pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXVII-a:
"Cununa" revelației iudeo-creștine: Sfânta Treime

Motto: "Credința tuturor creștinilor se întemeiază pe Treime" (Sf. Cezar de Arles)

 

Introducere

Astăzi, după 22 de cateheze dedicate articolelor teologice din Simbolul credinței, încheiem secțiunea referitoare la învățătura Bisericii Catolice despre Dumnezeu. Reluând sintetic întreaga învățătură privitoare la Dumnezeul unic și tripersonal pe care-l mărturisim, vom încerca să vedem ce semnificații poate avea pentru noi, credincioșii creștini, această doctrină. Înainte însă de a începe expunerea propriu-zisă, voi cita un fragment deosebit de frumos și de profund ce aparține unuia dintre cei mai importanți Doctori ai Bisericii, Sfântul Grigore de Nazianz, fragment citat și în Catehismul Bisericii Catolice (art. 256):

"Înainte de orice, păstrați-mi acest prețios tezaur pentru care trăiesc și mă lupt, cu care vreau să mor, care mă ajută să îndur orice suferință și să disprețuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astăzi vi-l încredințez vouă. (...) Vi-l dăruiesc drept însoțitor și ocrotitor al întregii voastre vieți. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire și Putere, Una în Trei și cuprinzându-le pe cele trei în mod distinct. Dumnezeire fără deosebire de substanță sau de natură, fără grad superior ce înalță sau grad inferior ce coboară.(...) Din trei infinituri, infinita connaturalitate. Fiecare, considerat în sine, e Dumnezeu întreg (...) Dumnezeu - cele Trei Persoane laolaltă (...). Abia am început să meditez la unitate și iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Abia am început să meditez la Treime, și iată că unitatea mă îndestulează...".

 

Cuprins

Fiind vorba de piscul științei sacre, teologia, dogma Sfintei Treimi comportă o serie de dificultăți și subtilități care adesea o fac greu asimilabilă. De aceea, întotdeauna este necesar să înțelegem cât mai bine care anume sunt semnificațiile antinomiei pe care o presupune, vorbind despre un Dumnezeu unic care, simultan, este trinitar. În această ordine de idei, reamintindu-ne învățătura Bisericii care spune că noi, oamenii, suntem creați "după chipul și asemănarea" lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm cum anume reflectăm (sau cum putem reflecta) această învățătură în viețile noastre?

În primul rând, să reținem că și noi sunt purtătorii unei tainice naturi comune. Deși neamul omenesc este alcătuit dintr-o multitudine de persoane, toate acestea - din trecut, prezent sau viitor - sunt înrădăcinate într-aceeași natură omenească unică. Dar ce implică această natură unică? Implică armonia, într-o relație de iubire tot mai desăvârșită, a întregului neam omenesc, după modelul Iubirii perfecte care reprezintă oceanul infinit al vieții de sine a Sfintei Treimi. Fără a distruge identitea ontologică proprie fiecărei persoane - noi nu ne vom "topi" niciodată într-un tot nediferențiat - am fost dintru început chemați la o viețuire armonioasă.

Păcatul originar a antrenat, însă, întreg neamul omenesc într-o direcței opusă celei dorite de Dumnezeu: în loc de a crește în unitate, am început să ne războim unii cu alții, "să ne mâncăm ca șerpii" - după cum afirma cândva Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă cel mai important lucru pe care l-am rănit grav prin acest păcat originar este iubirea. De fapt, iubirea e liantul care ne poate păstra într-o unire armonioasă. Fără ea, totul expodează fărămițându-se. Nicăieri nu se vede mai bine acest fapt decât în relațiile de cuplu.

Dumnezeu - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - a creat lumea dintr-un preaplin de iubire. Dacă ne gândim la acele momente în care noi înșine resimțim o mare bucurie pe care dorim să o împărtășim și altcuiva, diferit de noi, putem înțelege că facem acest lucru într-un fel oarecum asemănător cu Dumnezeu însuși, ale cărei Persoane se împărtășesc în veșnicie dintr-o iubire perfectă, dorind în atotputernicia Sa să împărtășească ceva din această Iubire perfectă altcuiva. Acest altcineva este creatura zămislită într-un chip inexplicabil ex nihilo.

Dacă ar urma consecvent gândul dumnezeiesc, oamenii ar trebui să ajungă la aceeași dorință sfântă, la același preaplin de iubire din care să vrea să împărtășească și altora: plinirea ar fi înfăptuită în cadrul cuplului creștin, unde soții, din iubire, ajung să dorească să-și împărtășească bucuria altei făpturi, care este pruncul ce poate lua naștere în urma actului concret al iubirii lor dublat de iubirea dumnezeiască care intervine decisiv spre a-i dărui viața. Ce se întâmplă însă cel mai adesea cu noi? Lipsa iubirii ne conduce exact la atitudinea opusă: în loc să dorim să împărtășim și altora viața, fericirea, iubirea, ajungem să eliminăm aceste semințe de lumină închizându-ne în egoismul nostru de nepătruns.

Pe de altă parte, nu numai familia, ci și societatea în ansamblul ei, ar trebui să reflecte unitatea armonioasă dintre Persoanele dumnezeiești. Conceptul cheie care desemnează unitatea socială a oamenilor a fost adesea utilizat și teoretizat de Papa Ioan Paul al II-lea: solidaritate. Concret, dacă privim societatea românească de azi, puține lucruri ne amintesc de solidaritate. Evident, lucrurile stau astfel pentru că, mai întâi, viețile noastre reflectă prea puțin sau deloc Sfânta Treime. Cum ar putea societatea să-și schimbe înfățișarea dacă noi nu ne-o schimbăm?

"(...) chiar de pe acum suntem chemați să fim locuiți de Preasfânta Treime: 'Dacă mă iubește cineva - spune Domnul -, va păzi cuvântul meu, iar Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face sălaș la el' (Ioan 14,23)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 260). De fapt, prin sacramentele Botezului și Mirungerii suntem deja locuiți, în adâncul inimilor noastre, de Sfânta Treime. Problema decurge însă din nelucrarea poruncilor, fapt ce ține închisă poarta inimii prin care Dumnezeu ar putea intra din miezul propriilor ființe în viața noastră de zi cu zi.

 

Concluzii

Aici dorim să atingem un ultim aspect al reflexelor pe care viața profundă de iubire a Sfintei Treimi le poate răsfrânge asupra noastră: cum anume se iubesc și se poartă între ele Persoanele Sfintei Treimi? Nu ne putem imagina un răspuns complet la o asemenea întrebare; totuși, ne putem gândi la o asemenea perfecțiune a comunicării și comuniunii, în iubire, pe cât vedem că îi cere în rugăciunea sa Isus Tatălui: "Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine" (Ioan 17,20-23).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire