pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXIV-a:
A doua venire a lui Isus Cristos

Motto: "Și iarăși va veni cu mărire să judece pe cei vii și cei morți, a cărui împărăție nu va avea sfârșit." (Crezul niceo-constantinopolitan)

 

Introducere

În cuprinsul Noului Testament poate fi întâlnită, în mai multe locuri, o rugăciune care - trebuie să recunoaștem - multora ne pare oarecum ciudată: "Vino, Doamne Isuse!" (1Cor 16,22; Ap 22,17 și 20). Ce înseamnă aceste cuvinte? Ele sunt o chemare, pe cât de scurtă, pe atât de puternică, a celor care au scris Evangheliile (Paul și Ioan, în cazurile citate), dar și a primelor comunități creștine. Dacă parcurgem cu atenție cărțile Noului Testament, și, în special, așa-numitele "epistole catolice", vedem că etosul acelor comunități era marcat de așteptarea înfrigurată a Celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Înainte de a reflecta asupra câtorva întrebări-cheie, să vedem, mai întâi, cum anume este descrisă în Apocalipsa Sfântului apostol Ioan această revenire a lui Isus la sfârșitul istoriei lumii, care va fi urmată imediat de judecata finală:

"Atunci am văzut cerul deschis. Și, iată, un cal alb; cel care ședea pe el este numit 'Credincios' și 'Vrednic de crezare'. El judecă și luptă cu dreptate. Ochii lui sunt ca flacăra focului, iar pe cap are multe cununi împărătești. El are un nume scris pe care nimeni nu-l poate cunoaște în afară de el. Este îmbrăcat cu haină înmuiată în sânge, iar numele lui este 'Cuvântul lui Dumnezeu'. Oștirile din cer, îmbrăcate cu in fin, alb, imaculat, îl urmează pe cai albi. Din gura lui iese o sabie ascuțită ca să lovească națiunile cu ea. El le va conduce cu toiag de fier și va stoarce teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotputernic. Pe haină și pe coapsă el are scris un nume 'Regele regilor și Domnul domnilor'" (Ap 19,11-16).

"Apoi am văzut un tron mare alb și pe cel care șade pe el. Din fața lui au fugit pământul și cerul și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut morții, mari și mici, care stăteau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisă și o altă carte, cea care este a vieții. Și au fost judecați morții din cele scrise în cărți, după faptele lor. Marea a dat înapoi morții care erau în ea. Moartea și infernul au dat înapoi morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele sale.

Atunci moartea și infernul au fost aruncate în lacul cu foc. Aceasta este moartea cea de-a doua, lacul cu foc. Și, dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în lacul cu foc" (Ap 20,11-14).

 

Cuprins

Confruntați cu perspectiva celei de-a doua veniri a Mântuitorului și, în special, cu judecata finală, definitivă și eternă, este firesc să ne întrebăm: "Când vor fi acestea?". Apostolii înșiși au fost cutremurați atunci când Isus le-a prevestit dărâmarea până la temelii a Templului; l-au întrebat: "Spune-ne, când se vor întâmpla toate acestea și care este semnul venirii tale și al sfârșitului lumii?" (Matei 24,3). Răspunsul Mântuitorului, cu adevărat memorabil, trebuie citit și meditat cu multă grijă de fiecare dintre noi, bazându-ne întotdeauna pe învățătura Magisteriului în ceea ce privește interpretarea sa. Să-l reluăm și noi, pe baza mărturiilor scrise ale apostolilor Matei (24,1-51), Marcu (13,1-37) și Luca (21,5-36).

Toate aceste fragmente ar merita zile și nopți de reflecție și analiză, mii de pagini de comentarii și ipoteze; cum nu avem timpul necesar pentru a face acestea împreună, ne vom limita acum să evidențiem câteva trăsături importante ale învățăturilor Mântuitorului.

În primul rând, să reținem avertismentul la vigilență față de profeții "de ocazie". Vedem că s-a umplut lumea de ei. Anul 2000 a cunoscut o adevărată modă în ceea ce privește scenariile apocaliptice. Există în continuare o mulțime de falși mesia care prevestesc sfârșitul lumii cu lux de amănunte, indicând chiar și data și ora la care va avea loc. Față de toți aceștia nu putem avea, după cuvintele lui Isus, decât o singură atitudine: să nu-i ascultăm, să nu-i urmăm. Numai Biserica este călăuza noastră prin istoria aceasta tulbure a "vremurilor din urmă". De fapt venirea poate avea loc oricând: numai Tatăl, Fiul și Sfântul Duh știu exact când va avea loc. Să nu ne pierdem deci timpul cu predicții ale acelui moment: "De la Înălțare - ne spune Catehismul Bisericii Catolice în articolul 673 -, venirea lui Cristos în slavă este iminentă, chiar dacă 'nu ne este dat a ști timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa' (Fapte 1,7). Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă, chiar dacă este 'oprită', atât ea cât și încercarea din urmă care o va preceda".

Pe de altă parte, avem un motiv foarte serios de a ne feri de prevestirile false în ce privește momentul celei de-a doua veniri: ele sunt menite nu atât să ne pregătească pentru acel eveniment, cât să ne determine să renunțăm la tensiunea așteptării lui. Gândiți-vă: dacă cineva crede că tărie, cu fanatism, că în data X va avea loc venirea, ce se va întâmpla după ce va constata că nu s-a întâmplat așa? Nu va mai crede în nimic. Nu va mai crede deloc. Va renunța practic să se gândească la ea. Așa s-a întâmplat cu o mare parte din oamenii anului 1000, așa s-a întâmplat de multe ori în istorie, inclusiv în anul 2000. Nu auzim uneori spunându-se: "Lasă, de 2000 de ani vine și iată, nu s-a întâmplat nimic. Așa că să mâncăm, să bem și să ne veselim". Exact ca pe vremea lui Noe...

Noi însă nu trebuie să ne lăsăm înșelați. Trebuie să fim pregătiți oricând de jertfă, de mărturie. Să nu ne amăgim: dacă comunismul s-a terminat, nu înseamnă că altă ideologie, mai sângeroasă, mai cumplită, nu-i poate lua locul. De fapt, vedem încă de pe acum multe curente care bântuie cu furie: erezii de tot felul (care sunt colportate de mai toate sectele protestante și neoprotestante), naturism, astrologie, horoscoape, ghicit în cafea și în cărți, învățături despre extratereștri, despre lumi și ființe subpământene, despre strigoi ș.a.m.d., toate acestea și altele asemenea duc pe mulți în eroare. Fără teamă, sau doar cu teama propriei mântuiri, creștinii autentici nu trebuie să fie luați pe neprăgătite. Chiar dacă nu le spune ziua și ora, Mântuitorul le dă suficiente semne de recunoaștere. Oare câte din ele nu sunt vizibile azi ca și în alte epoci?

Să luăm un singur exemplu: "urâciunea pustiirii". Despre ce este vorba? Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând expresia, arată că se referă la un pasaj din cartea lui Daniel, unde e vorba despre statuia cuceritorului din acea epocă a Ierusalimului. Mai concret, e vorba despre statuia lui Zeus din Olimp, care a fost înălțată pe altarul de jertfă din templul lui Solomon. Acest lucru - profanarea Templului - s-a întâmplat în anul 167 î.C. când Antioh al IV-lea Epifanul a cucerit cetatea. Gestul s-a repetat de multe ori. Islamul, atunci când a cucerit cetăți creștine, a profanat bisericile și altarele acestora. La fel au făcut și comuniștii, dar, mai cu seamă, așa au făcut revoluționarii francezi când, pe altarul Catedralei Notre-Dame, au ridicat o statuie despuiată a așa-numitei "zeițe a rațiunii". Aceste lucruri s-au petrecut foarte aproape de vremurile noastre. În același timp, sunt recunoscute de către Sfânta Biserică mai multe apariții mariane, care ar putea să ne ducă cu gândul la acele "semne mari din cer" (Luca 21,11). Acum putem înțelege mai bine cuvintele Catehismului:

"Înaintea venirii lui Cristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală care va zdruncina credința multor credincioși. Persecuția care însoțește peregrinarea ei pe pământ va dezvălui 'misterul fărădelegii' sub forma unei imposturi religioase ce va da oamenilor o soluție aparentă pentru problemele lor cu prețul apostaziei de la adevăr. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist, adică aceea a unui pseudomesianism în care omul se preaslăvește pe sine însuși în locul lui Dumnezeu și al lui Mesia venit în trup" (art. 675).

Acum este momentul să subliniem apăsat importanța ierarhiei Bisericești: numai cei care vor fi întemeiați pe "stânca lui Petru" vor rezista. De ce? Pentru că doar despre Petru a spus Mântuitorul Isus Cristos cuvintele: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). De aceea există în Biserică primatul petrin al pontifilor: pentru a rămâne până la sfârșitul istoriei, chiar și în vremurile cele mai tulburi, un reper sigur, o lumină în întuneric. Dar dacă nu luăm în serios ceea ce Papa, ceea ce Magisteriul Bisericii învață, nu putem rămâne stabili. Așa s-a întâmplat cu cei care au respins această autoritate: au acceptat milenarismul, divorțul, unitarianismul și multe alte erezii dogmatice sau morale.

Revenind însă la semnele venirii celei de-a doua a Mântuitorului, deși le vedem (cel puțin pe unele dintre ele) în jurul nostru, dacă suntem cu adevărat credincioși nu trebuie să ne temem: doar îl vom întâlni pe Domnul! Să ne temem însă de păcatele noastre, mai ales de cele grave, care ne pot despărți de El pentru vecie. Ferindu-ne deci de păcate, curățindu-ne prin sacramentul reconcilierii, să fim treji, să priveghem conform avertismentelor repetate ale Mântuitorului: "Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul" (Marcu 13,33). Și cum altfel putem să urmăm acest îndemn decât prin faptele iubirii și printr-o credință dreaptă?

 

Concluzii

Perspectiva Bisericii asupra sfârșitului istoriei este cât se poate de realistă. Excluzând cu desăvârșire orice formă de triumfalism sau de milenarism, dimpotrivă, învățătura Catehismului subliniază încercările prin care trebuie să trecem:

"Biserica nu va intra în slava Împărăției decât prin acest ultim Paște în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea și Învierea lui. Împărăția nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănțuirii ultime a răului care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecății de apoi, după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare" (art. 677).

În plus, proba decisivă a judecății finale, este evidențiată cu claritate: "După profeți și după Ioan Botezătorul, Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia și taina inimilor. Atunci va fi osândită necredința vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu" (art. 678).

Să privim cu atenție în jur: de prea multe opri, vai!, vedem oameni, cunoscuți sau necunoscuți, care la orice se gândesc numai la această judecată finală, nu. Putem noi oare să dormim? Dacă ne gândim că ei sunt amenințați de pedeapsa eternă, - așa cum suntem și noi înșine, de altfel - , putem oare să rămânem pasivi? Putem oare să continuăm să rămânem în indiferență, socotind credința drept o chestiune personală, proprietatea privată a noastră și a celorlalți "aleși"? Nu. Nu avem voie să gândim astfel.

Unul dintre cei mai valoroși teologi catolici contemporani, Johann Baptist Metz, a arătat că o exigență vitală a noastră în lumea actuală e "de-privatizarea credinței". Să devenim deci mărturisitori. Să încercăm - studiind și punând în inimi ceea ce Biserica ne învață - să-i trezim la realitate pe cei din jurul nostru, să-i smulgem din fața televizoarelor, a videocasetofoanelor și a pc-urilor, să-i smulgem din lanțurile viciilor cerându-i lui Dumnezeu să ne dea harul și focul iubirii Inimii Sale Preasfinte spre a aprinde și alte inimi.

Da, sunt bune faptele iubirii trupești, dar sunt și mai bune faptele iubirii sufletești. Nu e amenințat de inaniție doar trupul care nu are ce bea, ce mânca și îmbrăca, ci poate muri și sufletul care nu se hrănește cu învățături dumnezeiești. Noi nu învățăm în Biserică "informații", nu auzim cuvinte goale, ci Cuvintele Dumnezeului Celui Viu, Regele istoriei și al lumii, Regele universului care va judeca întreaga lume. Am suporta oare cu ușurință să stăm la un tribunal oarecare, în fața unui judecător - om păcătos ca și noi? Ne este ușor la spovedanie când ne mărturism păcatele având drept martor un om ca și noi? Nici într-un caz. Știm cât de greu ne este să ne recunoaștem vinovați în fața altcuiva; cum va fi fiind să te afli în fața Dumnezeului Cel Atotputernic, o ființă perfectă și fără de pată? O ființă care cunoaște inimile și tot ce am făcut, tot ce am spus, tot ce am gândit, tot ce am omis? Probabil că de aici va decurge cea mai mare suferință posibilă: din conștiința că în fața unei iubirii perfecte ne-am purtat ca niște trădători, ca niște lași, ca niște oportuniști. Să nu fie așa! Plini de speranță, fără teamă, să pășim pe calea împărătească a Bisericii, să trăim și să acționăm având mereu pe buze și în inimi aceste cuvinte de foc: "Vino, Doamne Isuse!".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire