pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXI-a:
Înălțarea "de-a dreapta Tatălui"

Motto: "Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine" (Ioan 12,32).

 

Introducere

Înaintea venirii celei de-a doua a Mântuitorului Isus Cristos, înălțarea sa de-a dreapta Tatălui ceresc reprezintă ultimul episod remarcabil petrecut în timpul prezenței sale printre apostoli. Deși prezentat și în Evanghelia după Marcu sau în Evanghelia după Luca, cea mai detaliată descriere a minunatului eveniment este aceea din Faptele apostolilor, cap. 1 vs. 9-11:

"Și după ce a spus acestea, sub privirile lor, El a fost înălțat și un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii ațintiți spre cer și el se înălța, iată că le-au apărut doi bărbați în haine albe și le-au spus: 'Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Isus care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer'."

Înălțarea la cer a Mântuitorului Isus Cristos reprezintă încheierea unui traseu complet: Dumnezeu-Fiul s-a coborât pe pământ, apoi în iad și, în cele din urmă s-a urcat din nou acolo de unde a venit: "Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer" (Ioan 3,13). Dar care a fost rostul unei asemenea - să-i spunem - "călătorii" a Fiului ceresc? Explicația se află în miezul credinței creștine, adică în dogma referitoare la unirea fără amestec a celor două firi - dumnezeiască și omenească - în Persoana Mântuitorului Isus Cristos.

 

Cuprins

Într-una dintre vestitele sale omilii susținute cu ocazii sărbătorilor creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur comenta Înălțarea Domnului accentuând semnificația sa excepțională pentru restaurarea umanității decăzute după păcatul originar. Iată cum se exprima, cu entuziasmul său caracteristic, marele Doctor al Bisericii din epoca patristică: "Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă și mare, care covârșește mintea omenească, și vrednică de marea bunătate a aceluia ce a stabilit-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăși s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmășia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel lung s-a sfârșit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aștepta". La ce se referă, mai exact, Sfântul Ioan Gură de Aur? Răspunsul îl vom configura pornind de la un articol al Catehismului Bisericii Catolice: "Înălțarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanității lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăși, dar care până atunci îl ascunde privirii oamenilor" (art. 665).

Păcatul originar al lui Adam și al Evei a pricinuit o catastrofă cosmică pe care niciodată nu o putem înțelege îndeajuns. Dacă până în acel moment firea, natura umană era situată în proximitatea lui Dumnezeu-Tatăl, Creatorul, după cădere ea se înstrăinează pierzând harul sfințitor care îi permitea situarea în Paradisul originar. Cu alte cuvinte, haina de lumină în care fuseseră înveșmântați protopărinții a fost pierdută, înlocuită fiind de acele "tunici de piele" care au adus căderea omului într-un registru al naturii căzute, lipsite de lumina harului sfințitor. Vorbind simbolic, putem spune că Cerul și Pământul s-au rupt unul de altul, legătura lor a fost distrusă.

Alungat din Eden, omul va cunoaște toate consecințele naturii căzute: moartea (echivalentă cu evanescența, cu perisabilitatea unei naturi care nu mai este binecuvântată de harul sfințitor divin), apoi boala, slăbiciunile trupului și ale sufletului, dobândirea celor necesare traiului printr-o muncă istovitoare. Toate acestea indică exact ceea ce Psalmistul David arăta atunci când vorbea despre om ca despre o ființă care "s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a ademănat lor" (Psalmul 48,12). În această stare, restabilirea de către om a unei relații cu Dumnezeu ca aceea dinaintea căderii nu mai era posibilă. Motivul e simplu: omul - creatura - nu poate străbate prin propriile forțe distanța infinită ce o separă de Creator. Numai Dumnezeu însuși poate străbate această distanță. Numai El poate restaura legătura dintre Cer și Pământ.

Ceea ce, la momentul hotărât în înțelepciunea Sa nemărginită, a și făcut. Căci întrupându-se, coborând deci pe pământ, apoi în infern și, în cele din urmă, înviind și suindu-se de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, Isus a realizat tocmai acest lucru de neimaginat pentru creatură: a restabilit legătura dintre natura omenească și cea dumnezeiască. De ce? Pentru că El nu a fost numai Dumnezeu adevărat, ci și om deplin, pentru că nu a fost numai om, ci și Dumnezeu. Astfel, atunci când s-a suit în ceruri - care simbolizează gloria dumnezeiască (CBC, art. 659), El a mers în acel loc având trup și suflet uman, în conformitate cu asumarea deplină a naturii omenești alături de natura sa divină. Cu alte cuvinte, Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, dar, totodată, El este și primul om care se află, care viețuiește în ceruri: "Dumnezeu adevărat și om adevărat". Sau, cum putem citi în marele Catehism, "Cristos este Stăpânul universului și al istoriei. În El, istoria omului și creația întreagă își află recapitularea" (art. 668).

Pentru toți oamenii acest eveniment are semnificații cruciale. Ținând seama de continuitatea, de raporturile strânse dintre natura umană universală asumată de Cristos și dusă de-a dreapta Tatălui și natura umană ipostaziată în noi toți, indivizii, persoanele ce alcătuim neamul omenesc, prin Cristos avem posibilitatea de a intra într-o comuniune cu Dumnezeu similară, dacă nu chiar mai puternică decât aceea pe care o aveau Adam și Eva înaintea păcatului originar. Deci mântuirea noastră, posibilitatea de a merge în Împărăția Cerurilor, acolo unde Dumnezeu însuși este templul oamenilor (Apocalipsa 21,22), este prilejuită atât de întruparea lui Isus cât și de Înălțarea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Iată deci de unde provine însemnătatea extraordinară a acestui articol de credință: "Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces dându-ne astfel încredere că și noi, făcând parte din Trupul lui, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El, Capul și Începutul" (CBC, art. 661). Iar această intrare în Împărăția Tatălui este posibilă încă de aici, de pe pământ, prin părtășia pe care o avem cu Fiul său divin în Sfântul Sacrament al Euharistiei.

 

Concluzii

În loc de concluzie, încheiem propunându-vă un fragment din Catehism, fragment care se referă la taina vremurilor sau a "ceasului celui de pe urmă": "De la Înălțare, planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârșitei sale împliniri. Noi ne aflăm deja în 'ceasul de pe urmă' (1Ioan 2,18)".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire