pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a VII-a:
Revelația divină. Mântuitorul Isus Cristos

Motto: "(...) orice duh care îl mărturisește pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 2).

 

Introducere

Recitind textul despre natura Revelației divine din articolul 2 al constituției Dei Verbum, vedem că centrul acestei revelații îl reprezintă Persoana divino-umană a Mântuitorului Isus Cristos, Cuvânt dumnezeiesc, unic, desăvârșit și definitiv, rostit către noi de Tatăl ceresc. Cine este, de fapt acest Cuvânt? Ce ne învață Biserica despre El? Cum îl putem cunoaște cu adevărat?

Încercând să medităm asupra prezenței reale a lui Isus Cristos printre contemporanii săi, punându-ne noi înșine în postura acelora, ne putem da seama cât de dificil este să gândim această situație incredibilă: o persoană din imediata noastră apropiere este și om și Dumnezeu! De fapt, cine este Isus Cristos?

 

Cuprins

Un prim lucru pe care trebuie să îl conștientizăm: "Nu este dat ochilor trupești, ci numai spiritualibus oculis de a-l cunoaște pe Isus" (Sfântul Ambroziu al Milanului, citat de părintele prof. dr. Eduard Ferenț, în Cristologia. Isus Cristos, cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Iași, Editura Presa Bună, 1998, p. 1). Un al doilea aspect important: ne vom călăuzi după învățătura Bisericii, evitând, deocamdată, opiniile teologice ale anumitor gânditori particulari.

Cristologia, adică acea parte a teologiei care se ocupă, în exclusivitate, cu învățătura despre Mântuitorul Isus Cristos, își are bazele în textele Noului Testament, și a început să se formeze tot mai detaliat prin Sfântul Ignațiu de Antiohia (sec. II după Cristos), urmat de Sfinții Iustin Martirul și Filosoful (sec. II), Irineu din Lyon (sec. II - III) și Hippolit al Romei (sec. III).

Prima mare formulă dogmatică oficială a Bisericii este promulgată la Conciliul din Niceea (mai exact, în data de 19 iunie 325), unde Părinții Conciliari au declarat că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este homoousion - consubstanțial, de o ființă - cu Tatăl. Expresia se pare că îi aparținuse Sfântului Atanasie cel Mare, după ce, inițial, fusese folosită într-un sens alterat de Paul din Samosata (sec. III). Oricum, învățătura lui Arie (preot din Alexandria, 256 - 336 d. Cristos), care afirmă că Fiul "a avut un început, acela al creației" (pr. prof. dr. Eduard Ferenț, op. cit., p. 307), negând deci firea dumnezeiască a Mântuitorului, a fost condamnată definitiv în Biserica apostolică.

Un al doilea moment critic îl reprezintă controversa iscată de preotul Nestorius din Antiohia (sec. V), care neagă faptul că Isus Cristos s-a născut din Fecioara Maria, că a suferit și a murit, respingând, de fapt, întruparea Mântuitorului în realismul ei deplin. Problema lui Nestorius era aceea că nu distingea conceptul de "natură" de cel de "persoană", el văzând în Cristos două persoane, fapt care anula unitatea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Alexandriei îl reprezintă pe Papa Celestin I la Conciliul de la Efes (431), unde se afirmă că Fiul etern al Tatălui este acela care s-a născut din Fecioara Maria, care este, pe drept cuvânt, "Mama lui Dumnezeu" (gr. theotokos).

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol provoacă o nouă criză teologică, susținând următoarele: "Eu mărturisesc că Domnul nostru a fost în două naturi înainte de unire, dar, după unire, eu mărturisesc o singură natură" (pr. prof. dr. Eduard Ferenț, op. cit., p. 341). Inspirat de învățătura marelui Papă sfânt Leon cel Mare, care fixează doctrina ortodoxă în celebra sa epistolă către Episcopul Flavian al Constantinopolului, Conciliul de la Calcedon (451 d. Cristos) îl mărturisește pe Cristos ca fiind "cunoscut în două firi în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit; nefiind niciodată anulată deosebirea celor două firi din cauza unirii lor, ci, dimpotrivă, păstrându-și fiecare însușirea caracteristică, reunite împreună într-o singură persoană (gr. prosopon) și un singur ipostas, nu ca și cum Cristos ar fi împărțit sau despărțit în două persoane, ci unul și același este fiul, Unul-Născut Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Cristos" (pr. prof. dr. Eduard Ferenț, op. cit., p. 346).

În fine, ultima mare criză din epoca patristică îl are ca protagonist pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel care se opune ereziei monotelite susținută de Patriarhul Constantinopolului, Sergiu, care afirma că voința umană a lui Isus era absorbită - gr. ektexis - de voința sa divină. Cu alte cuvinte, în Isus Cristos nu sunt două voințe ci una singură; un mod de a nega implicit distincția dintre cele două firi - divină și umană - ale sale. În anul 649, sfântul Papă Martin I, prieten și susținător al marelui Maxim Mărturisitorul, convoacă Conciliul local de la Lateran, unde este condamnată erezia monotelită. Ulterior, Conciliul ecumenic al III-lea de la Constantinopol reînnoiește condamnarea în 680-681, afirmând că: "În Cristos sunt două voințe naturale fără amestec, fără diviziune, fără schimbare, fără separare" (pr. prof. dr. Eduard Ferenț, op. cit., p. 356).

 

Concluzii

Dacă ar fi să alegem o definiție care să exprime, concluziv, tot ceea ce am afirmat mai sus, ea ar fi următoarea: în unica Persoană a Mântuitorului Isus Cristos sunt unite, fără a se confunda, cele două firi (sau "naturi") ale sale. Cea omenească, deplină și dotată cu voință proprie, și cea divină, de asemenea deplină și cu voință proprie. Unite fără amestec, distincte fără separație, ele se află integrate armonios în Cuvântul Cel Viu al lui Dumnezeu, făcut om, răstignit, mort și înviat spre mântuirea noastră. Iată adevărul esențial al credinței noastre, conținutul cel mai profund al întregii Revelații iudeo-creștine. Ce relevanță are pentru fiecare dintre noi acest adevăr? Cât de concret îl trăim? De ce au luptat până la jertfa propriei vieți atâția sfinți și sfinte ale Bisericii apostolice pentru a-l păstra și apăra? Răspunsul, cel puțin la un prim nivel de înțelegere, e clar: pentru că de acest adevăr de credință atârnă mântuirea noastră. Aceasta e deci miza centrală: mântuirea sufletelor. Cu alte cuvinte, aceasta este "miza" Revelației dumnezeiești: mântuirea. Iată un motiv suficient de puternic pentru a ne consacra și mai serios aprofundării adevărurilor de credință, pentru a ne dedica și mai consecvent misiunii de a transmite crezul creștin tuturor celor care fie nu îl cunosc, fie nu vor să îl accepte. Dar cum îl putem cunoaște mai bine? Anticipând viitoarele cateheze, vom spune doar atât: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Magisteriul viu al Bisericii sunt cele mai importante surse de cunoaștere ale lui Dumnezeu însuși.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire