pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 4. Creatorul

279.    «La început a creat Dumnezeu cerul și pământul» (Gen 1, 1). Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. Simbolul credinței le reia, mărturisindu-l pe Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, drept «Creatorul cerului și al pământului», «al tuturor celor văzute și nevăzute». Vorbim, deci, în primul rând de Creator, apoi de creația sa, iar în cele din urmă de căderea în păcat, din care Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne ridice.

280.    Creația constituie fundamentul «tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu», «începutul istoriei mântuirii [315]» care culminează în Cristos. În sens invers, misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creației; el dezvăluie scopul pentru care «la început, Dumnezeu a creat cerul și pământul» (Gen 1, 1): Dumnezeu avea în vedere încă de la început gloria noii creații în Cristos [316].

281.    De aceea lecturile din Vigilia Pascală - celebrarea noii creații în Cristos - încep cu povestirea creației; în liturgia bizantină aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. După mărturia celor vechi, pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează același drum [317].

I. Cateheza despre creație

282.    Cateheza despre creație are o importanță capitală. Ea se referă la înseși fundamentele vieții omenești și creștine: căci explicitează răspunsul credinței creștine la întrebarea elementară pe care oamenii din toate timpurile și-au pus-o: «De unde venim?» «Încotro mergem?» «Care este începutul nostru?» «Care este sfârșitul nostru?» «De unde vin și spre ce se îndreaptă toate câte există?» Cele două întrebări - cea despre început și cea despre sfârșit - sunt inseparabile. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul și orientarea vieții și acțiunii noastre.

283.    Problema originilor lumii și ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări științifice care au îmbogățit extraordinar cunoștințele noastre despre vârsta și dimensiunile universului, evoluția formelor vii, apariția omului. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreția Creatorului, să-i aducem mulțumire pentru toate lucrările sale și pentru inteligența și înțelepciunea pe care le dăruiește savanților și cercetătorilor. Aceștia pot spune împreună cu Solomon: «El mi-a dat cunoașterea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea lumii și lucrarea stihiilor (...), fiindcă Înțelepciunea, lucrătoarea tuturor, m-a învățat» (Înț 7, 17-21).

284.    Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin, care depășește domeniul specific științelor naturale. Nu e vorba numai de a ști când și cum s-a născut lumea din punct de vedere material, nici când a apărut omul, ci, mai degrabă, de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare, de un destin orb, de o necesitate anonimă sau de o Ființă transcendentă, inteligentă și bună, numită Dumnezeu. Iar dacă lumea își are originea în înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el?

285.    Încă de la începuturile sale, credința creștină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. Astfel, în religiile și culturile vechi se întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu, că lumea este Dumnezeu, că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul); alții au spus că lumea este o emanație necesară a lui Dumnezeu, ieșind din acest izvor și întorcându-se la el; alții au afirmat existența a două principii veșnice - Binele și Răul, Lumina și Întunericul - aflate într-o permanentă luptă (dualism, maniheism); potrivit unora dintre aceste concepții, lumea (cel puțin lumea materială) ar fi rea, rodul unei decăderi și deci trebuie renegată ori depășită (gnoza); alții admit că lumea a fost creată de Dumnezeu, dar în felul unui ceasornicar care, după ce a creat-o, ar fi lăsat-o în voia ei (deismul); în sfârșit, alții nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii, ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). Toate aceste tentative dovedesc permanența și universalitatea întrebării despre origini. Această căutare este proprie omului.

286.    Inteligența umană are, desigur, capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Într-adevăr, existența lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale, datorită luminii rațiunii umane [318], chiar dacă această cunoaștere este adesea întunecată și deformată de eroare. De aceea credința vine să întărească și să lumineze rațiunea în dreapta înțelegere a acestui adevăr: «Prin credință înțelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu, încât s-au făcut din nimic cele ce se văd» (Evr 11, 3).

287.    Adevărul despre creație este atât de important pentru toată viața omului, încât Dumnezeu, în iubirea sa, a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să știe în această privință. Dincolo de cunoașterea naturală pe care orice om o poate avea despre Creator [319], Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creației. El, care i-a ales pe patriarhi, care l-a scos pe Israel din Egipt și care, alegându-l pe Israel, l-a zidit și l-a creat [320], se revelează ca Acela căruia îi aparțin toate popoarele pământului și pământul întreg, Acela care singur «a făcut cerul și pământul» (Ps 115, 15; 124, 8; 134, 3).

288.    Astfel, revelarea creației este inseparabilă de revelarea și de înfăptuirea Legământului între Dumnezeul Unic și Poporul său. Creația este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ, prima și universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu [321]. De asemenea, adevărul despre creație este exprimat cu tărie crescândă în mesajul profeților [322], în rugăciunea psalmilor [323] și a liturgiei, în meditația înțelepciunii [324] Poporului ales.

289.    Între toate referirile la creație ale Sfintei Scripturi, primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. Din punct de vedere literar, aceste texte pot avea diverse surse. Autorii inspirați le-au plasat la începutul Scripturii, astfel că ele exprimă, în limbajul lor solemn, adevărurile despre creație, despre originea și sfârșitul ei în Dumnezeu, despre ordinea și bunătatea ei, despre chemarea omului, în sfârșit, despre drama păcatului și speranța mântuirii. Citite la lumina lui Cristos, în unitatea Sfintei Scripturi și în Tradiția vie a Bisericii, aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre «început»: creație, cădere, făgăduința mântuirii.

II. Creația - lucrare a Sfintei Treimi

290.    «La început a creat Dumnezeu cerul și pământul»: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veșnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. Numai El este creator (verbul «a crea» - în ebraică bara' - îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). Tot ce există (exprimat prin formula «cerul și pământul») depinde de Cel care îi dă ființă.

291.    «La început era Cuvântul (...) și Cuvântul era Dumnezeu (...). Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut» (In 1, 1-3). Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat toate prin Cuvântul Veșnic, Fiul său preaiubit. În El «toate au fost create în ceruri și pe pământ (...), toate prin El și pentru El au fost create. El este mai înainte de toate și toate dăinuie prin El» (Col 1, 16-17). Credința Bisericii afirmă totodată acțiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este «de viață Dătătorul [325]», «Duhul Creator» (Veni, Creator Spiritus), «Izvorul a tot binele [326]».

292.    Sugerată în Vechiul Testament [327], revelată în Noul Legământ, acțiunea creatoare a Fiului și a Duhului, una și nedespărțită cu aceea a Tatălui, este limpede afirmată prin norma de credință a Bisericii: «Este un singur Dumnezeu (...): El este Tatăl, El este Dumnezeu, El este Creatorul, El este Autorul, El este Cârmuitorul. El a făcut toate prin Sine însuși, adică prin Cuvântul său și prin Înțelepciunea sa [328], «prin Fiul și Duhul Sfânt», care sunt ca și «mâinile sale [329]». Creația este lucrarea comună a Sfintei Treimi.

III. «Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu»

293.    Este un adevăr fundamental pe care Scriptura și Tradiția nu încetează să-l învețe și să-l celebreze: «Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu [330]». Dumnezeu a creat toate - explică sfântul Bonaventura, «non propter gloriam augendam, sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam. - nu pentru a-și spori slava, ci pentru a o arăta și a o comunica [331].» Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea și bunătatea sa: «Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt. - Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile [332]». Conciliul Vatican I explică:

În bunătatea și prin tăria sa atotputernică, nu pentru a-și spori fericirea, nici pentru a-și dobândi perfecțiunea, ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale, singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic, încă de la începutul veacurilor, prin cea mai liberă hotărâre, toate făpturile - spirituale și materiale [333].

294.    Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea și împărtășirea bunătății sale, manifestare și împărtășire pentru care a fost creată lumea. Să facă din noi «fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinței sale, spre lauda gloriei harului său» (Ef 1, 5-6): «Căci slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu; dacă revelarea lui Dumnezeu prin creație a adus deja viața tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ, cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viața celor care îl văd pe Dumnezeu [334]». Scopul ultim al creației este ca Dumnezeu, «Creatorul a toate, să fie în cele din urmă ''totul în toți'' (1 Cor 15, 28), realizând în același timp gloria sa și fericirea noastră [335]».

IV. Misterul creației

Dumnezeu creează din înțelepciune și din iubire

295.    Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înțelepciunii sale [336]. Ea nu este rodul unei necesități oarecare, al unui destin orb sau al hazardului. Credem că ea își are originea în voința liberă a lui Dumnezeu, care a voit să-și facă făpturile părtașe de ființa, de înțelepciunea și de bunătatea sa: «Căci Tu ai zidit toate și prin voința ta erau și au fost create» (Ap 4, 11). «Cât de minunate sunt lucrările tale, Doamne! Toate cu înțelepciune le-ai făcut» (Ps 104, 24). «Bun este Domnul cu toți și îndurările lui peste toate făpturile» (Ps 145, 9).

Dumnezeu creează «din nimic»

296.    Noi credem că, pentru a crea, Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte și de nici un ajutor [337]. Creația nu este nici o emanație necesară a substanței divine [338]. Dumnezeu creează în mod liber, «din nimic» [339]:

Ce ar fi fost neobișnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Și un meșter omenesc, dacă i se dă un material, face din el orice dorește. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că pornește de la neant ca să facă tot ce vrea [340].

297.    Credința în creația «din nimic» este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduință și de speranță. Astfel, mama celor șapte fii îi încurajează la martiriu:

Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu; nu eu v-am dăruit duh și viață și nu eu am orânduit mădularele voastre. Ci Creatorul lumii, care a plăsmuit nașterea omului și le-a dat tuturor să se nască, vă va da iarăși, în milostivirea lui, duh și viață, de vreme ce acum nu vă cruțați pentru legile lui (...). Te implor, fiule, privește la cer și la pământ și vezi toate câte sunt în ele, ca să cunoști că din nimic le-a făcut Dumnezeu, și tot astfel a creat și neamul omenesc (2 Mac 7, 22-23. 28).

298.    Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic, El poate, de asemenea, prin lucrarea Duhului Sfânt, să dăruiască celor păcătoși viața sufletului, zidind în ei o inimă curată [341], și celor morți, prin Înviere, viața trupului, El «care îi învie pe cei morți și cheamă la ființă cele ce încă nu sunt» (Rom 4, 17). Și de vreme ce, prin Cuvântul său, a putut face să strălucească lumina din întuneric [342], El poate de asemenea să dea lumina credinței celor care nu-l cunosc [343].

Dumnezeu creează o lume bine întocmită și bună

299.    De vreme ce Dumnezeu creează cu înțelepciune, creația sa este bine întocmită: «Tu toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr și cu chibzuială» (Înț 11, 20). Creată în și prin Cuvântul veșnic, «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15), lumea este destinată, adresată omului, chip al lui Dumnezeu [344], el însuși chemat la o relație personală cu Dumnezeu. Inteligența noastră, de vreme ce se împărtășește din lumina Inteligenței divine, poate înțelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creație [345], desigur nu fără un mare efort și în spirit de umilință și respect față de Creator și de lucrarea sa [346]. Izvorâtă din bunătatea divină, creația se împărtășește din această bunătate («Și a văzut Dumnezeu că este bine (...) foarte bine.»: Gen 1, 4. 10. 12. 18. 21. 31). Căci creația este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului, ca o moștenire hărăzită și încredințată lui. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creației, inclusiv a lumii materiale [347].

Dumnezeu transcende creația și îi este prezent

300.    Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale [348]: «Mai înaltă decât cerurile e slava lui» (Ps 8, 2), «măreția lui nu are măsură» (Ps 145, 3). Însă El fiind Creatorul, suveran și liber, cauza primă a toate câte sunt, este prezent în străfundul ființei făpturilor sale: «În El trăim, ne mișcăm și suntem» (Fapte 17, 28). Așa cum spune Sfântul Augustin, El este «superior summo meo et interior intimo meo - mai înalt decât cea mai mare înălțime a ființei mele și mai adânc decât ce e mai intim în mine [349]».

Dumnezeu păstrează și cârmuiește creația

301.    Creând-o, Dumnezeu nu-și lasă făptura la voia întâmplării. El nu îi dă numai ființă și existență, ci o și păstrează în fiecare clipă în ființă, îi dă facultatea de a acționa și o călăuzește spre scopul ei. Recunoașterea acestei dependențe totale față de Creator este izvor de înțelepciune și de libertate, de bucurie și de încredere:

Tu iubești toate cele ce sunt și nimic nu disprețuiești din cele ce ai făcut, căci dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. Și cum ar fi rămas ceva, de nu ai fi voit Tu? Și cum ar dăinui, de n-ar fi fost chemat de tine la ființă? Dar Tu cruți toate, căci toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule al vieții. (Înț 11, 24-26).

V. Dumnezeu își realizează planul: Providența divină

302.    Creația își are bunătatea și perfecțiunea sa, dar ea nu a ieșit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecțiune ultimă, neatinsă încă, pentru care a rânduit-o Dumnezeu. Numim Providență divină hotărârile prin care Dumnezeu își călăuzește creația spre această perfecțiune:

Dumnezeu apără și călăuzește cu providența sa tot ce a creat, «ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii și toate le întocmește cu blândețe» (Înț 8, 1). Căci «toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor săi» (Evr 4, 13), chiar și cele ce vor rezulta din acțiunea liberă a făpturilor [350].

303.    Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenței divine este concretă și imediată, ea se îngrijește de toate, de la lucrurile cele mai mărunte și neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii și ale istoriei. Cărțile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfășurarea evenimentelor: «Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârșit în cer și pe pământ» (Ps 115, 3); iar despre Cristos s-a spus: «El deschide și nimeni nu va închide; El închide și nimeni nu va deschide» (Ap 3, 7): «Multe gânduri sunt în inima omului, dar numai planul lui Dumnezeu se împlinește» (Prov 19, 21).

304.    Adeseori Duhul Sfânt, autorul principal al Sfintei Scripturi, atribuie lui Dumnezeu unele acțiuni fără să menționeze cauze secunde. Acesta nu este «un mod primitiv de a vorbi», ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu și Stăpânirea lui absolută asupra istoriei și a lumii [351] și de a ne educa încrederea în El. Rugăciunea Psalmilor este marea școală a acestei încrederi [352].

305.    Isus ne cere o abandonare filială față de Providența Tatălui ceresc care se îngrijește de cele mai mici trebuințe ale copiilor săi: «Deci, nu duceți grijă spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea? ( ... ) Știe doar Tatăl vostru ceresc că aveți nevoie de acestea. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga» (Mt 6, 31-33) [353].

Providența și cauzele secunde

306.    Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan, El se folosește și de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputință, ci arată măreția și bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căci Dumnezeu nu dăruiește făpturilor sale doar existența, ci și demnitatea de a acționa ele însele, de a fi cauză și principiu unele pentru altele și de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său.

307.    Dumnezeu le acordă oamenilor chiar și puterea de a participa în mod liber la Providența sa, încredințându-le responsabilitatea de «a supune» pământul și de a-l stăpâni [354]. Astfel, Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente și libere pentru a întregi lucrarea creației, pentru a-i desăvârși armonia spre binele lor și al semenilor. Colaboratori adesea fără să știe ai voinței divine, oamenii pot intra cu bună știință în planul divin prin acțiunile, prin rugăciunile, ca și prin suferințele lor [355]. În acest caz, ei devin întru totul «împreună lucrători» cu Dumnezeu (1 Cor 3, 9; 1 Tes 3, 2) și cu Împărăția sa [356].

308.    Este un adevăr nedespărțit de credința în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acționează în toată acțiunea creaturilor sale. El este cauza primă care lucrează în și prin cauzele secunde: «Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi și voirea și făptuirea, după bunăvoința sa» (Fil 2, 13) [357]. Departe de a scădea demnitatea făpturii, acest adevăr o înalță. Scoasă din neant de puterea, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, ea este neputincioasă dacă este despărțită de izvorul ei, căci «creatura fără Creator dispare [358]»; și cu atât mai puțin își poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului [359].

Providența și scandalul răului

309.    Dacă Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul lumii orânduite și bune, se îngrijește de toate făpturile sale, atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinței creștine: bunătatea creației, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale, prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său, prin darul Duhului Sfânt, prin adunarea Bisericii, prin puterea Sacramentelor, prin chemarea la o viață fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot și sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creștin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului.

310.    De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârșită, încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârșită, Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun [360]. Totuși, în înțelepciunea și bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume «în mers» către desăvârșirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariția unor ființe, dispariția altora, alături de lucrul cel mai desăvârșit, și pe cel mai puțin perfect, alături de zidiri ale firii, și distrugeri. Așadar, alături de binele fizic există și răul fizic, atâta vreme cât creația nu și-a atins perfecțiunea [361].

311.    Îngerii și oamenii, făpturi inteligente și libere, trebuie să înainteze spre țelul lor suprem printr-o alegere liberă și o iubire de preferință. Deci, ei pot să se abată din drum. În fapt, au păcătuit. Astfel răul moral a intrat în lume, incomensurabil mai grav decât răul fizic. Dumnezeu nu este în nici un fel - nici direct, nici indirect - cauza răului moral [362]. Îl permite totuși, respectând libertatea creaturilor sale, și, în chip misterios, știe să scoată din el binele:

Căci Dumnezeu cel Atotputernic (...), fiind cu desăvârșire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic și de bun pentru a face ca din răul însuși să izvorască binele [363].

312.    Astfel, cu timpul, putem descoperi că Dumnezeu, în Providența sa atotputernică, poate scoate un bine din consecințele unui rău, fie el și moral, provocat de creaturile sale: «Nu voi - le spune Iosif fraților săi - m-ați trimis aici, ci Dumnezeu; răul pe care voi l-ați plănuit să mi-l faceți, planul lui Dumnezeu l-a întors în bine, ca să păstreze viața unui popor numeros» (Gen 45, 8; 50, 20) [364]. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârșit vreodată - respingerea și uciderea Fiului lui Dumnezeu - rău determinat de păcatele tuturor oamenilor, Dumnezeu, cu prisosul harului său [365], a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos și răscumpărarea noastră. Totuși, prin aceasta răul nu se transformă într-un bine.

313.    «Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu» (Rom 8, 28). Mărturia sfinților confirmă neîncetat acest adevăr:

Astfel, Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează și se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă»: «Toate pornesc din iubire, toate sunt rânduite spre mântuirea omului, Dumnezeu face totul numai cu acest scop [366]».
Sfântul Thomas Morus, cu puțin înainte de martiriul său, își mângâie fiica: «Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. Or, tot ceea ce voiește El, oricât de rău ne-ar părea nouă, este totuși tot ce poate fi mai bun pentru noi» [367].
Iar Lady Julian de Norwich: «Am învățat, așadar, prin harul lui Dumnezeu, că trebuie să rămân cu tărie în credință și cu nu mai puțină tărie să cred că totul va fi bine... Și vei vedea că tot lucrul va fi bine.» («Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well [368]»).

314.    Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii și al istoriei. Însă căile Providenței sale ne rămân adesea necunoscute. Numai la capăt, când va lua sfârșit cunoașterea noastră parțială, când îl vom vedea pe Dumnezeu «față către față» (1 Cor 13, 12), ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care, chiar dacă prin drame ale răului și ale păcatului, Dumnezeu își va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului [369] definitiv, pentru care a creat cerul și pământul.

PE SCURT

315.

În crearea lumii și a omului, Dumnezeu a așezat prima și universala mărturie a iubirii sale atotputernice și a înțelepciunii sale, cea dintâi vestire a «planului bunăvoinței sale» care își află împlinirea în noua creație în Cristos.

316.

Deși lucrarea creației este atribuită în primul rând Tatălui, este deopotrivă adevăr de credință faptul că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt principiul unic și indivizibil al creației.

317.

Dumnezeu singur a creat universul, în mod liber, direct, fără nici un ajutor.

318.

Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru «a crea» în sensul propriu al cuvântului, adică de a produce și de a da ființă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existență «din nimic» [370]).

319.

Dumnezeu a creat lumea ca să-și arate și să-și împărtășească slava. Făpturile sale să aibă parte de adevărul, de bunătatea și de frumusețea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat.

320.

Dumnezeu, care a creat universul, îl păstrează în existență prin Cuvântul său, «Fiul care ține toate cu cuvântul puterii sale» (Evr 1, 3), și prin Duhul său Creator și dătător de viață.

321.

Providența divină constă în dispozițiile prin care Dumnezeu călăuzește cu înțelepciune și iubire toate făpturile la scopul lor ultim.

322.

Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenței Tatălui nostru ceresc [371], iar Sfântul apostol Petru continuă: «Aruncați asupra lui toată grija voastră, căci El se îngrijește de voi» (1 Pt 5, 7) [372].

323.

Providența divină lucrează și prin acțiunea făpturilor. Dumnezeu le dă oamenilor să colaboreze liber la planurile sale.

324.

Faptul că Dumnezeu permite răul fizic și răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său, Isus Cristos, mort și înviat pentru a birui răul. Credința ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuși să se nască binele, pe căi pe care noi nu le vom cunoaște întru totul decât în viața veșnică.

Note


315. DCG 51.
316. Cf. Rom 8, 18-23.
317. Cf. Etheria, Pereg. 46; Sf. Augustin, Catech. 3, 5.
318. Cf. DS 3026.
319. Cf. Fapte 17, 24-29; Rom 1, 19-20.
320. Cf. Is 43, 1.
321. Cf. Gen 15, 5; Ier 33, 19-26.
322. Cf. Is 44, 24.
323. Cf. Ps 104.
324. Cf. Prov 8, 22-31.
325. Simbolul de la Niceea - Constantinopol.
326. Liturgia bizantină, Tropar la Vecernia Rusaliilor.
327. Cf. Ps 33, 6; 104, 30; Gen 1, 2-3.
328. Sf. Irineu, Haer. 2, 30, 9.
329. Ibid., 4, 20, 1.
330. Cc. Vatican I: DS 3025.
331. Sent. 2, 1, 2, 2, 1.
332. Sf. Toma Aq., Sent. 2, prol.
333. DS 3002.
334. Sf. Irineu, Haer. 4, 20, 7.
335. AG 2.
336. Cf. Înț 9, 9.
337. Cf. Cc. Vatican I: DS 3022.
338. Cf. Cc Vatican I: DS 3023-3024.
339. DS 800; 3025.
340. Sf. Teofil din Antiohia, Autol. 2, 4.
341. Cf. Ps 51, 12.
342. Cf. Gen 1, 3.
343. Cf. 2 Cor 4, 6.
344. Cf. Gen 1, 26.
345. Cf. Ps 19, 2-5.
346. Cf. Iob 42, 3.
347. Cf. DS 286; 455-463; 800; 1333; 3002.
348. Cf. Sir 43, 28.
349. Conf. 3, 6, 11.
350. Cc. Vatican I: DS 3003.
351. Cf. Is 10, 5-15; 45, 5-7; Dt 32, 39; Sir 11, 14.
352. Cf. Ps 22; 32; 35; 103; 138; e. a.
353. Cf. Mt 10, 29-31.
354. Cf. Gen 1, 26-28.
355. Cf. Col 1, 24.
356. Cf. Col 4, 11.
357. Cf. 1 Cor 12, 6.
358. GS 36, 3.
359. Cf. Mt 19, 26; In 15, 5; Fil 4, 13.
360. Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 25, 6.
361. Cf. Sf. Toma Aq., S. Gent. 3, 71.
362. Cf. Sf. Augustin, Lib. 1, 1, 1; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 2, 79, 1.
363. Sf. Augustin, Enchir. 11, 3.
364. Cf. Tob 2, 12-18 Vulg.
365. Cf. Rom 5, 20.
366. Dial. 4, 138.
367. Scris.
368. Rev. 32.
369. Cf. Gen 2, 2.
370. Cf. DS 3624.
371. Cf. Mt 6, 26-34..
372. Cf. Ps 55, 23

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire