pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Teologia trupului
pr. Richard M. Hogan

sursa: www.nfpoutreach.org

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul III.
Păcatul și rușinea

Secțiunea 4.
A. Experiența goliciunii a lui Adam și a Evei (3)

Este important de remarcat faptul că Papa a subliniat că în conștiința lui Adam și a Evei a fost pusă la îndoială semnificația originară a trupului. Experiența poftei trupești i-a condus pe Adam și Eva la conștiința faptului că trupurile lor sunt acum diferite, că trupurile lor vorbesc un limbaj diferit și neadecvat, adică neadecvat demnității umane. Această nouă conștiință de sine schimbă viziunea cu privire la propriile lor trupuri și de asemenea schimbă felul în care ei se relaționează unul cu celălalt în și prin trupurile lor. Înainte de păcat, ei erau conștienți că trupurile lor ca masculin și feminin au fost create pentru ca să se poată dărui unul altuia. După păcat, această conștientizare a masculinității și feminității s-a schimbat. Papa a arătat că ei au văzut diferențele lor fizice, nu ca un semn și mijloc pentru dăruirea lor reciprocă de sine, ci mai degrabă ca pe un semn și mijloc de opoziție, de confruntare. Papa a mers mai departe spunând că diferențele sexuale dintre Adam și Eva au devenit acum un "obstacol" în relația personală dintre bărbat și femeie.

Acest lucru este evident dacă înțelegem ce a însemnat unitatea originară dintre bărbat și femeie și care au fost efectele păcatului. În unitatea originară de dinainte de păcat, Adam și Eva se exprimau fiecare prin trupurile lor și prin dăruirea totală de sine către celălalt. Ei se dăruiau pe sine în mod liber și fără rezerve aproape fără a se gândi la aceasta. Fără a reține nimic și fără a "lua" nimic de la celălalt. Darul lor era un dar pur. După păcat, pofta trupească i-a făcut să se privească unul pe altul doar ca ființe sexuale. Ei au văzut unul în altul ocazia de a profita (prin plăcerea sexuală) de celălalt. Acest fapt a schimbat felul în care își priveau fiecare propriul trup și felul în care se gândea fiecare la trupul celuilalt. La rândul ei, conștientizarea celuilalt ca pe un mijloc de a obține satisfacție a schimbat dăruirea de sine în ceva diferit. Comuniunea persoanelor, bazată pe dar și dăruire de sine, nu mai exista deoarece ei nu se mai iubeau unul pe celălalt, adică nu îl mai percepeau pe celălalt ca dar - ci mai degrabă îl percepeau ca un obiect pentru auto-satisfacere, ca un "lucru" de luat. Această percepție a distrus comuniunea lor de persoane și a schimbat relația lor în ceva nedemn de persoana umană. Pe lângă faptul de a se privi unul pe celălalt ca obiecte de luat, fiecare dintre ei era amenințat de celălalt, deoarece a fi "luat" este ofensator pentru persoana umană. Chiar și după păcat, Adam și Eva au păstrat într-o anumită măsură propria lor demnitate și valoare. Ei știau că nu sunt simple obiecte pentru a fi luate un altul. A fi percepuți ca un obiect pentru a fi luat a creat o lipsă de încredere între ei. Așa cum scria Papa, "De aici necesitatea de a ascunde în fața 'celuilalt' propriul trup, ceea ce determină propria feminitate-masculinitate. Această necesitate dovedește fundamentala lipsă de încredere, care în sine indică prăbușirea relației originare de 'comuniune'" [20].

Pe lângă sentimentul valorii de sine (prin care știau că nu ar trebui să fie priviți ca simple obiecte pentru a fi "luate"), Adam și Eva după păcat au păstrat dorința de a realiza unitatea pe care au trăit-o în starea purității originare. Pe lângă sentimentul propriei lor valori de sine au păstrat o aproape de nestins și adânc înrădăcinată dorință după o uniune de iubire. Astfel, femeia va fi atrasă către soțul ei [21], adică va tânji după acea unitate care acum este aproape de neatins, unitatea care a existat în starea purității originare. Soțul de asemenea va dori să își primească soția și la rândul lui să se dăruiască pe sine ei. Însă această dorință se va transforma adesea în dominație. Soțul o va "lua" adesea ca pe un obiect și acest "a lua" va deveni chiar un fals, un foarte slab substitut, pentru a primi dăruirea ei de sine din iubire. Ea, la rândul ei, va permite uneori să fie luată, ca un fals al adevăratei iubiri. Însă dacă el o ia ca pe un obiect, atunci în misterul uniunii lor, și el devine un obiect pentru ea. "Dacă bărbatul în relația lui cu femeia o privește doar ca pe un obiect a cărui posesiune trebuie să o câștige și nu ca pe un dar, el se condamnă în consecință pe sine la a deveni de asemenea pentru ea doar un obiect de însușit, și nu un dar" [22]. Uniunea lor este redusă la una nedemnă de persoana umană!

În starea purității, Adam și Eva știau că trebuie să se dăruiască pe sine unul celuilalt deoarece ei înțelegeau că trupurile lor erau semne și mijloace ale acelui dar. Ei au înțeles semnificația nupțială a trupurilor lor. Această conștiință originară s-a schimbat odată cu păcatul și cu pofta trupească. Pofta trupească limitează "semnificația nupțială a trupului, la care participau bărbatul și femeia în starea purității originare. Când vorbim despre semnificația nupțială a trupului, ne referim în primul rând la conștiința deplină a ființei umane, dar includem de asemenea întreaga experiență a trupului în masculinitatea și feminitatea lui, și, în orice caz, predispoziția constantă către această experiență" [23]. Conștiința lor de sine și cu privire la fiecare dintre actele lor de uniune a fost diferită după păcat. Semnificația trupurilor lor s-a schimbat pentru ei și astfel semnificația nupțială a trupului este limitată. A fost "mutată într-un alt plan" [24], adică din planul dăruirii de sine în planul posesiunii. "Trupul uman în masculinitatea și feminitatea lui aproape și-a pierdut capacitatea de a exprima" iubirea [25].

Chiar și așa, "semnificația nupțială a trupului nu a devenit complet sufocată de concupiscență, ci doar în mod obișnuit amenințată" [26]. După cum scria Papa, inima umană a devenit locul central al luptei dintre iubire și pofta trupească. Aceasta din urmă interferează cu iubirea deoarece este un obstacol în calea libertății necesare pentru a iubi. Dacă o persoană este "constrânsă" de dorințele trupului, de pofta trupească, spre o uniune fizică cu o altă persoană (chiar și către soțul sau soția sa), aceasta cu greu poate fi numită iubire deoarece iubirea este o dăruire de sine total liberă, aleasă de persoană cu voința sa liberă. "Concupiscența atrage după sine pierderea libertății interioare a darului. Semnificația nupțială [nelimitată] a trupului este legată tocmai de această libertate" [27]. Iubirea mai este încă posibilă dacă o persoană poate alege liber să se dăruiască pe sine persoanei iubite. Aceasta necesită însă control sau stăpânire de sine, ceea ce este dificil. Tocmai această stăpânire de sine o are Cristos în minte în remarcile Sale cu privire la pofta trupească.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire