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură umană: cedând în fața ispititorului, Adam și Eva săvârșesc un păcat personal, însă acest păcat afectează natura umană pe care ei o vor transmite într-o condiție decăzută [493]. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfințenia și de dreptatea de la început. De aceea, păcatul strămoșesc este numit «păcat» în mod analogic: este un păcat «contractat», nu «săvârșit»; o stare, nu un act.

405.    Deși propriu fiecăruia [494], păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenții lui Adam un caracter de greșeală personală. E privarea de sfințenia și de dreptatea de la început, însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forțe naturale, supusă ignoranței, suferinței și stăpânirii morții și înclinată spre păcat (această înclinație spre rău se numește «concupiscență»). Botezul, dăruind viața harului lui Cristos, șterge păcatul strămoșesc și îl întoarce pe om spre Dumnezeu, însă consecințele acestui păcat asupra naturii slăbite și înclinate spre rău persistă în om și îl provoacă la luptă spirituală.

406.    Învățătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea, în mod deosebit sub impulsul reflecției Sfântului Augustin împotriva pelagianismului, și în secolul al XVI-lea, în opoziție cu Reforma protestantă. Pelagius susținea că omul e în stare să ducă o viață moralmente bună prin puterea naturală a voinței sale libere, fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu; el reducea astfel influența greșelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Primii reformatori protestanți învățau, dimpotrivă, că omul e total pervertit și libertatea lui e anulată prin păcatul originar; ei identificau păcatul moștenit de fiecare om cu înclinația spre rău (concupiscența), care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunțat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoșesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529 [495] și la Conciliul Tridentin din 1546 [496].

O luptă grea…

407.    Învățătura despre păcatul originar - unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos - oferă o imagine deslușită asupra situației omului și a acțiunii sale în lume. Prin păcatul primilor părinți, diavolul a câștigat o anumită putere asupra omului, chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Păcatul originar atrage «sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morții, adică sub puterea diavolului [497]». A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educației, al politicii, al acțiunii sociale [498] și al moravurilor.

408.    Consecințele păcatului strămoșesc și ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiție păcătoasă ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: «păcatul lumii» (In 1, 29). Prin această expresie este semnificată și influența negativă exercitată asupra indivizilor de situațiile comunitare și de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor [499].

409.    Această situație dramatică a lumii care «zace toată sub puterea celui rău» (1 In 5, 19) [500] face din viața omului o luptă:

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu [501].

IV. «Nu l-ai lăsat în puterea morții»

410.    După căderea sa, omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă [502] și îi vestește în chip misterios că răul va fi biruit și omul va fi ridicat din cădere [503]. Acest pasaj din Geneză a fost numit «Protoevanghelie», pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între șarpe și Femeie și a biruinței finale a unui urmaș al ei.

411.    Tradiția creștină vede în acest pasaj o vestire a «noului Adam» [504] care, prin «ascultarea lui până la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8), repară cu prisosință neascultarea lui Adam [505]. De altfel, numeroși Părinți și învățători ai Bisericii recunosc în femeia vestită în «protoevanghelie» pe mama lui Cristos, Maria, «noua Evă». Ea a fost cea care a beneficiat prima și într-un mod unic de biruința asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoșesc [506] și, printr-un har special al lui Dumnezeu, în toată viața sa pământească nu a săvârșit nici un fel de păcat [507].

412.    Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: «Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului» [508]. Iar Sfântul Toma de Aquino: «Nimic nu se împotrivește ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. Dumnezeu permite, într-adevăr, ca relele să fie săvârșite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. De unde și cuvintele Sfântului Paul: ''Acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul'' (Rom 5, 20). Și cântarea Exultet: ''O, fericită vină, care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!'' [509].»

PE SCURT

413.

«Dumnezeu nu a creat moartea și nu se bucură de pieirea celor vii (...). Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume» (Înț 1, 13; 2, 24).

414.

Satana sau diavolul și ceilalți demoni sunt îngeri căzuți pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu și planul lui. Opțiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu.

415.

«Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfințenie, omul, sedus de Cel viclean, de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul în afara lui Dumnezeu [510]».

416.

Prin păcatul său, Adam, ca prim om, a pierdut sfințenia și dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toți oamenii.

417.

Adam și Eva au transmis urmașilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat, deci lipsită de sfințenia și dreptatea originară. Această lipsă se numește «păcat strămoșesc (originar)».

418.

Ca urmare a păcatului originar, natura umană are puterile slăbite, e supusă ignoranței, suferinței și dominației morții și e înclinată spre păcat (înclinație care se numește «concupiscență»).

419.

«Așadar, noi credem, împreună cu Conciliul Tridentin, că păcatul strămoșesc e transmis împreună cu firea omenească ''nu prin imitare, ci prin propagare'', și de aceea este ''propriu fiecăruia'' [511].»

420.

Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: «Acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul» (Rom 5, 20).

421.

«Conform credinței creștinilor, această lume a fost creată și este păstrată de dragostea Creatorului; ea a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar Cristos, prin Cruce și Înviere, a răpus puterea Celui viclean și a eliberat-o [512]...»

Note


459. Conf. 7, 7, 11.
460. Cf. Rom 5, 20.
461. Cf. Lc 11, 21-22; In 16, 11; 1 In 3, 8.
462. Cf. Rom 5, 12-21.
463. Cf. 1 Cor 2, 16.
464. Cf. GS 13, 1.
465. Cf. Cc. Tridentin: DS 1513; Pius XII: DS 3897; Paul VI, Cuvântare din 11 iulie 1966.
466. Cf. Gen 3, 1-5.
467. Cf. Înț 2, 24.
468. Cf. In 8, 44; Ap 12, 9.
469. Cc. Lateran IV (în 1215): DS 800.
470. Cf. 2 Pt 2, 4.
471. Sfântul Ioan din Damasc, F.o. 2, 4.
472. Cf. Mt 4, 1-11.
473. Cf. Gen 3, 1-11.
474. Cf. Rom 5, 19.
475. Cf. Gen 3, 5.
476. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambig.
477. Cf. Rom 3, 23.
478. Cf. Gen 3, 9-10.
479. Cf. Gen 3, 5.
480. Cf. Gen 3, 7.
481. Cf. Gen 3, 11-13.
482. Cf. Gen 3, 16.
483. Cf. Gen 3, 17-19.
484. Cf. Gen 2, 17.
485. Cf. Rom 5, 12.
486. Cf. Gen 4, 3-15.
487. Cf. Gen 6, 5. 12.; Rom 1, 18-32.
488. Cf. 1 Cor 1-6; Ap 2-3.
489. GS 13, 1.
490. Cf. Cc. Tridentin: DS 1512.
491. Cf. Cc. Tridentin: DS 1514.
492. Sf. Toma Aq., Mal. 4, 1.
493. Cf. Cc. Tridentin: DS 1511-1512.
494. Cf. Cc. Tridentin: DS 1513.
495. Cf. DS 371-372.
496. Cf. DS 1510-1516.
497. Cc. Tridentin: DS 1511; cf. Evr 2, 14.
498. Cf. CA 25.
499. Cf. RP 16.
500. Cf. 1 Pt 5, 8.
501. GS 37, 2.
502. Cf. Gen 3, 9.
503. Cf. Gen 3, 15.
504. Cf. 1 Cor 15, 21-22. 45.
505. Cf. Rom 5, 19-20.
506. Cf. Pius IX: DS 2803.
507. Cf. Cc. Tridentin: DS 1573.
508. Serm. 73, 4.
509. Cf. Sf. Toma Aq., S. th. 3, 1, 3, ad 3.
510. GS 13, §1.
511. SPF 16.
512. GS 2, §2.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire