pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXIII-a:
Cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului

Motto: "Iată inima Mea care i-a iubit atât de mult pe oameni" (cuvinte ale Mântuitorului Isus Cristos rostite către Sfânta Maria Margareta Alacoque).

 

Introducere

Dacă în cateheza anterioară am văzut că Inima Bisericii este Sfânta Euharistie, astăzi vom aprofunda acest mare mister reflectând asupra uneia dintre cele mai tulburătoare Revelații private ale timpurilor moderne: cea dezvăluită de însuși Mântuitorul Isus Cristos Sfintei Maria Margareta Alacoque (1647 - 1690). Mai întâi, să vedem faptele.

Ca toți aleșii Domnului, și tânăra Maria, fiica soților Claudiu și Filiberta, este o persoană modestă și umilă. Arătând din copilărie o aversiune susținută față de orice fel de necurăție sufletească, vocația ei religioasă a devenit tot mai evidentă astfel că, în data de 19 iunie 1671, a intrat în mănăstirea călugărițelor vizitandine - ordin înființat de Sfântul Francisc de Sales - din Paray-le-Monial. Văzând-o pe novicea de 24 de ani, cine ar fi crezut că ea se va afla la originea unui cult de cea mai mare importanță în Biserica ultimelor secole? Manifestând o mare devoțiune față de Preasfântul Sacrament al altarului, în anii 1673, 1674 și 1675 a primit o serie de revelații care au marcat-o decisiv.

Astfel, în 27 decembrie 1673, pe când se afla în adorație în fața altarului, îl vede pe Isus în Preasfântul Sacrament. Iată cuvintele Mântuitorului: "Inima Mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste față de oameni, și îndeosebi față de tine, încât nu-și mai poate stăpâni flăcările ei arzătoare, ci trebuie să le răspândească cu ajutorul tău, și să se arate oamenilor ca să-i îmbogățească cu comori neprețuite. Aceste comori ți le descopăr ție. Ele cuprind harurile care îi vor scoate pe păcătoși din adâncul pierzării. Pentru ca să fac acest lucru mare, te-am ales pe tine căci ești o prăpastie de nevrednicie și de neștiință, așa că toate vor fi făcute prin Mine".

În anul 1674 urmează alte apariții ale Mântuitorului, dintre care cea mai impresionantă e aceea în care Isus se arată strălucind în mărirea Sa dumnezeiască, cu cele cinci răni ca cinci sori din care țâșneau flăcări din toată ființa sa divină. Prin pieptul său deschis se vedea Inima Sa Preasfântă, izvorul viu al acestor flăcări de nestins. Atunci Isus a spus: "Aceste păcate (ale oamenilor - n.n.) Mă supără mai mult decât tot ce am suferit pentru ei în Patima Mea. Dacă oamenii mi-ar răsplăti Iubirea ce o am față de ei, nici n-aș lua în seamă suferințele ce le-am îndurat... Însă ei nu arată decât răceală și dispreț față de marea Mea grijă de a le face bine. Tu, cel puțin, fiica Mea, dă-Mi această mângâiere, și înlocuiește pe cât poți nerecunoștința oamenilor". Cuvinte pe care le putem primi chiar acum ca adresându-se fiecăruia dintre noi!

În fine, în luna iunie anului 1675, o ultimă revelație privată îi va dezvălui Margaretei - și, prin intermediul ei, lumii întregi - iubirea inimaginabilă pe care Dumnezeu o are pentru păcătoși. Ea vede Inima Preasfântă a Mântuitorului ieșită afară din pieptul acestuia, arzând ca un cuptor încins de flăcări, după care aude cuvintele: "Privește această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruțat nimic și s-a consumat cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoștință, din partea celor mai mulți nu primesc decât ingratitudine, prin lipsa lor de respect și prin sacrilegiile ce le săvârșesc, prin răceala și disprețul față de prezența mea în taina sfântă a Euharistiei... Pentru aceasta îți cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului și Sângelui Meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea Sfintei Împărtășanii și îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse onoarei Mele, adeseori rănită de purtarea nedemnă față de Preasfântul Sacrament al altarului. Îți promit că Inima Mea va revărsa din belșug darurile iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire, și vor căuta ca și alții să facă acest lucru".

Cunoscând opoziția vehementă a celor din jur, Margareta Maria s-a mulțumit să-și împlinească impecabil îndatoririle. Așa se face că, văzându-i ascultarea, toți au început să fie tot mai convinși de adevărul mărturiilor ei. Lui Claudiu de Colombiere, călugăr iezuit de mare înălțime spirituală și adâncă știință teologică, i-a revenit rolul de a o apăra pe Margareta Maria de atacurile opozanților și de a argumenta validitatea experiențelor ei. Ca întotdeauna când e vorba de voia lui Dumnezeu, adevărul a triumfat. Papa Benedict al XV-lea a ridicat-o pe Margareta Maria la cinstea sfintelor altare în anul 1920, stabilind sărbătoarea sa pentru data de 17 octombrie. Astăzi, un imens tablou ce îl înfățișează pe Mântuitorul Isus Cristos care îi arată Inima Sa iubitoare Sfintei Maria Margareta Alacoque împodobește Bazilica Sfântul Petru.

 

Cuprins

După cum se știe, cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului Isus Cristos constă în nouă Sfinte Împărtașanii, primite în prima zi de vineri a nouă luni succesive, fără întrerupere. Care este tâlcul acestei sărbători? După cum arăta Monseniorul Arthur B. Calkins, care cita un articol din revista iezuiților belgieni Nouvelle Revue Théologique, întrebarea pe care o ridică înaintea noastră cultul Preasfintei Inimi - asupra căruia a atras atenția insistent Papa Ioan Paul al II-lea atunci când a vizitat Paray-le-Monial - este: "De ce Inima? Isus ca Rege al Universului - Da!, Maria ca Mamă a noastră și Regină - Da! Dar de ce Inimile lor?" Răspunsul ne este oferit atât de Sfânta Scriptură, cât și de Tradiția Bisericii, însoțită de sinteza doctrinară cuprinsă în Catehismul Bisericii Catolice.

Relația originară dintre Dumnezeu Creatorul și Om este aceea de la "inimă la inimă". Adică este o relație de iubire. Păcatul originar indică, mai întâi, faptul că omul nu-l mai are pe Dumnezeu "la inimă": alege să trădeze principiul iubirii față de Dumnezeu. Ca și consecință imediată, omul pierde la rândul său iubirea lui Dumnezeu: "Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 399). Nu în mod deplin, nu în mod definitiv, ci ca și consecință a rănii pe care o pricinuiește Inimii Preasfinte. "Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu față de noi și ne îndepărtează inimile de ea" (CBC, art. 1850).

Abia Întruparea și Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Isus Cristos restaurează iubirea dintre Dumnezeu și Om. Cum spune Sfântul Thoma d'Aquino: "Această inimă (Sfânta Scriptură - n.n.) era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede" (Psal. 21,11). Restaurarea relației de iubire dintre Om și Dumnezeu înseamnă, de fapt, deschiderea deplină a Inimii lui Dumnezeu față de făptura căzută, revărsarea bogăției harurilor Sale dumnezeiești prin Sfintele Sacramente în interiorul Bisericii. Dar, mai ales, înseamnă oferirea ca hrană a însăși Inimii Sale Preasfinte: Trupul și Sângele Său.

Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Isus și Sfânta Euharistie nu pot fi separate una de cealaltă. Cristos răstignit este umil, batjocorit de toți, slab și neajutorat. Aceasta pentru că suferă din Iubire. O iubire de neînțeles, o iubire nesfârșită. Din acest motiv el rabdă și pătimește tot, deși este Dumnezeu adevărat și ar putea oricând să-i ceară Tatălui ceresc să-i trimită câteva Legiuni de îngeri în ajutor. La fel ca pe Cruce, Isus euharisticul este umil, este neajutorat, spre sminteala necredincioșilor: de câte ori nu a fost El batjocorit, călcat în picioare de prigonitorii atei ai credinței? Și totuși El rabdă toate acestea din iubire: doar-doar s-ar mai întoarce vreun păcătos la pocăință.

Revelația Sfintei Margareta Maria tocmai acest lucru ne dezvăluie: un Dumnezeu care suferă din iubire. O inimă care bate pe altarele noastre și pe care noi o ignorăm de atâtea ori! Numai gândindu-te puțin mai adânc la acest adevăr, rostit de Isus Euharisticul însuși, simți că îți vine să strigi, simți că te înăbuși de furie împotriva propriei nevrednicii. Dar nu avem ce face: umili, trebuie să ne recunoaștem exact așa cum suntem: (cu cuvintele cu care Isus a caracterizat-o pe Margareta Maria) "o prăpastie de nevrednicie și de neștiință". Da. Asta suntem. Prăpăstii de nevrednicie și neștiință. Intrăm în Biserică și nu călcăm în vârful picioarelor, nu ne apropiem "cu frică și cutremur" de altar, de Dumnezeul cel viu care arde și împrăștie flăcări dorind să ne învie din moartea păcatelor. El dogorește și noi ne purtăm de parcă am vrea să stingem focul!

Să ne gândim atent la ce îi spune Margaretei: "Inima mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste față de oameni, și îndeosebi față de tine, încât nu-și mai poate stăpâni flăcările ei arzătoare". Cum adică, de ce trebuie Dumnezeu să-și stăpânească flăcările arzătoare? Pentru că focul iubirii Sale, pentru cei răniți de moarte prin păcate, este un chin de neîndurat. Ori Dumnezeu nu vrea să-i facă să sufere. Ați conștientizat vreodată iubirea dezinteresată a unei persoane pe care o urați, pe care doreați că vă răzbunați? Nu a fost o suferință neașteptată și intensă? Așa este mereu. Altminteri cum se explică că vedem oameni care se îndârjesc tot mai tare să facă rău unor persoane care le vor, de fapt, binele?

Este o reacție, nefericită, față de iubirea nebună a lui Dumnezeu. De aceea s-a sinucis Iuda: pentru că nu a suportat cu umilință iubirea lui Dumnezeu. De aceea a răcnit Petru plângând în hohote atunci când a conștientizat că-și trădase Stăpânul cel Preaiubit: era ars de iubirea dumnezeiască. Dar ce diferență între cei doi! Unul înaintează pe calea pierzării, altul pe cea a mântuirii! De ce? Pentru că unul nu poate suporta ideea că e o ființă ticăloasă și josnică, care a fost în stare să trădeze. Istoria se repetă ca în Vechiul Testament. Același Dumnezeu lumina inima și a lui Faraon, și a lui Moise. Dar primul, din cauza mândriei, se învârtoșa, în timp ce al doilea, copleșit de propria netrebnicie, se înmuia. Unul se osândea în timp ce altul se sfințea. Dacă Dumnezeu și-a deschis definitiv Inima Sa Preasfântă către noi, ce avem de făcut? Să ne deschidem și noi propriile inimi către El, lăsându-l să ni le înnoiască prin Legea cea nouă a iubirii (CBC, art. 715). Iată ce trebuie să știm ca să putem împlini aceasta:

"(...) am înțeles că Biserica are o Inimă și că această Inimă este aprinsă de Iubire. Am înțeles că numai Iubirea îi face să acționeze pe membrii Bisericii, că dacă Iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-și verse sângele (...). Am înțeles că Iubirea conține toate vocațiile, că Iubirea este totul, că ea cuprinde toate timpurile și toate locurile (...), într-un cuvânt, că este veșnică" (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, citată în CBC, art. 826).

O asemenea iubire nu se obține decât pin convertirea interioară, a inimii: "chemarea lui Isus la convertire și pocăință nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, 'sacul și cenușa', postul și mortificările, ci convertirea inimii" (CBC, art. 1430). De aceea sunt "Fericiți cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Pentru că inima curată se întâlnește, dialoghează, vorbește cu Inima Preasfântă a lui Dumnezeu. Dar cum am putea ajunge aici fără Sfânta Euharistie?

Când Adam și Eva au înghițit fructul oprit, ei au dat afară iubirea lui Dumnezeu, Inima Preasfântă. Isus s-a întrupat tocmai spre a ne oferi posibilitatea să reunim Cerul și Pământul, interiorizând din nou Iubirea dumnezeiască, sub forma concretă a Euharistiei. Inima lui Dumnezeu se află chiar pe altarele noastre. Dacă din inima noastră neconvertită "vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile" (Matei 15,19-20), din Inima Preasfântă vin toate faptele iubirii. De aceea trebuie să ne curățăm inima, adică să ne așezăm în centrul Inimii Preasfinte interiorizând-o prin Sfânta Euharistie. Semnificația cuminecării aceasta este: dorim să ne schimbăm inima dintr-una păcătoasă într-una virtuoasă. Pentru a obține acest dar e nevoie de curăția inimii.

Ținând cont de aceste câteva gânduri, putem înțelege de ce Isus ne trage atenția, deopotrivă, asupra Sfântului Sacrament al altarului și asupra Inimii Sale Preasfinte. Dacă vremurile pe care le trăim sunt cele în care "iubirea multora se răcește", unicul remediu la această criză este cultul Preasfintei Inimi. Totul spre a ne aduce aminte care este centrul vieții noastre religioase: iubirea răspândită prin Sfânta Euharistie. Conștientizând toate acestea obținem un criteriu foarte puternic de discernământ: Biserica întemeiată de Regele Cristos este acolo, numai acolo unde este Sfânta Euharistie. Iată cum aplică acest criteriu celebrul scriitorul englez J.R.R. Tolkien:

"(...) pentru mine acea Biserică în care Papa este capul recunoscut pe pământ are ca susținere principală faptul că este unica care a apărat (și încă apără) Sfântul Sacrament, îi dă cea mai mare onoare și-l pune pe primul loc (așa cum Cristos a intenționat). 'Paște-mi oile' a fost ultima Sa însărcinare pentru Petru; și cum cuvintele Lui sunt înțelese în primul rând literal, presupun că ele se referă în primul rând la Pâinea Vieții. Aceasta a fost împotriva a ceea ce revolta (sau Reforma) vest-europeană a întreprins realmente - vorbind despre 'blasfemiatoarea născocire a liturghiei' - și pentru care credința funcționează ca un tertip. Presupun că cea mai mare reformă a timpurilor noastre a fost aceea realizată de Pius al X-lea [1](...)".

Da. Cea mai mare reformă a timpurilor noastre o reprezintă încurajarea Împărtașaniei frecvente, care este indisolubil legată de Cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului. Să nu uităm că acesta este unul din lucrurile "revoluționare" pe care Isus i le-a cerut Mariei Margareta: să se împărtășească cât de des îi îngăduie superiorii. Totul ne conduce la o singură certitudine: Mântuitorul Isus Cristos dorește să înlocuiască inimile noastre învârtoșate de păcat, de lipsa iubirii, cu o inimă simțitoare, plină de iubire și de credință. Acesta este sensul cultului Preasfintei Inimi a Mântuitorului, care va fi completat ulterior - odată cu apariția Fecioarei Maria la Fatima - prin cel al Inimii Neprihănite a Reginei Cerului și Pământului.

Fără să greșim, cred că putem spune că cele două inimi, dumnezeiască și omenească, sunt punctele de susținere a Cerului și a Pământului, polii între care axul iubirii - dăruită de Dumnezeu, omului, și de om lui Dumnezeu - restaurează unitatea originară, paradisiacă dintre Creator și creatură. În fond, ce altceva este Ierusalimul ceresc decât Inima uriașă, Preasfântă a lui Dumnezeu, în care locuiesc toți cei cu inimi curate?

 

Concluzii

În loc de încheiere la cateheza de astăzi, cred că este foarte important să citim și să recitim îndemnul Sfântului nostru Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, din "Scrisoarea despre Preasfânta Inimă" publicată cu ocazia tricentenarului morții Sfintei Margareta Maria (22 iunie 1990):

"Îi încurajez pe Păstori, comunitățile religioase, pe toți animatorii pelerinajelor către Paray-le-Monial, să contribuie la răspândirea mesajului primit de Sfânta Margareta Maria. (...) Sper ca voi să descoperiți în Inima lui Cristos forța iubirii, izvoarele harului, prezența reală a Domnului în Biserica Sa prin darul reînnoit zilnic al Trupului și Sângelui Său".

 

Notă:
[1] După cum arată editorii scrisorilor lui Tolkien, Humphrey Carpenter și Christopher Tolkien, atunci când se referă la reforma lui Piux al X-lea, papă sfânt ce a trăit între 1835 și 1914, autorul se gândește, foarte probabil, la recomandarea acestuia pentru catolici de a se împărtăși cât mai frecvent, dacă se poate chiar zilnic (14, p. 450, [250], n. 1).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire