pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Teologia trupului
pr. Richard M. Hogan

sursa: www.nfpoutreach.org

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

Secțiunea 4.
O nouă sinteză teologică

Noua abordare a Papei Ioan Paul al II-lea nu schimbă deloc credința. Dacă ne gândim la conținutul credinței, Revelația lui Cristos, ca la un uriaș diamant stând pe un piedestal sub un luminator în mijlocul unei săli de muzeu, este mai ușor să înțelegem ce a făcut Papa Ioan Paul al II-lea. Diamantul poate fi văzut din orice punct, dintr-o circumferință de 360 de grade. Punctul de vedere al privitorului este definit de filozofie. Sf. Augustin a privit diamantul dintr-un anume loc, folosind filozofia platonică. Sf. Toma d'Aquino s-a mutat în alt punct pe circumferință, folosindu-l pe Aristotel. În fine, Papa Ioan Paul al II-lea a definit un al treilea punct. Cu toate acestea, toți trei privesc la exact același diamant. Mai mult, un privitor poate să îi arate altui privitor o anumită caracteristică. Cu alte cuvinte, Sf. Toma a văzut același lucru ca Sf. Augustin sau Papa Ioan Paul al II-lea, dar l-a descris diferit. Însă fiecare dintre ei a descris același diamant. De aceea, se poate "traduce" descrierea oricărei caracteristici a diamantului de la Augustin la Toma și la Ioan Paul al II-lea, de la Toma la Augustin și la Ioan Paul al II-lea, și de la Ioan Paul al II-lea la Toma și la Augustin. Este mereu același diamant.

"Inovația" adusă de Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea este tocmai aplicarea unei noi sinteze teologice la problemele ținând de sexualitate, căsătorie și viață de familie. Prin folosirea unui curent filozofic numit fenomenologie, Papa Ioan Paul al II-lea a reușit să prezinte conținutul Revelației lui Cristos într-un mod subiectiv, inductiv și bazat pe experiențe, fără a-i dăuna câtuși de puțin conținutului.

În cartea sa "Martor al speranței", Weigel, citându-l pe Angelo Scola, scrie că "practic fiecare teză din teologie - Dumnezeu, Cristos, Treimea, harul, Biserica, sacramentele - poate fi văzută într-o nouă lumină dacă teologii explorează în profunzime bogatul personalism (numele uzual pentru noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea) prezent în Teologia trupului" [5]. Desigur, această remarcă este absolut adevărată. Este adevărată din două motive. În primul rând, noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea este evidentă în Teologia trupului și poate fi studiată și învățată din modul în care este folosită în aceste discursuri. Odată învățată și studiată, sinteza teologică va fi recunoscută și în alte scrieri ale Papei, iar munca sa inițială va putea fi dusă mai departe și dezvoltată. (Trebuie să arătăm că fondatorul unei noi sinteze face munca inițială, dar urmează apoi secole de "explorare" a bogățiilor și profunzimilor sintezei. Sf. Augustin și-a dezvoltat sinteza folosind filozofia platonică, lucrarea sa fiind studiată și dezvoltată timp de opt secole. În mod similar, Sf. Toma a fost fondatorul fuziunii între filozofia lui Aristotel și conținutul Revelației, dar studierea și dezvoltarea lucrării sale continuă și astăzi.) Cu siguranță, dacă noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea este studiată în Teologia trupului, și apoi recunoscută și aplicată în alte domenii, "practic fiecare teză din teologie... poate fi văzută într-o nouă lumină".

În al doilea rând, remarca lui Weigel este adevărată și pentru că orice domeniu al Revelației are impact asupra altor domenii. Înțelegerea misterului lui Cristos, atât a Întrupării cât și a Învierii Sale, are consecințe asupra înțelegerii Bisericii, a harului, a sacramentelor. Înțelegerea misterului creării noastre după chipul și asemănarea lui Dumnezeu are evident consecințe asupra conceptului privind întruparea celei de a doua Persoane din Sfânta Treime. Revelația este un întreg unificat. Este Cristos. Cristos nu poate să fie subdivizat. O abordare nouă într-un domeniu va avea impact asupra celorlalte domenii. De aceea, desigur, rodul noii abordări propuse de Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul sexualității, căsătoriei și vieții de familie - rezultatele Teologiei trupului - are impact asupra fiecărei teze din teologie, deci "fiecare teză din teologie... poate fi văzută într-o nouă lumină". Afirmația este adevărată deoarece metoda noii sinteze poate să fie învățată din Teologia trupului și deoarece roadele care se găsesc în Teologia trupului au implicații pentru celelalte domenii ale teologiei.

După cum am menționat, noua sinteză oferită de Papa Ioan Paul al II-lea este rezultatul folosirii curentului filozofic numit fenomenologie. Fondatorul fenomenologiei a fost filozoful german Edmund Husserl (1859-1938). Pe scurt, Husserl s-a concentrat asupra experiențelor subiective, individuale ale oamenilor. El a adunat aceste experiențe pe rând de la diferite persoane. Fenomenologia este o metodă filozofică subiectivă, inductivă și bazată pe experiențe. Husserl a fost interesat să descopere cum sunt lucrurile în lume (ființa lucrurilor - ceea ce investighează întotdeauna filozofia) prin perceperea interioară a lumii de către persoane individuale. În acest fel, el a legat puterile interioare ale minții, voinței și conștiinței de sine cu lumea reală, și a reușit să depășească diviziunea dintre viața interioară a minții și lumea reală intrată în gândirea filozofică odată cu Descartes ("Gândesc, deci exist" a lui Descartes a produs divorțul realității - lumea exterioară - de viața interioară a fiecărei persoane, deoarece a fixat existența doar în gândul interior).

Primul contact al lui Karol Wojtyla cu fenomenologia a avut loc datorită lui Roman Ingarden, care a fost profesor în departamentul de filozofie al Universității din Cracovia, unde viitorul Papă și-a luat doctoratul în filozofie. Ingarden fusese unul dintre studenții lui Husserl. Prin studiile sale, care s-au concentrat asupra eticii, Wojtyla a văzut că fenomenologia putea să ofere o legătură cu realitatea, un mod de a fixa normele etice în realitate, și nu doar în ideile interioare. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma că normele etice nu pot fi cunoscute deoarece ele se află dincolo de experiența umană imediată. Însă morala (ordinea bună în existența umană) cere ca noi să acționăm în conformitate cu normele tradiționale. De aceea, noi trebuie să acționăm întotdeauna în conformitate cu aceste norme, chiar dacă ele nu pot fi cunoscute - aceasta înțelegea Kant prin "imperativul categoric". Kant a divorțat etica de realitate. Wojtyla a văzut în fenomenologie o cale de re-unire a normelor etice cu realitatea.

Wojtyla și-a scris lucrarea de doctorat despre Max Scheler, care a fost de asemenea student al lui Husserl. Scheler a fost în special interesat de etică și a încercat să ajungă la cunoașterea normelor etice prin fenomenologie. Scheler afirma că fiecare experiență umană este legată de o valoare. Suntem fie atrași de valoare, fie avem repulsie față de ea. Studiind experiența umană din punct de vedere subiectiv, interior, Scheler credea că poate să identifice valorile. Aceste valori existau cu adevărat în lumea reală. Erau concrete și obiective, dar erau cunoscute prin experiența subiectivă, individuală. Scheler oferea astfel o alternativă la "imperativul categoric" al lui Kant. Mai mult, el a legat valorile de experiența interioară, subiectivă a persoanei. Valorile sunt obiective și reale, dar cunoscute doar prin percepția interioară a experiențelor. În loc să fie porunci și norme pe care omul este constrâns din exterior să le respecte, valorile (normele etice) sunt parte a experienței sale interioare.

Wojtyla l-a criticat pe Scheler pentru că acesta nu a oferit o ordine obiectivă a valorilor. Din moment ce valorile erau cunoscute prin experiența subiectivă a fiecărei persoane, ele puteau să difere radical de la o persoană la alta. Mai mult, importanța relativă a acestor valori era determinată de intensitatea răspunsului la fiecare valoare. Valoarea care provoca răspunsul cel mai intens din punct de vedere emoțional într-o persoană era, pentru acea persoană, cea mai importantă valoare. De aceea, chiar dacă două persoane aveau un set similar de valori, ierarhia acestor valori putea fi totuși diferită de la persoană la persoană. În gândirea lui Scheler, nu exista nici o cale de a stabili o ordine obiectivă în morală. Desigur, Scheler a evitat orice apel la datorie sau responsabilitate, deoarece el reacționa împotriva "imperativului categoric" al lui Kant.

Wojtyla l-a criticat pe Scheler și pentru că filozoful german nu arăta faptul că prin alegerile noastre etice, fiecare dintre noi devenim ceea ce facem. Devenim buni sau răi după cum facem fapte bune sau rele. Un act etic nu are efect doar în afara noastră, ci are și un efect intern. Vizitarea unui prieten la spital nu este doar în folosul lui, ci are și un efect interior asupra mea: am devenit un vizitator al bolnavului. Însă deși a criticat opera lui Scheler, Wojtyla a văzut în modul în care acesta s-a folosit de fenomenologie un instrument puternic pentru studierea eticii creștine. Dacă normele creștine prezentate de Revelație puteau fi înțelese ca norme interioare, adică dacă aceste norme puteau fi percepute prin experiență, atunci ele încetau să aibă caracterul de legi externe impuse cuiva din afara sa. Mai mult, se putea vorbi despre aceste valori într-un mod subiectiv potrivit "limbajului" lumii moderne.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire