pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Teologia trupului
pr. Richard M. Hogan

sursa: www.nfpoutreach.org

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul III.
Păcatul și rușinea

Secțiunea 7.
C. Maniheiștii și maeștrii suspiciunii

Avertismentul lui Cristos poate fi interpretat ca o acuzație la adresa tuturor oamenilor "istorici", adică a tuturor oamenilor afectați de păcatul originar. Papa a pus această întrebare: "Este acuzată inima?" de către cuvintele lui Cristos [43]. Papa s-a întrebat de asemenea ce trebuie să facă persoana care acceptă cuvintele lui Cristos; cum trebuie să acționeze o astfel de persoană. Cu alte cuvinte, ce impact trebuie să aibă cuvintele lui Cristos asupra persoanei interioare, asupra inimii fiecăruia dintre noi, și apoi cum se traduc aceste atitudini interioare ale inimii în acțiuni corespunzătoare.

Deoarece fiecare dintre noi este un agent complet liber, noi toți acționăm în conformitate cu propriile noastre gânduri și valori. Cuvintele lui Cristos trebuie să fie interiorizate și să devină parte a sistemului de valori al fiecăruia dintre noi. Apoi, tindem să acționăm în conformitate cu aceste valori. Papa Ioan Paul al II-lea a numit acesta procesul "interpenetrației ethos-ului [valorile învățate de Cristos] și praxis-ului [actele noastre care urmează după interiorizarea învățăturii lui Cristos] [44]. Acest proces, care se desfășoară în mod continuu în inima fiecăruia dintre noi pe măsură ce intrăm într-un dialog cu Cristos și ne confruntăm cu diferite situații aproape zilnic, este în cea mai mare parte individual și ascuns în lăuntrul fiecărei persoane. Totuși, sunt intelectuali care au scris despre reacția lor la cuvintele lui Cristos. Ei și-au făcut publice întâlnirea și dialogul cu Cristos. Papa a numit aceste reflecții ecoul cuvintelor lui Cristos.

Un astfel de ecou l-a constituit interpretarea maniheană care susținea că nu simpla poftă trupească a fost condamnată, ci obiectul poftei trupești, trupul uman în masculinitatea și feminitatea lui. Nu privirea plină de dorință este rea, dezvăluind o atitudine a inimii, ci obiectul privirii pline de dorință. În viziunea maniheană, răul a fost mutat de la atitudinea interioară la obiectul care este privit. Această transferare este comună în multe domenii ale acțiunilor umane. De exemplu, unii au sugerat că dacă oamenii beau în exces băuturi alcoolice, nu ei sunt cei care comit o faptă rea. Mai degrabă, băuturile alcoolice în sine sunt rele. În mod similar, cineva ar putea spune că puștile sunt în sine rele deoarece sunt folosite pentru a fi uciși oameni. În această viziune, nu cel care ucide acționează nepotrivit, ci obiectul, arma pe care o folosește este rea: pușca. Toate acestea sunt exemple ale transferării răului unui act din lăuntrul unei persoane la obiectul exterior. În cazul interpretării maniheene a cuvintelor lui Cristos, însuși trupul uman este rău. După cum a scris Papa, aceasta este o gravă distorsiune a ceea ce a dorit să spună Cristos.

Cuvintele lui Cristos despre adulter și adulterul în inimă, departe de a fi o condamnare a trupului, constituie "susținerea trupului ca un element care, împreună cu spiritul, determină subiectivitatea ontologică a omului și participă la demnitatea lui ca persoană" [45]. O atitudine maniheană ar conduce la o "anihilare a trupului" [46] ca fiind ceva rău. Cristos face apel la toți oamenii să înțeleagă incredibila valoare și demnitate a trupului uman ca expresie a persoanei umane și mijloc de exprimare a unei profunde uniuni personale de iubire. În "mentalitatea maniheană, trupul și sexualitatea constituie, să spunem așa, o anti-valoare; pentru creștinism, dimpotrivă, ele rămân o 'valoare insuficient apreciată'"[47].

Papa a continuat remarcând faptul că cuvintele lui Cristos nu numai că nu sunt o condamnare a trupului, ele nu sunt nici măcar o condamnare a inimii umane. Mai degrabă, Cristos face apel la inima omului. El ne cere fiecăruia dintre noi să nu cedăm în fața ispitelor trupești. "Apelul la a stăpâni pofta trupească izvorăște tocmai din susținerea demnității personale a trupului și a sexului, și slujește doar acestei demnități" [48].

Papa Ioan Paul al II-lea a argumentat în continuare că cuvintele lui Cristos sunt într-adevăr un apel și nu o acuzație la adresa inimii omului ca în cazul celor pe care el i-a numit "maeștrii suspiciunii": Freud, Marx și Nietzsche. Acești trei oameni au descoperit, spunea Papa Ioan Paul al II-lea, cele trei forme de poftă menționate în Scriptură. Freud a descoperit în omenire pofta trupească. Marx a descoperit ceea ce Biblia numește pofta ochiului, dorința de bogăție și de a poseda lucruri. Nietzsche a descoperit în omenire ceea ce Biblia numește mândria vieții, dorința de a deveni o ființă atotputernică. Este o iubire excesivă de sine care îi exclude pe toți ceilalți. Freud, Marx și Nietzsche au acuzat omenirea de aceste forme de pofte, dar nu au oferit nici o soluție, vreun mod pentru a depăși aceste slăbiciuni. Astfel, rămânem doar cu acuzațiile și nimic mai mult.

Cristos identifică și El aceste forme de pofte, în particular cea a poftei trupești. Însă nu se oprește la acuzație. În același timp El ne avertizează să nu privim cu dorință, face apel la fiecare dintre noi să trăim în conformitate cu planul originar prezentat atât de minunat în Geneză înainte de păcat. El ne cheamă să re-afirmăm demnitatea trupului uman în minunatele diferențe dintre masculinitate și feminitate. Cristos face acest apel, și este unul eficient, deoarece simultan cu apelul, Cristos ne dă mijloacele pentru a răspunde la acesta: Răscumpărarea și harul care izvorăște din ea.

"Răscumpărarea este un adevăr, o realitate, în numele căreia omul trebuie să se simtă chemat, și 'chemat cu eficacitate'". Chemat la ce? Chemat la a "redescoperi, ba chiar mai mult, a realiza semnificația nupțială a trupului și a exprima în acest fel libertatea interioară a darului" [49].

Nu am putea da o încheiere mai bună acestui articol decât cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea de la sfârșitul celui de-al patruzeci și șaselea discurs din seria Teologiei trupului:

Apelul conținut în cuvintele lui Cristos din Predica de pe munte nu pot constitui un act desprins de contextul existenței concrete. El semnifică întotdeauna - deși doar în dimensiunea actului la care se referă - redescoperirea SEMNIFICAȚIEI ÎNTREGII EXISTENȚE, A SEMNIFICAȚIEI VIEȚII, în care este cuprinsă și semnificația trupului, pe care o numim aici 'nupțială'. (...) Aceste cuvinte [ale lui Cristos] dezvăluie nu doar un alt ethos, ci și o altă viziune asupra posibilităților omului. Este important ca el, tocmai în 'inima' sa, să nu se simtă doar irevocabil acuzat și lăsat pradă poftei trupului, ci și, în aceeași inimă, să se simtă chemat cu putere. Chemat tocmai la acea valoare supremă care este iubirea. Chemat ca persoană în adevărul umanității sale, deci și în adevărul masculinității și feminității sale, în adevărul trupului său. Chemat în acel adevăr care este patrimoniul 'începutului', patrimoniul inimii sale, care este mai profund decât păcătoșenia moștenită, mai profund decât pofta în cele trei forme ale sale. Cuvintele lui Cristos, încadrate în întreaga realitate a creației și mântuirii, reactualizează acea moștenire profundă și îi dă o forță reală în viața omului [50].
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire