pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a IX-a:
Transmiterea Revelației divine (II)

Motto: "Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, apostolii i-au lăsat urmași pe episcopi, încredințându-le propria misiune de a învăța" (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, art. 7).

 

Introducere

Probabil că nu există multe probleme la fel de aprig dezbătute precum transmiterea credinței creștine prin "Tradiția" reprezentată de Suveranul Pontif și de episcopii aflați în comuniune cu el. Declanșată încă din epoca marilor erezii cristologice (secolele III - VI d. C.), cu referire la episcopii eretici care profesau concepții ce au fost condamnate de Conciliile ecumenice, dezbaterea s-a accentuat în epoca schismei dintre Apusul și Răsăritul creștin; după iscarea reformei protestante (sec. XV d. C.) a căpătat proporții neașteptate. Astfel, deși catolicii recunosc succesiunea apostolică și validitatea episcopatului ortodox, nu este valabilă și reciproca: se pare că în ultima vreme tot mai mulți clerici, călugări și credincioși ortodocși contestă - din diferite motive - succesiunea apostolică catolică și autoritatea pontificală. Iar în ce privește lumea (neo)protestantă, lucrurile sunt și mai categorice: nerecunoscând decât validitatea Sfintei Scripturi, pe care o interpretează deformat, urmașii lui Luther și Calvin neagă complet succesiunea apostolică episcopală. Iată deci de ce trebuie să cunoaștem temeliile autorității episcopale, dar, mai ales, trebuie să înțelegem valoarea și importanța acestei succesiuni.

 

Cuprins

Să începem cu câteva definiții. După pr. Ioan Tamaș, termenul "episcop" (care provine din limba greacă, episkopos, și înseamnă "cel ce supraveghează") are următoarele semnificații: "Persoana care a primit sacramentul sfintei Preoții în gradul episcopatului. În virtutea consacrării sale sacramentale și a comuniunii ierarhice cu Capul și cu membrii Colegiului episcopal, episcopul este constituit membru al acestui Colegiu. Pus în fruntea unei Biserici particulare (dieceză), el îndeplinește acolo, în numele lui Cristos, oficiul (primit prin consacrare) de a sfinți, de a învăța și de a conduce sau de a păstori. Ca urmaș al apostolilor și ca membru al Colegiului episcopal, episcopul ia parte la responsabilitatea apostolică și la misiunea întregii Biserici sub autoritatea papei, succesorul sfântului apostol Petru (cf. CBC 1594)" (Mic dicționar creștin catolic, Iași, 2001, p. 102).

Din articolul lui A. Van Hove din Catholic Encyclopedia (New York, 1907, www.newadvent.org), aflăm următoarele: episcopatul este o instituție dumnezeiască, a cărei principală misiune constă în păstorirea poporului creștin sub autoritatea suveranului pontif. Episcopii sunt succesori ai apostolilor.

Un alt text deosebit de important unde vedem valoarea episcopatului în contextul ierarhiei bisericești esta articolul 41 din constituția Sacrosanctum Concilium: "Episcopul trebuie să fie considerat ca Marele Preot al turmei sale: de el depinde și de la el decurge într-o anumită măsură viața credincioșilor săi în Cristos" (art. 41). În contextul lumii (post)moderne, o asemenea viziune asupra relațiilor inter-umane, fie ele și plasate într-un context religios, pare deseori anacronică, revolută. Este deci firesc să ne întrebăm, cel puțin spre edificarea noastră, dar și cu conștiința că suntem datori să lămurim aceste lucruri celor care nu le cunosc sau înțeleg, care anume este temeiul viziunii ierarhice asupra lumii din fragmentul conciliar citat (și din cele similare). Cu alte cuvinte, de ce este episcopul "Mare Preot" al unei turme căreia îi apare ca fiind superior? De ce se afirmă că de el depinde și din el decurge viața noastră de credință?

Pentru a răspunde unor asemenea întrebări, vom apela la unul dintre autorii sacri ai Tradiției noastre: marele doctor mistic Dionisie Areopagitul. Înconjurat de o aură de mister apofatic (nu se cunosc exact identitatea și perioada vieții sale), el ne-a lăsat câteva scrieri, dintre care vom cerceta astăzi două: Ierarhia cerească și Ierarhia bisericească (în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae: Dionisie Areopagitul, Opere complete, București, Editura Paideea, 1996). Dar mai întâi să explicăm, pe scurt, de ce apelăm la un autor vechi de peste 1600 de ani (se pare, totuși, că a trăit în secolele III - IV d.Cr.)?

În primul rând, în Directoriul general pentru cateheză aprobat de Papa Ioan Paul al II-lea în august 1997 (traducere în limba română de Dionisie Șinca, București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2001), este subliniat faptul că ultima perioadă (de după anul 1971) a "repus în valoare învățăturile Părinților Bisericii și a favorizat o înțeleaptă revenire la catehumenatul antic". În al doilea rând, într-un text emis de Congregația pentru Educația Catolică - care a fost promulgat, sub semnătura prefectului său, Cardinalului William Baum, în 1989 - și intitulat Studiul Sfinților Părinți în formarea preoțească (traducere în limba română de Pr. William Bleiziffer, Iași, Editura Presa Bună, 2003), se fac afirmații valabile inclusiv pentru noi, creștinii laici: "O privire de ansamblu asupra diverselor etape ale istoriei teologiei relevă faptul că niciodată reflecția teologică nu a renunțat la prezența pe care sfinții părinți o indicau și o garantau. Ba mai mult, ea a avut mereu conștiința vie că în sfinții părinți există ceva ce continuă să supraviețuiască și să reziste trecerii timpului. După cum s-a exprimat referitor la această problemă Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, din seva preluată de la sfinții părinți, Biserica mai trăiește astăzi; pe structurile stabilite de primii ei constructori este și astăzi edificată, în bucuria și în durerea drumului său și a frământărilor cotidiene " (op. cit., articolul 2).

Să revenim la Dionisie Areopagitul. Mai întâi, vom reține că Dionisie, într-un act noetic de contemplație smerită, pornește în elaborarea tratatelor sale de sus în jos, de la Creator spre creaturi, de la Dumnezeu spre ființele spirituale și oameni. Astfel, mai întâi se ocupă de ierarhia cerească, despre care ne spune că este structurată triadic: după Sfânta Treime - Dumnezeu însuși, urmează prima triadă a creaturilor spirituale: Serafimii, Heruvimii și Scaunele (sau Tronurile). A doua triadă este compusă din Domnii, Puteri și Stăpâniri, iar a treia din Începătorii, Arhangheli și Îngeri. Desigur, trebuie să reținem faptul că Dionisie a tematizat ierarhic doar o parte a făpturilor spirituale, anume acelea care sunt cel mai des atestate în Sfânta Scriptură. Această schemă triadologică are o carieră interminabilă în istoria teologiei creștine. După cum arată profesorul Andrei Pleșu (în Despre îngeri, București, Editura Humanitas, 2003, p. 283), ea fost preluată - de exemplu - de angelicul doctor Thoma d'Aquino.

Ceea ce ne interesează însă pe noi acum este una dintre primele definiții ale ierarhiei la Dionisie:

"Ierarhia este, după mine, o sfințită rânduială și știință și lucrare asemănătoare, pe cât e cu putință, modelului dumnezeiesc și înălțată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date ei de la Dumnezeu. (...) Ierahia desăvârșește prin slujirea cea mai dumnezeiască, potrivit ei, în mod armonios, chipul celor ce participă la cele săvârșite.

Deci scopul ierarhiei este asemănarea și unirea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință, avându-l pe El drept călăuzitor în sfânta știință și lucrare. Căci, privind neclintit spre frumusețea lui atotdumnezeiască, ea se face întipărită de El în părtașii ei ca unii ce sunt dumnezeiești, ca în niște oglinzi atotstrăvezii și nepătate, primitoare ale strălucirii luminii începătoare și dumnezeiești; (...)

Deci cel ce spune ierarhie, numește în general o anumită rânduială sfântă, un chip al frumuseții dumnezeiești, săvârșind în sfintele trepte ierarhice taina iluminării proprie ei și asemenea făcându-se căpeteniei ei, pe cât îi este îngăduit. Căci desăvârșirea fiecăruia din cei chemați în ierarhie constă în a fi fost înălțat la imitarea lui Dumnezeu, pe măsura lui. (...) rânduiala ierarhiei constă în a se curăți unii pe alții și a se lumina unii și a lumina pe alții, în a se desăvârși unii și a desăvârși pe alții, fiecăruia i se cuvine să imite pe Dumnezeu în modul lui propriu" (op. cit., pp. 19 - 20).

Constatăm deci câteva idei principale:

1) Ierarhia este derivată din însăși structura de profunzime a creației orânduite de Creator;

2) Ierarhia este un mod de transmite, din aproape în aproape, lumina dumnezeiască de sus în jos, în cascade, prin oglindire;

3) Ea are ca scopuri principale expurgarea (purificarea) de păcate și desăvârșirea;

4) Principiul ei este acela al imitației lui Dumnezeu, care este modelul, prototipul întregii creații, omul fiind în special creat "după chipul și asemănarea" lui Dumnezeu.

Ierarhia cerească este, simbolic vorbind, simbolizată de ierarhia bisericească. Iată cum exprimă Dionisie acest lucru: "(...) începătorul desăvârșirii ne-a rânduit preacucernica ierarhie bisericească, învrednicind-o de imitarea mai presus de lume a ierarhiei cerești, ca pe una ce înfățișează ierarhiile nemateriale amintite în chipuri materiale și forme compuse, pentru ca, potrivit cu noi înșine, să fim ridicați de la chipurile preasfinte spre înălțimile și asemănările simple și lipsite de chipuri" (op. cit., pp. 15 - 16). Motivul acestei simbolizări a ierarhiei nevăzute de către ierarhia văzută e simplu și clar: trăind în trup, noi nu putem ajunge la cele nevăzute decât pornind de la cele materialnice, văzute. În acest caz, ierarhii, preoții noștri sunt simboluri vii, singurii care ne pot conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Structurii triadice celeste îi corespund cele trei trepte, sau stări ale ierarhiei ecleziastice, fie că ne referim la episcopi, preoți și diaconi (în sens strict sacerdotal), fie că ne referim la episcopi, clerici (aici intrând atât preoții cât și diaconii) și laici (în sensul întregului popor creștin).

Acum, referindu-se la ierarhia bisericească, Dionisie arată mai întâi că starea preoțească (sacramentală) este superioară, într-un anumit sens, condiției umane: "(...) El... ne dăruiește puterea sfântă a preoției dumnezeiești. Iar prin această putere pășind la lucrarea preoției, ne facem mai apropiați de ființele cele mai presus de noi, asemănându-ne cu sfânta lor așezare statornică și neschimbată. Și prin aceasta, privind la însăși fericita dumnezeire a lui Isus și primind cu sfințenie cunoștința celor văzute și însușindu-ne știința lor cea mistică, vom putea să ne facem sfințiți, asemănători luminii, lucrători ai celor dumnezeiești, desăvârșiți și desăvârșitori" (op. cit., p. 71).

Ierarhia este fotonică, adică luminoasă. Ea poartă lumina harului și o transmite mai departe, către cei de jos, care doar astfel capătă capacitatea de a se ridica spre cele de sus, spre sfințenie. Imaginea concretă o avem, de exemplu, în Vechiul Testament, când Moise este în postura sacerdotului singurul care poate urca pe muntele Sinai, celorlaltora fiindu-le interzis - sub amenințarea morții - accesul pe munte. Interpretând această reprezentare biblică, în De vita Mosis, Sfântul Grigore de Nyssa arăta că este vorba despre preot (sau teolog) care urcă pe culmea mistică a unirii cu Dumnezeu. Ceilalți primesc sfințenia prin intermediul preotului. Practic, întreaga tradiție patristică, prin autori ca Dionisie Areopagitul, Sfinții Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Milanului, Augustin sau Efrem Sirul, subliniază definitiv caracterul eminamente contemplativ al sacerdoțiului. Orice altă funcție este, în ceea ce-i privește pe membrii "ordinului sacru", cum spune Dionisie, subordonată strict celei contemplative. Preotul este cel care face legătura dintre Cer și Pământ, dintre Dumnezeu și oameni, dintre cele nevăzute și lumea vizibilă. Fără preoți totul s-ar prăbuși în haos. Nu spunem lucruri mari! Dionisie, ca să ne întoarcem la autorul nostru principal, subliniază ferm că: "Ierarhia întreagă este, după sfânta noastră predanie, rațiunea întreagă a tuturor celor supuse ei sau cuprinderea cea mai generală a celor sfinte ce țin de ierarhie. Deci ierarhia cea bisericească pentru noi este numită și este lucrarea care recapitulează (cuprinde) toate cele sfinte. Prin ea dumnezeiescul ierarh sfințește pe cei ce participă la toate lucrările preasfinte ce-i aparțin, ca unele ce poartă numele ierarhiei. Căci, precum cel ce a spus ierarhie a indicat deodată toată orânduirea celor sfinte, așa, cel ce spune ierarh indică pe bărbatul îndumnezeit și dumnezeiesc, cunoscător a toată sfințita știință, în care se desăvârșește și se cunoaște în chip curat toată ierarhia unită cu el. Începutul acestei ierarhii este izvorul vieții, ființa bunătății, Treimea, cauza unică a celor ce sunt, din care ele au și existența și existența cea bună, pentru bunătatea ei" (op. cit., p. 72).

Deși ar merita, poate, să vorbim și să prezentăm mult mai pe larg viziunea lui Dionisie Areopagitul, ne vom opri aici, spre a ne apleca din nou asupra textului de la Conciliul Vatican II, din constituția Sacrosanctum Concilium, despre structura ierarhică a vieții liturgice și pastorale în diecezele și parohiile catolice. Deci, mai întâi, pricepem de ce episcopul este "Marele Preot al turmei sale: de el depinde și de la el decurge într-o anumită măsură viața credincioșilor săi în Cristos". Pentru că lumina dumnezeiască a harului vine numai prin el și prin preoții numiți de el, care-l reprezintă în mijlocul credincioșilor acolo unde el nu poate fi fizic prezent. Imaginea cascadelor de lumini care se revarsă de la Dumnezeu spre oameni prin ierarhiile cerești, apoi prin cele pământești, este de o perfectă actualitate în acest caz. De aici decurge, în consecință, marea responsabilitate pe care o avem față de dieceză, față de episcop, față de unitatea turmei sub autoritatea arhipăstorilor și a păstorilor ei.

 

Concluzii

Perspectiva pe care ne-o oferă marele Catehism catolic asupra transmiterii Revelației divine este una bazată pe continuitatea dintre Cristos, apostoli, episcopi și preoți. Practic, înțelegem că viziunea aceasta pune un accent deosebit pe relațiile dintre oameni, pe continuitatea naturii umane concretizată în lanțul viu al persoanelor ce transmit harul dumnezeisc de la Cristos întrupat, răstignit mort și înviat până la Cristos cel de la sfârșitul istoriei, care va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire