pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Teologia trupului
pr. Richard M. Hogan

sursa: www.nfpoutreach.org

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secțiunea 3.
Trupul uman în artă

Un muzician a spus odată că arta este nepoata lui Dumnezeu [38]. Dumnezeu a creat persoanele umane și acestea realizează arta. Însă arta este nepoata lui Dumnezeu și în alt fel. Dumnezeu a creat lumea și arta ia din lume materiale: pietre pentru arhitectură, sunete pentru muzică, culori pentru picturi etc. Arta de asemenea își ia din lume subiecte. Pictorul înfățișează peisaje sau scene cu animale. Arhitectul ia forme plăcute găsite în Creație și le combină pentru a realiza clădiri. Dumnezeu a creat lumea și artistul își realizează opera din lumea creată.

Totuși, cel mai interesant subiect pentru artă, pentru oricare artă, este persoana umană, deoarece este cea mai fascinantă ființă creată de Dumnezeu pe pământ. Este interesant că unele dintre cele mai apreciate capodopere ale artei umane sunt reprezentări ale persoanei umane: David al lui Michelangelo, Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, operele Nunta lui Figaro sau Don Giovanni ale lui Mozart, tragediile lui Shakespeare etc. Toate aceste capodopere au ca subiect persoana umană. Mai mult, deoarece arta este percepută prin cele cinci simțuri, capodoperele artistice care privesc persoana umană reprezintă întotdeauna aspectul vizibil, material al persoanei umane, trupul uman.

Reprezentând trupul uman, arta desparte trupul de persoană. Făcându-l un subiect pentru artă, artistul ia trupul uman și, să spunem așa, îl dezrădăcinează de semnificația lui, adică de rolul lui ca semn și mijloc al unei personale dăruiri de sine a persoanei (al cărei trup este reprezentat) către o altă persoană. După cum spunea Papa, în artă "trupul uman își pierde acea semnificație subiectivă profundă de dar, și devine un obiect destinat pentru cunoașterea mai multora" [39]. Într-un alt pasaj, Papa susținea același lucru: el scria că în reprezentarea artistică a trupului uman "acel 'element al darului' [prezent în trupul uman] este, să spunem așa, suspendat în dimensiunea unei receptări necunoscute și a unui răspuns neprevăzut, și în consecință este într-un fel 'amenințat' în ordinea intenției, în sensul că poate deveni un obiect anonim de 'însușit', un obiect al abuzului" [40]. Cu alte cuvinte, trupul uman vorbește limbajul unei personale dăruiri de sine a unei persoane către o altă persoană. Când trupul este îndepărtat de persoană și făcut un obiect pentru a fi văzut de mai mulți, își poate pierde semnificația: poate înceta să vorbească limbajul dăruirii personale de sine.

În situația de după păcatul originar, sentimentul de rușine ne ajută pe noi toți cei supuși păcatului originar și efectelor lui să înțelegem că trupul uman nu vorbește întotdeauna limbajul unei dăruiri personale de sine. Același sentiment de rușine ne conduce de asemenea la a încerca să păstrăm acest dar prețios al Creatorului. Rușinea alături de curăție și evlavie ne ajută să ne păstrăm trupul în sfințenie și cinste și astfel ne acoperim părțile trupului "de care ne rușinăm". Desigur, arta dorește adesea să reprezinte trupul uman dezgolit. Reprezentarea trupului uman dezgolit în artă poate fi așadar o violare a sfințeniei și cinstei datorate trupului. Oare fiecare încercare de reprezentare a trupului uman dezgolit este o astfel de violare? Nu. Arta violează integritatea unității trup-persoană doar atunci când "în lucrarea de artă sau prin intermediul mijloacelor de redare audiovizuală este violat dreptul la intimitate al trupului în masculinitatea sau feminitatea lui... când sunt violate acele profunde reguli călăuzitoare ale darului și dăruirii reciproce, care sunt înscrise în această feminitate și masculinitate prin întreaga structură a ființei umane" [41].

Un artist talentat și pregătit care privește trupul uman cu puritatea inimii poate reprezenta trupul uman dezgolit într-un mod care să îl conducă pe privitor "prin trup la întregul mister personal al omului. În contact cu aceste lucrări, în care nu ne simțim atrași de conținutul lor la 'a privi cu dorință'... învățăm într-un fel acea semnificație nupțială a trupului" [42]. Mari lucrări de artă având ca subiect trupul uman dezgolit spun adevărul întreg despre trup ca semn și mijloc al darului unei persoane către o altă persoană. Ele pătrund într-un anumit grad misterul persoanei umane, acesta fiind motivul pentru care ne fascinează și prezintă interes pentru noi. Uneori, putem privi la o anumită lucrare de artă chiar ore în șir și să nu ne săturăm. Motivația este aceea că lucrarea de artă ne transmite aspectele adevărului deplin despre unitatea trup-persoană - adevărul despre noi înșine.

Desigur, nu doar artistul are responsabilitatea de a-și folosi talentul și priceperea pentru a prezenta adevărul deplin despre om, ci și privitorul trebuie să caute frumusețea, demnitatea și sfințenia subiectului înfățișat. Chiar și cea mai mare lucrarea de artă poate fi privită într-un mod necorespunzător. Cu alte cuvinte, chiar și David al lui Michelangelo poate fi redus la o singură valoare, cea sexuală, de către cineva care îl privește doar pentru acea valoare izolată. În mod evident, atât subiectul artistului, adică individul care a "pozat" pentru artist, cât și artistul sunt ofensați printr-o astfel de "folosire" a lucrării de artă. Desigur, cel care privește se înjosește de asemenea pe sine. Dar dacă persoanele umane vii pot deveni obiecte în mintea celorlalți, la fel poate deveni și cea mai mare lucrare de artă. Așadar, reprezentând trupul uman în artă, semnificația umanității este într-un fel încredințată atât artistului cât și "fiecărui primitor ale lucrării" [43].

Cu aceste ultime reflecții despre reprezentarea trupului uman în lucrările de artă, Papa Ioan Paul al II-lea și-a încheiat extensivul ciclu al doilea al seriei Teologiei trupului. În primul ciclu (nn. 1-23), el a analizat cuvintele lui Cristos din răspunsul dat la întrebarea fariseilor despre divorț. În al doilea ciclu (nn. 24-63), a analizat cuvintele lui Cristos din Predica de pe Munte despre adulter, privirea cu dorință și adulterul în inimă. Al treilea ciclu (nn. 64-72) a analizat cuvintele lui Cristos ca răspuns dat saducheilor care au venit la El și l-au întrebat despre femeia care s-a căsătorit cu șapte frați (și fiecare frate, la rândul lui, a murit). Saducheii au întrebat: "La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia?" [44]. Primele cuvinte ale lui Cristos despre divorț, în special cu referința lui Cristos la "început", l-au condus pe Papa la o analiză despre Adam și Eva înainte de păcat. Învățătura lui Cristos cu privire la adulter l-a condus pe Papa la a analiza starea omului istoric, starea noastră a tuturor celor supuși păcatului originar și efectelor sale. Cuvintele lui Cristos despre căsătorie și înviere i-au permis Papei Ioan Paul al II-lea să discute felul în care vom fi în cer după învierea trupului. Primul ciclu a analizat unitatea trup-persoană înainte de păcat. Al doilea ciclu a analizat unitatea trup-persoană după păcat. Al treilea ciclu va analiza unitatea trup-persoană domnind în slavă cu Dumnezeu în cer la sfârșitul lumii. Există așadar trei feluri în care trupul uman exprimă persoana: în starea de puritate de dinainte de păcat (trecutul îndepărtat); în starea păcatului pe pământ (starea actuală); și în înviere (viitor). Capitolul următor va analiza remarcile Papei Ioan Paul al II-lea despre unitatea trup-persoană care se va găsi în cer după înviere.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire