pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheza parohială-premisă a construirii unei comunități vii
achizitionare: 22.03.2004; sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Cuprinscapitolul anterior 9. Cateheza în jurul sacramentelor - o lucrare proprie parohiei

 

a. Parohia, sacramentele, cateheza

a.1. Parohia și dimensiunea sacramentală

Înainte de a fi un fapt social, parohia este o realitate de ordin superior; nu este doar o simplă delimitare teritorială, o secțiune a diecezei, este înainte de toate un trup viu, un organism spiritual care participă la însăși viața lui Cristos. Dacă Biserica este Trupul mistic al lui Cristos și parohia este o celulă din Biserică, atunci parohia este și o celulă din Trupul lui Cristos; ceea ce El este pentru Biserica universală, este și pentru parohie: Mire și Cap. Parohia se definește așadar înainte de toate drept locul supranatural unde ne naștem la viața divină și creștem în ea, și aceasta prin intermediul sacramentelor în primul rând. botezul, cel dintâi contact al copilului cu Cristos, este prezentarea copilului la sânul matern al Bisericii, un mod prin care preotul își exercită paternitatea spirituală față de enoriașii săi. Sfânta euharistie celebrată în fiecare duminică este cea care conferă unitate deplină comunității parohiale; în jurul ei ar trebui să se adune toți membrii unei parohii, afirmându-se astfel adevărata fraternitate a oamenilor în fața lui Dumnezeu, conștientizându-se și apartenența la aceeași turmă. Prin sacramentul căsătoriei, comunitatea parohială crește, fiind sfințită până la cele mai profunde celule ale sale; uniunea lui Cristos cu Biserica Sa se reflectă aici, uniunea matrimonială fiind ridicată de la nivelul de simplu contract uman la acela al consacrării. Dar toate sacramentele creează o solidaritate perfectă între enoriași, toate sunt de un interes comun și îmbracă un aspect social. Aceste realități supranaturale se află la baza vitalității parohiale: nimic mai real, mai absolut în ochii creștinului ca aceste relații mistice care, mergând de la un membru la altul, unifică și dau viață marii familii parohiale. Este important ca fiecare să conștientizeze existența acestui curent de viață mistică și să adere la el cu bucurie, găsind în el energia de care are nevoie.

În parohie ne sunt administrate sacramentele indispensabile mântuirii noastre, necesare pentru a conferi valoare creștină fiecărei secunde a vieții noastre și ceasului trecerii în veșnicie; nici un credincios nu poate spune că parohia nu-l privește, nu se poate îndepărta de ea. Prin simplul fapt de a aparține unei parohii, creștinii primesc de la acest izvor haruri pentru toată viața.

a.2. Necesitatea revalorizării dimensiunii ecleziale a sacramentelor

Teologia sacramentală din ultima vreme a pus în relief dimensiunea eclezială a sacramentelor, în sensul sublinierii legăturii dintre viața comunității și acțiunea sacramentală, dar considerațiile teoretice nu se prea reflectă în practică. Dat fiind faptul că astăzi societatea determină atâtea domenii ale vieții omului este tot mai acut riscul ca acesta să dorească a păstra ascunsă părticica de viață privată ce-i mai rămâne și mai ales dimensiunea religioasă; în felul acesta oamenii de azi se îndepărtează de comunitățile creștine și au pretenția de a celebra marile evenimente ale vieții de credință - botez, cununie, înmormântare - într-un cadru privat și un loc privat.

Este adevărat că la această situație contribuie și starea actuală a comunității parohiale, care nu mai este atât de stabilă ca în trecut. Totuși, aici se poate cel mai bine manifesta și promova dimensiunea bisericească a sacramentelor și dimensiunea sacramentală a Bisericii, ea fiind comunitatea în care credincioșii se adună și activează în mod normal; ea nu trebuie să fie doar locul de staționare pentru o slujbă anume, ci trebuie să permită creștinilor să găsească în ea tot ce le este necesar ca să-și desfășoare împreună viața primită la botez și să participe la lucrarea Bisericii. Calitatea de Biserică a parohiei ține de integralitatea misiunii exercitate de ea: evanghelizare, predicare, cateheză, edificare reciprocă, comuniune sacramentală, slujire caritabilă; iar sănătatea vieții sacramentale ține tocmai de interacțiunea ei cu toate celelalte funcții ale parohiei: fără cateheză, celebrarea devine ritualism, fără slujire caritabilă, nu se răspândește îndurarea divină. Datorită continuității sale, parohia este locul ce oferă cele mai multe garanții pentru însoțirea permanentă în viața de credință a fiecărui botezat. Este, de asemenea, locul privilegiat pentru evanghelizările ocazionale, deoarece mare parte dintre botezații îndepărtați de Biserică vin aici pentru celebrarea marilor evenimente ca botezul, căsătoria.

a.3. Urgența unei cateheze în jurul sacramentelor

Dacă un număr important de persoane mai vine azi la preotul paroh pentru a-i cere celebrarea căsătoriei sau a botezului copiilor, trebuie să se țină cont de faptul că, în majoritate, aceste persoane sunt puțin catehizate și adesea deconectate de la mesajul Evangheliei și viața Bisericii. Aceste cereri trebuie să fie primite cu deschidere de către preot, dar sacramentele nu pot fi conferite cu ușurință. Pornind de la evenimentul nașterii unui copil sau de la o iubire care decide să ia forma unui angajament, o echipă de laici poate interveni în pregătirea părinților pentru botezul copiilor sau a tinerilor pentru căsătorie, ajutându-i să pătrundă într-un adevărat parcurs catehetic, să accepte o inițiere la misterul lui Cristos. Nu este vorba aici atât de o ocazie sau un pretext pentru cateheză, ci mai degrabă de un demers ce se bazează pe dorința lui Isus de a se revela și acestor bărbați, și acestor femei, după cum a făcut cu Zaharia și samariteanca.

Cheia întregii pastorale a sacramentelor este viața comunitară; celebrarea sacramentelor ar fi alta și nu atât de expusă eșecurilor, dacă și comunitățile cărora li se cere aceasta ar fi adevărate și vii, asumându-și acest demers și nășind, adică făcându-se garante pentru cei ce le cer; necesitatea urgentă este așadar formarea de comunități creștine autentice, cu adevărat umane.

În plus, este necesar să găsim soluții pentru pericolul real al privatizării sacramentelor. Poate că în primul rând cateheza ar trebui să predice caracterul lor comunitar. S-ar putea apoi întreprinde gruparea mai multor familii care se pregătesc pentru a-și boteza copiii, atât pentru pregătirea propriu-zisă, cât și pentru celebrare, cu atenție la faptul că această relație să se prelungească. Este necesară însă o pastorală de ansamblu, în care tinerele cămine și copiii să nu fie lăsați singuri în viața de credință.

 

b. O posibilă linie de cateheză în vederea pregătirii la căsătorie

Într-o parohie se pot forma mai multe echipe pentru pregătirea tinerilor la căsătorie; ele pot fi alcătuite din două cupluri și un preot. Ele se vor întâlni periodic pentru un schimb continuu asupra problemelor vieții de familie și a vieții creștine azi și, respectiv, vor prelua pregătirea logodnicilor pentru căsătorie. În acest sens le vor propune acestora întâlniri preliminare pentru discuții despre iubire și căsătorie, căsătorie și credință, organizate pentru mai multe perechi de logodnici și de către mai multe familii și vizând o reflecție comună a cuplurilor asupra a ceea ce este Căsătoria - din punct de vedere natural, civil și sacramental - ca și asupra credinței comunității creștine. Apoi, într-un cadru mai restrâns, se vor organiza întâlnirile propriu-zis pregătitoare, cu un singur cuplu de logodnici și o singură familie. Ele se vor desfășura într-un climat de prietenie, încredere, ascultare, schimb; nu numai logodnicii, dar și familiile se vor deschide, vorbind despre experiența lor. La un moment potrivit, tinerilor li se va explica necesitatea căsătoriei sacramentale, dându-li-se de asemenea răspuns la întrebările lor legate de credință și viață. Într-o ultimă fază, tot în cadrul unor întâlniri, se vor stabili detaliile ceremoniei propriu-zise. Familia care i-a pregătit pe logodnici pentru căsătorie participă întotdeauna la ceremonia religioasă, uneori și la cea civilă, fiind martoră a Bisericii celei vii dar acordând de asemenea sprijin practic.

În cazul în care logodnicii se declară necredincioși sau nepracticanți, eventual în căutarea credinței, se recomandă o celebrare nesacramentală: o celebrare de rugăciune, în care comunitatea se roagă pentru proiectul uman al cuplului, o celebrare de primire în comunitate pentru un drum de căutare comun; aceasta din iubire și respect față de orice cuplu și dorință de a permite și celor care ezită, să celebreze mai târziu sacramentul căsătoriei, întru adevăr și lumină.

 

c. Cateheza în jurul botezului

c.1. Valențe ale botezului

Ce i se cere de fapt parohului când i se spune să boteze un copil? Cred oare părinții că parohia îi poate cu adevărat ajuta? Uneori copilul este dus la botez cu gândul că "poate îi va servi și aceasta la ceva"; totuși, botezul este un gest sacru, nu o vaccinare împotriva bolilor copilăriei, Îl are ca protagonist pe Dumnezeu. Prin botez, copilul nu mai aparține în întregime părinților ci, încă de la început, aparține și lui Dumnezeu, este și fiul Său; prin botez, copilul este pus pe drumul Domnului de la Care venim și la Care ne întoarcem. La botez, copilul este încredințat lui Dumnezeu care îl iubește și îl călăuzește, luându-l de mână, la maturitatea vieții. Botezându-și copilul, părinții se angajează să-l însoțească pe copil pe drumul de întâlnire cu Dumnezeu, prin rugăciunea în familie și o viață în respect față de Dumnezeu. De aceea botezul trebuie să fie un gest responsabil din partea părinților, un gest plin de sens. El este o expresie a dorinței părinților de a face ca viața copilului lor să nu fie una oarecare, ci însăși Viața care vine de la Dumnezeu. Botezarea unui copil nu este un act împotriva libertății personalității sale viitoare, ci o modalitate de a-l înscrie în adevărata Libertate. Părinții sunt primii responsabili în alegerea de a-și boteza sau nu copilul, dar nu și singurii responsabili: ei trebuie ajutați, susținuți de comunitate.

Dacă sacramentul botezului este pecetea vieții eterne, înseamnă că, cerând botezul pentru copiii lor, părinții vor ca ei să crescă în credință, angajându-se ca ei înșiși să-i facă să crească întru speranța ce garantează cea mai sigură fericire, dincolo de orice orizont material. A dori botezul pentru copii, înseamnă a dori să le dăruim o busolă, care să le indice mereu drumul spre salvare. Or, Dumnezeu vrea să dea copilului credința prin părinți așa cum prin intermediul lor a dorit să le dea viața. Însuși faptul de a-și vedea copiii trebuie să fie pentru părinți o cale de a se gândi la Domnul; o cale pe care Dumnezeu îi cheamă la Sine până și pe acei adulți care au lăsat credința lor să slăbească. Credința este o sămânță mică; părinții, cerând botezul pentru copiii lor, se arată dispuși să o facă să crească împreună cu copiii lor.

c.2. Botezul - prilej de cateheză și nou început în credință pentru părinți

Totuși, astăzi sunt mulți părinți care ezită să-și integreze copilul în comunitatea bisericească, deoarece nu pot să-L perceapă pe Cristos în actualitate, considerând că ceea ce a făcut, a făcut acum două mii de ani și aceasta nu are nici o legătură cu prezentul. Cum pot ei să înțeleagă în profunzime viața Bisericii și mai ales viața aparent contrară Evangheliei a unora dintre reprezentanții săi? Cristos este făcut prezent astăzi într-un loc precis: parohia, acolo unde grupul de discipoli poate fi văzut reunindu-se în fiecare duminică pentru a celebra euharistia, unde creștinii se întâlnesc periodic, pe grupuri, ca să citească Scriptura sub îndrumarea preotului sau a unei călugărițe, unde episcopul vine în vizită canonică pentru a pune în evidență comuniunea universală a Bisericii, unde câțiva creștini duc Vestea cea Bună celor săraci (bolnavi de SIDA, toxicodependenți, îndoielnici etc.), fiind misionari în propriul cartier sau mai departe. Aici, grupuri de creștini continuă să facă ceea ce a făcut Cristos; fiindcă Biserica este Trupul Lui, discipolii Lui Îl fac operant și prezent aici și acum, în așteptarea manifestării Sale finale. Prin botezul copilului, părinții se încadrează în această comunitate parohială, recunoscându-L în mod liber pe Cristos ca Dumnezeu adevărat, ca Domn al bucuriei. Prin acest act, parohia poate conta pe încă doi, și mai târziu trei, membri.

În cazul celor îndepărtați de Biserică, botezul copiilor poate constitui un prilej prin care Dumnezeu Se face din nou cunoscut. Fiecare a învățat câte ceva despre credință în copilărie, la cateheză; însă, cu timpul, viața cu problemele și preocupările ei i-a îndepărtat pe mulți de la credință. Pentru ca celebrarea acestui sacrament să nu fie pentru părinți doar o ocazie de a face fotografii, ca la prima băiță, la primii pași, un moment repede uitat, este necesar să se pună iar în evidență ideea credinței în Isus Cristos ca drum de o viață, manifestându-se cu pașii săi într-o comunitate creștină; botezul va trebui să lase în viața părinților un semn de neuitat, ajutându-i să redescopere credința creștină și să trăiască în compania lui Isus, care nu este doar Cineva care ne impune diverse îndatoriri, ci și Cel dătător de pace, bucurie, mântuire, Emanuel, adică Dumnezeu-e-cu-noi. În acest fel, ceea ce la început poate fi considerat doar un gest formal, o practică obișnuită care trebuie îndeplinită în grabă, deorece "toți o fac", poate deveni pentru părinți o ocazie importantă de a percepe iar prezența lui Cristos care este viu în comunitatea creștinilor. Botezul este un moment în care părinții pot deveni în mod serios creștini, trăindu-l ca un semn de credință: botezându-și copilul, părinții se declară discipoli ai lui Cristos, dorind să-L urmeze, să-L primească în viețile lor ca și Învățător, Mântuitor, Fiu al lui Dumnezeu; un semn al vieții noi: creștinul nu este doar un om care vrea să trăiască așa cum trebuie, sau unul care se duce în fiecare duminică la biserică, ci este acela care primește însăși viața lui Cristos, viață ce ne transformă în fii ai lui Dumnezeu, ne dă dreptul să ne adresăm Lui ca unui Tată și ne va face într-o zi părtași la viața veșnică; un semn de înscriere într-o comunitate și în Biserică: ca gest exterior îndeplinit în parohie, botezul arată apartenența noastră la Biserica Catolică care trăiește în acest loc anume și este alcătuită din aceste persoane anume: parohul, surorile, credincioșii care vin la liturghie, tinerii cu acțiunile lor, soții care se întâlnesc să citească Evanghelia, doamnele care vizitează pe cei bolnavi, și multe alte persoane care încearcă să trăiască asemenea lui Cristos. Toate aceste implicații ale sacramentului botezului pot fi dezvoltate în cadrul unei cateheze premergătoare ceremoniei propriu-zise.

c.3. O speranță pentru comunitate

La începutul ceremoniei botezului, părinții și nașii trebuie să dea socoteală în fața comunității de credința lor: întrebările ce le adresează preotul ("Credeți în Dumnezeu Tatăl, Creatorul cerului și al pământului?", "Credeți în Isus Cristos, Mântuitorul nostru?", "Credeți în Spiritul Sfânt, în Biserica și viața veșnică?") sunt simplu formulate, dar au greutate pentru viața întreagă, angajând. Botezul copiilor este pentru părinți și nași o ocazie unică de reflecție asupra propriei credințe. Crezul rostit în timpul ceremoniei trebuie pronunțat cu responsabilitate, de aceea, în perioada de pregătire îndoielile trebuie clarificate, bazele credinței trebuie regăsite. Adesea însă părinții sau nașii au serioase dificultăți în viața conjugală, viața de credință sau în practica religioasă. În acest caz cu atât mai mult Biserica, ce împărtășește responsabilitatea lor în alegerea de a boteza un copil și de a-l crește în mod creștin, trebuie să-i susțină pentru ca acest sacrament să devină cu adevărat o alegere de credință. De fapt însăși tradiția de a se da copilului un naș și o nașă manifestă solicitudinea întregii comunități bisericești în ceea ce privește creșterea umană și creștină a fiecărui botezat. Comunitatea bisericească, care își exprimă tutela spirituală prin alegerea nașilor, se angajează să-și asume atitudini și comportamente concrete de mărturie pentru a fi cu adevărat mamă și educatoare, prin viața și lucrarea sa, a celor mici și a familiilor lor. Pe de altă parte, deoarece această comunitate i-a primit, părinții trebuie să-și continue drumul de credință în ea: aici vor veni la liturghie, aici vor da o educație creștină copilului lor. În acest fel noua viață primită în dar nu se va stinge, credința mărturisită nu va slăbi, apartenența la Biserică nu va fi doar formală.

În ultimii ani, în occident, botezul este considerat un eveniment familial, în sensul fenomenului privatizării dimensiunii sacramentale de care s-a vorbit mai sus. Există aici un aspect pozitiv: înainte acest sacrament se conferea copilului la maternitate sau la parohie, fără ca mama să participe întotdeauna; era ceva teoretic, teologic, o simplă prescripție a Bisericii. Acum măcar este perceput ca un eveniment esențial al familiei, la care părinții vor să invite toate rudele și toți prietenii. Totuși sunt și aspecte negative: refuzul botezului colectiv sau comunitar în favoarea organizării ceremoniei acasă, alegerea nașilor după criterii puțin profunde și acestea din pricina individualismului crescând și a concepției că faptul de a boteza un copil este afacerea, problema celor apropiați lui și nu una a comunității. Totuși, după Vatican II, s-au înmulțit aprecierile asupra dimensiunii ecleziale a botezului ca fundament al vieții creștine, concept pe care se bazează de altfel întreaga linie de gândire asupra vocației, misiunii și demnității laicilor. Documentele magisteriale sugerează celebrarea acestui sacrament în cadrul comunității, în zilele de duminică sau sărbătoare, în fața adunării credincioșilor, care au astfel ocazia de a-și aminti de propriul botez, de a-i primi pe neofiți în comunitatea lor și de a se angaja să-i formeze în credința creștină. Constituția asupra liturghiei prevede o adaptare a ritului botezului la situația reală a copilului: secole de-a rândul s-a păstrat ceremonia din creștinismul primar, adaptată adulților, deși botezarea copiilor este frecventă încă din secolul V. În acest sens, preotul ar putea să se adreseze direct părinților și nu copilului, cu o formulă de genul: "Ce cereți pentru N. de la Biserică?" În felul acesta ei ar deveni mai responsabili. Primul pas spre eclezializarea botezului este acela de a se cere familiei ca ea să se deschidă dincolo de limitele sale, să accepte adică prezența unor străini, a unor membri ai comunității, poate chiar a întregii adunări dacă ceremonia are loc duminica, după liturghie, să accepte eventual alegerea nașilor după criteriul angajării lor în comunitate, să caute să înțeleagă rolul comunității. Un alt pas poate fi valorizarea semnelor și simbolurilor acestui sacrament: alegerea zilei de duminică, zi a Învierii, prima zi a săptămânii (și nu week-end!), expunerea Bibliei, a lumânării pascale.

Evenimentul baptismal nu este așadar o simplă ceremonie tradițională (chiar dacă are o mare importanță tradiția!), nici ceva drăgălaș (ca și marca căruciorului!), nici o simplă ocazie de a sărbători (chiar dacă este un motiv de sărbătoare!), nici un gest particular ce-i privește doar pe părinți sau rudele mai apropiate, ci este un gest important care privește întreaga comunitate parohială, care va participa la celebrare făcându-i pe părinți să înțeleagă că nu sunt singuri în alegerea lor; este o bună ocazie pentru părinți de a se întâlni cu părintele paroh și cu alte familii în aceeași situație, o bună ocazie de reflecție comună asupra credinței. Ori de câte ori se celebrează botezul, este o sărbătoare pentru întreaga Biserică și nu doar pentru rude. Celebrarea ritului baptismal exprimă bucuria Învierii. În acea zi comunitatea creștină poate spune: "am dobândit un fiu; comunitatea noastră va avea un viitor".

 

d. O cateheză în jurul sfintei euharistii

d.1. Practica "primei împărtășanii"

Un decret al conciliului din Lateran (1215) prevede: "orice creștin ajuns la vârsta cunoașterii (zece, doisprezece, paisprezece ani: regula va diferi în funcție de loc), trebuie să se împărtășească cel puțin la Paște", fără a se face distincție între adulți și copii. Lucrurile se schimbă abia în secolul XVI când vârsta copilăriei începe să se bucure de o atenție specială și este instituită practica catehismului parohial pentru toți copiii. Ideea de ceremonie solemnă pentru prima împărtășanie a copiilor se dezvoltă printr-o serie de inițiative; încet-încet se adaugă examinarea cunoștințelor de catehism, spovada generală, reînnoirea promisiunilor de la botez, consacrarea la Preasfânta Fecioară etc. Această practică se generalizează până în secolul XIX. Totuși, ceremonia este treptat atinsă de o decădere spre profan: indiferent de stadiul credinței, părinții o consideră drept un moment care marchează trecerea fiului de la copilărie la vârsta adultă și găsesc în acesta un prilej de a face cadouri, o toaletă frumoasă și de a organiza un banchet. Adesea însă, din cauza obișnuinței, acest sfârșit al copilăriei devine și sfârșitul vieții religioase pentru copil.

Această practică occidentală a fost preluată ca atare și de Biserica Română Unită, cu același titlu de "primă împărtășanie", deși tradiția orientală prevede împărtășirea copilului cât mai curând după botez. Dacă această inițiere a copilului are loc la vârsta de 9-12 ani, este necesar ca pregătirea specifică să fie aprofundată mai târziu.

d.2. O cateheză de reinițiere la sfânta euharistie și retrăire a botezului și a confirmării

Oricum însă, primirea primei sau celei de a doua împărtășanii se cere pregătită când copilul ajunge la vârsta priceperii. A pregăti pe cineva pentru primirea unui sacrament, a-l însoți pe drumul credinței, este o aventură ce presupune afirmarea credinței, explicarea ei, trezirea ei în celălalt, pe scurt, trăirea credinței. Pornind de la această idee, iată în cele ce urmează modul de organizare a pregătirii pentru sacramentul confirmării într-o parohie din Nivelles, posibil de aplicat în linii mari și la noi pentru inițierea la sfânta euharistie sau retrăirea sacramentelor inițierii creștine (botez, mir, sfânta euharistie).

Responsabilitatea acestei cateheze și-o asumă cupluri tinere, care au sarcina de a forma echipe de 10-12 tineri cu care vor organiza întâlniri pregătitoare pe parcursul a trei ani (în primii doi ani lunare și mai scurte, iar în ultimul an tot la două luni, dar mai lungi). Cuplurile angajate comunică între ele, întâlnindu-se de câteva ori pe an și împărtașindu-și experiența. Acest mod de a-i însoți pe tineri este un adevărat parcurs de credință, atât pentru tineri, cât și pentru adulți și nu trebuie limitat doar la confirmare. Tot acest parcurs are ca scop repunerea în valoare a sacramentelor, în sensul a ceea ce erau ele în Biserica primară, în deplină libertate de alegere și cunoștință de cauză din partea copilului sau tânărului, care va ajunge să se implice într-o activitate a Bisericii: prin participarea la activitățile catehetice cu cei mai mici, înscrierea într-o mișcare pentru tineret, ajutorarea persoanelor în vârstă, participarea la corul bisericii parohiale, la îngrijirea copiilor mici în timpul liturghiei, ca animatori în tabere etc. Acest parcurs presupune cinci etape, legate în mod intim prin rugăciune; fiecare reuniune se va realiza într-un climat de rugăciune, deschis printr-un moment de liniște și reculegere, ascultarea unei melodii, intonarea refrenului unui psalm sau cântec religios, aprinderea unei lumânări, afișarea unei icoane, susținute de un text religios sau profan a cărui copie o va avea fiecare în mână astfel încât să poată urmări rugăciunea chiar dacă nu are dispoziția necesară ca să se roage; pornind de aici se pot face rugăciuni personale.

Prima etapă urmărește crearea prieteniei și unității în echipă. Este absolut necesar ca în aceste grupuri să se creeze încă de la început un climat de încredere, acceptare, bună înțelegere, ascultare, libertate. Tinerii sunt foarte sensibili la a fi acceptați așa cum sunt; trebuie însă ca și ei să învețe să accepte pe alții așa cum sunt, văzând în fiecare un chip al lui Isus. Pe această linie, este posibil ca fiecare membru al grupului să primească un supranume, după calitatea sa predominantă. Prietenia trebuie să se maturizeze lent pentru ca grupul să-și găsească unitatea, să-și cunoască ritmul și să-și poată urma progresul. Grupurile sunt mixte și există adesea diferențe la nivelul maturității sau motivațiilor. Pentru a se favoriza legarea unei strânse prietenii, în principiu se organizează nouă-zece întâlniri pe an în echipă, plus una sau două alte reuniuni ca plimbări cu picnic, masă comună, seară la cinema și o zi de trăire comunitară cu toate echipele. Subiectele de reflecție se leagă de probleme actuale, de larg interes (violența, televiziunea, informarea, poluarea, sportul, studiile, modurile de petrecere a timpului liber, drogurile, prietenia între fete și băieți, contracepția, avortul etc.). Pentru o mai bună pregătire a reuniunii, tinerilor li se trimite înainte acasă un chestionar care să stimuleze reflecția. În timpul întâlnirii, animatorii încearcă să lanseze ideile creștine asupra problemelor respective, fără constrângere, însă punând accent mai ales pe legătura cu Evanghelia. Este bine ca însoțitorii să țină un jurnal de bord, consemnând data întâlnirii, tema, ideile participanților, ceea ce va oferi o perspectivă interesantă asupra evoluției grupului. De asemenea, fiecărui tânăr i se poate oferi un caiet în care să-și noteze impresiile, ideile personale, păstrat de către însoțitor fără a fi citit. Momentele de destindere ale grupului pot să fie numeroase, legate de aniversări, participarea la spectacole, plimbări etc.

O a doua etapă vizează deschiderea față de alții. Întâlnirile din cel de-al doilea an îndreaptă atenția tinerilor spre exteriorul echipei, ei trebuind să-și dea seama că există și alți creștini în jurul lor - parohia, orașul, lumea. În grup sunt invitate diverse persoane sau se merge într-un alt cadru pentru a se asculta diferite mărturii, în jurul vârstei de 14 ani tinerii sunt foarte sensibili la ceea ce trăiesc adulții. Temele de discuție la întâlnirile lor sunt mai serioase: suferința, diferitele religii, rasismul... Obiectivul acestei etape rămâne tot clarificarea Evangheliei, dar prin intermediul experiențelor, pe care tinerii le acceptă mai ușor și mai deschis decât teoriile, dar și prin intermediul propriilor lor întrebări de viață. În această etapă, însoțitorul trebuie să accepte întrebările lor, îndoielile lor, chiar revoltele lor, fără a avea pretenția de a rezolva totul. Remediul cel mai sigur pentru aceste probleme este credința bine trăită, care este foarte contagioasă; se poate lesne remarca acest lucru observându-se entuziasmul tinerilor după anumite mărturii.

Într-o a treia etapă este bine să se discute despre viața personală a tinerilor; ei trec prin vârsta critică, ingrată, se află într-o perioadă în care se caută fără a se simți bine în pielea lor, pierzându-și cu ușurință curajul și adesea renunțând până și la participarea la întâlnirile grupului lor. În această situație, însoțitorii ar trebui să continue să-i invite la reuniuni, fără a insista sau a-i constrânge; este un mod de a li se arăta că, deși pe o cale diferită, ei rămân importanți pentru grup și adesea aceasta îi face să revină. În grup există deja o împărtășire mai profundă, datorită unei mai bune cunoașteri între membri; fiecare percepe lacunele, lipsurile, posibilitățile celorlalți și ale însoțitorului, și are grijă de alții. Unii încep să ceară o atenție mai specială, ajutor la studii, în probleme mai personale și acum însoțitorul trebuie să se arate deosebit de disponibil și discret, propunând uneori întâlniri între patru ochi. Este recomandabilă de asemenea aprofundarea unor sacramente - euharistia și spovada mai ales - și a punctelor importante ale anului liturgic - postul și sărbătoarea Nașterii Domnului, postul mare, Paștele, Rusaliile.

O a patra etapă vizează pregătirea unui angajament în comunitate, bazat pe relația cu Dumnezeu și sensul comunității. Este necesar să se insiste acum asupra ideii de viitor a credinței catehizaților, să se pună accentul pe un angajament progresiv în comunitate, prin diverse slujiri la biserică, de la înscrierea în diverse mișcări de tineret și până la lucrări fizice (zugrăvit, curățenie, tâmplărie), existând o multitudine de posibilități. Acestea pot deveni, alături de rugăciune, calea spre un angajament progresiv în numele lui Cristos și a descoperirii vocației personale. Întâlnirile periodice ajung și ele să aprofundeze noi elemente ale credinței.

O ultimă etapă privește pregătirea efectivă pentru primirea sacramentului confirmării, al euharistiei sau conștientizarea inițierii creștine trăite la botez. Întâlnirile sunt mai puțin frecvente în ultimul an, dar mai lungi, pentru o mai bună aprofundare a reflecției. Temele de discuție sunt esențiale: creștinismul, viața creștină azi, Biserica, Isus Cristos, Dumnezeu, misiunea, fiecare întâlnire fiind animată de către o persoană diferită - un preot, o călugăriță, o personalitate. Înainte de ceremonia propriu-zisă, tinerii vor participa la două zile de exerciții spirituale pentru a reflecta la acest moment și la implicațiile sale.

Momentul propriu-zis al celebrării poate presupune o animație specială, realizată de tineri - cântece, expunerea unui panou cu poze, prezentarea unui montaj cu diapozitive, realizarea unui interviu.

Un astfel de parcurs catehetic s-ar putea propune în parohiile noastre adolescenților și tinerilor care au primit în copilărie sacramentele inițierii creștine și au nevoie de a conștientiza valențele lor și aceasta înainte ca ruptura de Biserică să se producă iremediabil. O astfel de însoțire din partea comunității bisericești este un mod de a-și exercita maternitatea față de fiii săi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire