pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 6. Omul

355.    «Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat» (Gen 1, 27). Omul deține un loc unic în creație: el este «după chipul lui Dumnezeu» (I); în natura sa, el reunește lumea spirituală și lumea materială (II); el este creat «bărbat și femeie» (III); Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).

I. «După chipul lui Dumnezeu»

356.    Dintre toate creaturile văzute, numai omul este «capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său» [420], el este «singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși [421]»; doar el este chemat să împărtășească, prin cunoaștere și iubire, viața lui Dumnezeu. Cu această menire a fost creat și aceasta este rațiunea fundamentală a demnității sale:

Ce motiv te-a îndemnat să-l așezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea neprețuită prin care ai privit creatura ta în tine însuți și ai îndrăgit-o; căci din iubire ai creat-o, din iubire i-ai dăruit o ființă capabilă să guste Binele tău veșnic [422].

357.    Fiind după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva, ci cineva. E capabil să se cunoască, să se stăpânească, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu alte persoane și este chemat, prin har, la un legământ cu Creatorul său, la a-i oferi un răspuns de credință și de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său.

358.    Dumnezeu a creat toate pentru om [423], însă omul a fost creat ca să-l slujească și să-l iubească pe Dumnezeu și ca să-i ofere întreaga creație:

Care este ființa ce va veni la viață înconjurată de atâta prețuire? Este omul, mare și minunat chip viu, mai de preț în ochii lui Dumnezeu decât creația întreagă: omul, pentru care există cerul și pământul și marea și întreaga zidire și a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată, încât, pentru el, nu l-a cruțat nici pe Fiul său unul-născut. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El și să-l așeze la dreapta sa [424].

359.    «De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului [425]»:

Sfântul Paul ne învață că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam și Cristos... Primul Adam, spune el, a fost creat ca o ființă omenească ce a primit viața; celălalt Adam este o ființă spirituală care dăruiește viața. Primul a fost creat de celălalt, de la care a primit sufletul ce îi dă viața... Al doilea Adam și-a pus propriul chip în primul Adam, atunci când îl modela. Și de aceea a luat asupra sa natura și numele lui, ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. Primul Adam, al doilea Adam: primul are început, al doilea nu are sfârșit. Căci al doilea este de fapt primul, așa cum El însuși a spus: «Eu sunt Cel dintâi și Cel din urmă.» [426].

360.    Datorită originii comune, neamul omenesc formează o unitate. Căci Dumnezeu «a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc» (Fapte 17, 26) [427]:

Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu (...); în unitatea naturii sale, alcătuită în același fel la toți, dintr-un trup material și un suflet spiritual; în unitatea țelului său nemijlocit și a misiunii sale în lume; în unitatea de locuire: pământul, de ale cărui bunuri toți oamenii, prin dreptul natural, se pot folosi pentru întreținerea și dezvoltarea vieții; în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuși, spre care toți trebuie să tindă; în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop; (...) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toți [428].

361.    «Această lege a solidarității umane și a iubirii» [429], fără a exclude bogata varietate a persoanelor, a culturilor și a popoarelor, ne asigură că toți oamenii sunt cu adevărat frați.

II. «Unitate de trup și suflet»

362.    Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, este o ființă în același timp trupească și spirituală. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic, afirmând că «Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând țărână din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie» (Gen 2, 7). Așadar, omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu.

363.    Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viața umană [430] sau persoana umană  [431] în întregime. El semnifică însă și tot ceea ce este mai intim în om [432] și de mai mare valoare [433], prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: «suflet» înseamnă principiul spiritual din om.

364.    Trupul omului este părtaș de demnitatea de «chip al lui Dumnezeu»: este trup omenesc tocmai pentru că este însuflețit de sufletul spiritual; persoana umană în întregimea ei este menită să devină - prin Trupul lui Cristos - Templul Duhului Sfânt [434]:

Unitate de trup și suflet, omul, prin însăși condiția sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, își ating culmea și își înalță glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-și considere bun și vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu și trebuie să învie în ziua de apoi [435].

365.    Unitatea sufletului și a trupului este atât de profundă, încât sufletul trebuie considerat «forma» trupului [436]; adică, trupul alcătuit din materie este un trup omenesc și viu numai grație sufletului spiritual; în om, spiritul și materia nu sunt două naturi unite, ci unitatea lor formează o unică natură.

366.    Biserica învață că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu [437] - nu este «produs» de părinți; ne învață de asemenea că este nemuritor [438]: el nu piere o dată cu despărțirea de trup prin moarte, ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi.

367.    Uneori se întâmplă să se facă distincție între suflet și spirit. Astfel, Sfântul Paul se roagă pentru ca «ființa voastră întreagă, spiritul și sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului» (1 Tes 5, 23). Biserica învață că această distincție nu introduce o dualitate în suflet [439]. «Spirit» înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural [440], iar sufletul său este capabil de a fi înălțat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu [441].

368.    Tradiția spirituală a Bisericii insistă de asemenea asupra inimii, în sensul biblic de «adânc al ființei» (Ier 31, 33) unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu [442].

III. «Bărbat și femeie i-a creat»

Egalitate și deosebire voite de Dumnezeu

369.    Bărbatul și femeia sunt creați, adică voiți de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane pe de o parte, iar pe de altă parte, în ființa lor de bărbat și, respectiv, de femeie. «A fi bărbat», « a fi femeie» este o realitate bună și voită de Dumnezeu: bărbatul și femeia au o demnitate nepieritoare ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu, Creatorul lor [443]. Bărbatul și femeia sunt, cu o identică demnitate, «după chipul lui Dumnezeu.» În «faptul de a fi bărbat» și în «faptul de a fi femeie», ei reflectă înțelepciunea și bunătatea Creatorului.

370.    Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. El nu este nici bărbat, nici femeie. Dumnezeu este spirit pur, în care nu există loc pentru diferențele de sex. Însă «perfecțiunile» bărbatului și ale femeii reflectă ceva din infinita perfecțiune a lui Dumnezeu: ale unei mame [444] și ale unui tată și soț [445].

«Unul pentru celălalt» - «o unitate în doi»

371.    Creați împreună, bărbatul și femeia sunt voiți de Dumnezeu unul pentru celălalt. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înțeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. «Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Să-i facem un ajutor pe măsura lui» (Gen 2, 18). Nici unul dintre animale nu poate fi acest «vis-a-vis» al bărbatului (Gen 2, 19-20). Femeia, pe care Dumnezeu o «plăsmuiește» din coasta bărbatului și pe care i-o aduce bărbatului, trezește din partea acestuia un strigăt de admirație, o exclamație de iubire și de comuniune: «Aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea» (Gen 2, 23). Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt «eu», cu aceeași natură omenească.

372.    Bărbatul și femeia sunt făcuți «unul pentru celălalt»: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar «pe jumătate» și «incompleți»; i-a creat pentru o comuniune de persoane, în care fiecare poate fi «ajutor» pentru celălalt, fiindcă ei sunt în același timp egali ca persoane («os din oasele mele ...») și complementari ca bărbat și femeie. În căsătorie, Dumnezeu îi unește astfel încât, formând «un singur trup» (Gen 2, 24), să poată transmite viața umană: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul» (Gen 1, 28). Transmițând urmașilor lor viața umană, bărbatul și femeia, ca soți și părinți, cooperează în chip unic la opera Creatorului [446].

373.    În planul lui Dumnezeu, bărbatul și femeia au vocația de a «supune» pământul (Gen 1, 28), ca «administratori» ai lui Dumnezeu. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară și destructivă. După chipul Creatorului «care iubește toate cele ce sunt» (Înț 11, 24), bărbatul și femeia sunt chemați să participe la Providența divină față de celelalte făpturi. De aici responsabilitatea lor față de lumea pe care Dumnezeu le-a încredințat-o.

IV. Omul în Paradis

374.    Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun, dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său și într-o asemenea armonie cu el însuși și cu creația din jurul său, încât vor fi întrecute numai de slava noii creații în Cristos.

375.    Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament și a Tradiției, Biserica învață că primii noștri părinți Adam și Eva au fost constituiți într-o stare «de sfințenie și dreptate originară [447]». Acest har al sfințeniei originare însemna o participare la viața divină [448].

376.    Strălucirea acestui har potența toate dimensiunile vieții omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi murit [449], nici nu ar fi suferit [450]. Armonia interioară a persoanei umane, armonia dintre bărbat și femeie [451], în sfârșit armonia dintre cel dintâi cuplu și întreaga creație constituia starea numită «dreptate originară».

377.    «Stăpânirea» lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia înainte de toate în omul însuși, ca stăpânire de sine. Omul era fără pată și bine întocmit în toată ființa sa, fiind liber de întreita poftă [452] care îl face rob plăcerilor simțurilor, lăcomiei după bunurile pământești și afirmării de sine împotriva imperativelor rațiunii.

378.    Semnul familiarității cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl așează în grădină [453]. El trăiește acolo «pentru a cultiva pământul și a-l păzi» (Gen 2, 15): munca nu înseamnă un chin [454], ci colaborarea bărbatului și a femeii cu Dumnezeu la desăvârșirea creației văzute.

379.    Această armonie a dreptății originare, prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu, avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noștri părinți.

PE SCURT

380.

«Părinte sfânt... Tu l-ai zidit pe om după chipul tău și i-ai încredințat lui grija lumii întregi, pentru ca, slujind numai ție, Creatorul său, să stăpânească peste toate celelalte făpturi» [455].

381.

Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om - «chipul Dumnezeului nevăzut» (Col 1, 15) - astfel încât Cristos să fie Întâiul-născut între mulți frați și surori [456].

382.

Omul este «unitate de trup și suflet» [457]. Învățătura de credință afirmă că sufletul spiritual și nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu.

383.

«Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi, ''bărbat și femeie i-a creat'' (Gen 1, 27), iar însoțirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane [458]».

384.

Revelația ne face cunoscută starea de sfințenie și de dreptate originară a bărbatului și a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieții lor în Paradis.

Note


420. GS 12, 3.
421. GS 24, 3.
422. Sf. Ecaterina din Siena, Dial. 4, 13.
423. GS 12, 1; 24, 3; 39, 1.
424. Cf. Sf. Ioan Chrysostom, Serm. in Gen 2, 1.
425. GS 22, 1.
426. Sf. Petru Chrysolog, Serm. 117.
427. Cf. Tob 8, 6.
428. Pius XII, Enc. Summi pontificatus, Cf. NA 1.
429. Ibid.
430. Cf. Mt 16, 25-26; In 15, 13.
431. Cf. Fapte 2, 41.
432. Cf. Mt 26, 38; In 12, 27.
433. Cf. Mt 10, 28; 2 Mac 6, 30.
434. Cf. 1 Cor 6, 19-20; 15, 44-45.
435. GS 14, 1.
436. Cf. Cc. Viena (în 1312): DS 902.
437. Cf. Pius XII, Enc. Humani generis, 1950: DS 3896; SPF 8.
438. Cf. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440.
439. Cf. Cc. Constantinopol IV (în 870): DS 657.
440. Cc. Vatican I: DS 3005; cf. GS 22, 5.
441. Cf. Pius XII, Enc. Humani generis, 1950: DS 3891.
442. Cf. Dt. 6, 5; 29, 3; Is 29, 13; Ez 36, 26; Mt 6, 21; Lc 8, 15; Rom 5, 5.
443. Cf. Gen 2, 7. 22.
444. Cf. Is 49, 14-16; 66, 13; Ps 131, 2-3.
445. Cf. Os 11, 1-4; Ier 3, 4-19.
446. Cf. GS 50, 1.
447. Cc. Tridentin: DS 1511.
448. LG 2.
449. Cf. Gen 2, 17; 3, 19.
450. Cf. Gen 3, 16.
451. Cf. Gen 2, 25.
452. Cf. 1 In 2, 16.
453. Cf. Gen 2, 8.
454. Cf. Gen 3, 17-19.
455. LR, Rugăciunea euharistică IV, 118.
456. Cf. Ef 1, 3-6; Rom 8, 29.
457. GS 14, 1.
458. GS 12, 4.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire