pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXII-a:
Isus Cristos în viața Bisericii: jertfa euharistică

Motto: "Acesta este Sângele meu, al Legământului, cel care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26,28).

 

Introducere

Evanghelia după Matei conține una dintre cele mai detaliate relatări ale unui episod extraordinar din cuprinsul Noului Testament: Isus merge pe apă. Dar să-l ascultăm pe apostol.

"Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă și, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: 'Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!'

Atunci Petru i-a răspuns: 'Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la tine pe apă'. El i-a zis: 'Vino!' Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă și a venit la Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și, pentru că a început să se scufunde, a strigat: 'Doamne, salvează-mă!' Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: 'Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?'" (Matei 14,24-31).

Relatarea sfântului evanghelist Matei cuprinde unul dintre cele mai incredibile episoade din istoria omenirii: un semen de-al nostru a mers pe apă! Evident, ne referim la Petru. Crezând că Isus are o fire dumnezeiască deplină alături de cea omenească, nu este lucru de mare mirare pentru noi că El poate merge pe apă. Însă ca un om, fie el și apostol, să meargă pe apă - asta da minune! De fapt, ce semnificații poate avea un asemenea episod? Să ne concentrăm asupra lui Petru. Mai întâi, el îndrăznește. Din iubirea sa nețărmuită pentru Isus. Vrea să ajungă grabnic în apropierea Stăpânului său. În acel comentariu la Matei care i-a trezit marelui Toma d'Aquino un respect deosebit, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că Petru nu din fală, nu din mândrie sau din grandomanie a cerut ceva atât de neașteptat: să meargă pe apă la Isus. Ci din iubire a făcut aceasta.

Totuși, după primele momente de exaltare, îi putem vedea pe ucenici înmărmuriți iar pe Petru, ce arde ca o flacără de iubire în furtună, îndreptându-se cu pași șovăielnici spre Isus. Dar euforia începutului trece. Urmează spaima. Exact ca în viața noastră de credință. Vântul suflă, apa vuiește, toată natura se împotrivește depășirii limitelor ei de către Petru - o sărmană ființă omenească. Înspăimântat, Petru strigă din răsputeri: "Doamne, salvează-mă!" Credem că nu există alt strigăt mai autentic decât acesta în întreaga istorie multimilenară a omenirii; strigătul făpturii căzute, neajutorate, către Dumnezeul său cel atotputernic. Iar atunci... "Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat ...". Un asemenea curaj nu poate fi trecut cu vederea de cel Preaînalt. Doar El ne-a spus: "Îndrăzniți...!"

 

Cuprins

A dori să te apropii de Dumnezeu e cel mai nebunesc și, totodată, cel mai autentic act omenesc posibil. Am putea spune că pentru aceasta am fost creați: spre a dori să ne apropiem, să ne întâlnim cu Dumnezeu. Valurile păcatelor care au inundat lumea căzută - simbolizată de marea furtunoasă - vuiesc neîncetat. E suficient să iei decizia de a-ți schimba viața și imediat, pe neașteptate, te trezești navigând pe o mare dezlănțuită. Acesta-i adevărul: credința creștină e cea mai formidabilă aventură, nicidecum un confortabil și adormitor drog.

Numai că nu poți merge singur pe mare. Aici este una dintre lecțiile cele mai profunde, cele mai importante ale pericopei despre Isus care merge pe apă și despre Petru care e gata să se scufunde. Aceea că nu poți sta pe apă, deci nu poți domina valurile păcatelor și ale concupiscenței, decât într-un singur fel: ținându-te de mână cu Dumnezeu. Altminteri înecul nu poate fi evitat. Dar cum, cum anume îl poți prinde de mână pe Dumnezeul cel Viu al Vechiului și Noului Testament, pe Creatorul cel atotputernic al cerului și al pământului? Sfânta noastră Biserică este unica depozitară a răspunsului la această întrebare arzătoare. E vorba nu atât despre o concepție sau o teorie anume, - deși nici acestea nu lipsesc din tezaurul teologic al Bisericii Catolice - , cât despre cea mai de preț comoară pe care arhipăstorii și păstorii noștri ne-o transmit neîncetat: Sfânta Euharistie.

Cu alte cuvinte, împărtășindu-ne cu Preasfântul Sânge și Preasfântul Trup al Mântuitorului suntem și rămânem în contact, în legătură nemijlocită, în comuniune directă cu Dumnezeu: "Euharistia semnifică și realizează comuniunea de viață cu Dumnezeu și unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăși" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1325). Dar, atenție! Orice slăbire a credinței noastre în realitatea tainică a prezenței integrale, trup și suflet, a Fiului lui Dumnezeu în Euharistie atrage scufundarea noastră. Și dacă faptul miraculos de a merge pe apă înseamnă să trăiești ca un adevărat credincios - născut "din apă și din Spirit" - viața Împărăției Cerurilor, a te scufunda înseamnă să cazi din nou în robia patimilor și a ispitelor lumești.

Spre a ne convinge o dată în plus că numai prin contactul cu Isus cel Euharistic putem rămâne tari în mijlocul furtunii, vom consemna încă un exemplu evanghelic, cel al Sfântului apostol Paul. Aflat în drum spre Roma, Paul și însoțitorii săi sunt amenințați de furtuna care s-a iscat în apropierea insulei Malta. După patrusprezece zile de urgie, Paul este singurul care-și păstrează cumpătul. Îi convinge pe toți să se odihnească puțin, ba chiar să mănânce spre a prinde puteri. Atunci, în zorii zilei, în mijlocul mării vijelioase, marele apostol al neamurilor "a luat pâinea, i-a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor și, frângând-o, a început să mănânce" (Fapte 27,35). Asemenea lui Petru, în mijlocul valurilor, deși nu a mers ca acesta pe apă, Paul știe că doar Dumnezeu îi poate feri de înec; rugându-i-se acestui Stăpân plin de iubire, el împlinește unicul act care îi asigură stabilitatea în mijlocul furtunii: Euharistia. Așa se face că s-a salvat și pe sine, și pe toți cei care erau cu el: două sute șaptezeci și șase de suflete (Fapte 27,37). Iată deci ce miracole poate face Euharistia, care iradiază în lume iubirea Inimii Preasfinte a Mântuitorului, despre care vom vorbi mai detaliat în cateheza următoare.

 

Concluzii

Spre a înțelege de ce are întreaga lume nevoie de Euharistie, voi cita spre meditare un fragment extras dintr-o scrisoare apostolică a Sântului nostru Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea: "Biserica și lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Isus ne așteaptă în acest Sacrament al iubirii. Să nu cruțăm timpul în a merge să-l întâlnim în adorație, în contemplarea plină de credință și gata să repare vinovățiile grave și greșelile lumii. Să nu înceteze niciodată adorația noastră!".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire