pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXX-a:
Pelerini către Emaus

Motto: "Oare nu ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?" (Luca 24,32).

 

Introducere

Între "arătările" Mântuitorului Isus Cristos după Învierea Sa din morți, o semnificație aparte prezintă întâlnirea cu pelerinii aflați pe drum către Emmaus. Astfel, aici întâlnim clar expusă trecerea de la istoria pre-creștină, - în care toate cele profețite de prooroci sunt încă ascunse înțelegerii celor care cercetau scripturile -, la perioada creștină, marcată de Învierea lui Isus Cristos, perioadă în care toate rostirile Vechiului Testament sunt împlinite și dezvăluite. Pe de altă parte, această pericopă conține și o mărturie importantă despre valoarea și semnificațiile Euharistiei, căreia îi vom dedica o cateheză viitoare.

Deocamdată, să vedem mai întâi fragmentul din Evanghelia după Luca unde este relatată întâlnirea dintre Isus cel înviat și pelerinii care merg spre Emmaus (Luca 24,13-35). Spre a înțelege fragmentul parcurs, o să încercăm să procedăm, după puteri, așa cum procedau odinioară Sfinții Părinți și marii Doctori Scolastici, care porneau de la premisa că fiecare fragment, fiecare frază, fiecare propoziție, fiecare cuvânt din textul sacru sunt încărcate de semnificații bogate, ele înscriindu-se în unitatea Sfintei Scripturi dată de originea sa dumnezeiască. Cu alte cuvinte, Dumnezeu însuși fiind autorul textelor sfinte, este logic să acceptăm faptul că în ele nu există nimic întâmplător. Deși, în general, e vorba despre evenimente care s-au petrecut cu multe mii de ani înaintea noastră, trebuie să căutăm mereu semnificațiile cele mai actuale, valabile chiar și pentru noi, creștinii secolului XXI.

 

Cuprins

Mai întâi vom remarca situarea pelerinilor față de Ierusalim: erau cam la șaizeci de stadii distanță. Dacă ne gândim la faptul că Ierusalimul terestru, trecător, este simbolul Ierusalimului veșnic, neperisabil, ne putem gândi că aceasta este, de obicei, poziția creștinilor aflați "pe cale" către Împărăția cerurilor: nici foarte departe, însă nici foarte aproape. Este, oarecum, o anumită depărtare proximă față de Ierusalimul celest, pe care doar sfinții Bisericii o străbat, câteodată, ajungând până "în al treilea cer" încă din timpul vieții lor pământești. Totuși, nici chiar pentru ei aceste experiențe nu sunt permanente, ci, mai degrabă, sunt menite să reprezinte mărturii și imbolduri pentru ceilalți credincioși, mai puțin avansați pe drumul perfecțiunii.

Aflându-se deci pe cale, pelerinii "vorbeau între ei despre toate cele întâmplate" (Luca 24,14). În acele vremuri nu existau mijloace de comunicații sociale; singurul mod de a transmite "știri" era cel direct, de la om la om. Pe lângă această constatare, trebuie să reținem și patosul care-i caracterizează pe ucenici. Ei sunt tulburați, nedumeriți, uimiți, șocați, frământați de ceea ce se întâmplase cu Isus Nazarineanul. În fond, merită să ne întrebăm și noi, creștinii de azi: cât de mult mai discutăm despre cele întâmplate la Ierusalim pe vremea lui Isus? Cât de bine mai cunoaștem acele evenimente? Cât de mult ne "pasionează" discutarea, meditarea, aprofundarea lor? Uneori se pare că extratereștrii, faptele paranormale, ocultismul, magia, astrologia și multe alte pseudo-gnoze contemporane au luat locul discuțiilor despre moartea și Înviarea lui Isus Cristos. Este sau nu este așa? Trebuie să ne întrebăm acest lucru, reținând și dimensiunea narativă, obligatorie pentru orice ucenic autentic: el este dator să povestească cu ai săi, așa, ca la gura sobei, ce anume a făcut și a spus Mântuitorul Isus Cristos. Aceste lucruri trebuie, în mod necesar, să reprezinte substanța vieților noastre de zi cu zi, și în mod deosebit Povestea poveștilor în mijlocul familiilor noastre. Căci este o poveste adevărată...

Unul dintre cele mai stranii puncte ale episodului este "orbirea" ucenicilor: "Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască" (Luca 24,16). Cine le ținea ochii? Oare Dumnezeu? Cum ar putea Dumnezeu să orbească pe cineva spre a nu-l recunoaște? Evident, pare absurd așa ceva. Noi credem că altcineva dorește ca oamenii să nu-l recunoască pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu îngăduie această orbire, dar nu la nesfârșit. Căci întrebându-i despre motivele pentru care sunt triști și frământați, El scoate la lumină unul dintre gândurile cele necurate care obturează atât vederea fizică cât și pe cea spirituală a ucenicilor: setea de putere politică. Iată ce afirmă, în acest sens, pelerinii înșiși: "Noi speram că El este cel care trebuia să elibereze Israelul" (Luca 24,21). Probabil că nu există prea multe idei la fel de nefaste ca aceasta, de un naționalism aberant și complet deplasat, care se sprijină pe o interpretare exclusiv politică a profețiilor Vechiului Testament: "Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul, dar nu fără rezerve, pentru că acesta era înțeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepție prea omenească, esențialmente politică" (Catehimsul Bisericii Catolice, art. 439).

Evident, și acești ucenici sperau într-o domnie terestră, politică a Mântuitorului pe pământ. Acestra era motivul principal al dezamăgirii și neînțelegerii lor. Tulburați și de vestea găsirii mormântului gol, ei nu pricep nimic din profețiile vetero-testamentare. Stabilind "boala" sufletelor lor, Dumnezeu intervine prompt dezvăluindu-le adevărata interpretare a Scripturilor: "Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El" (Luca 24,27). Și totuși, "orbirea" care-i împiedică să-l recunoască pe Mântuitorul nu se împrăștie dintr-odată. Mai e nevoie de ceva, pe lângă "liturghia Cuvântului": de liturghia euharistică. Rămânând cu ei, musafirul necunoscut ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și le-o oferă spre împătășire. "Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Luca 24,31). Cât de misterios, cât de paradoxal, cât de tainic este Dumnezeu! Exact atunci când ucenicii îl recunosc, El se ascunde! De ce? Personal, cred că putem vedea în acest mister o lecție vitală pentru noi toți: Dumnezeu este prezent, este - într-un anumit fel - vizibil în Sfânta Euharistie, de aceea El se ascunde din fața ochilor ucenicilor care-l recunoscuseră, exact în momentul în care i-a împărtășit. E ca și cum deodată, exact în momentul în care ucenicii se cuminecă, El dispare în exterior pentru a trăi, ascuns, în inimile tuturor celor care se împărtășesc.

 

Concluzii

Dacă sunt vestite cu credință, cu har, Scripturile sacre aprind inimile celor care le ascultă (vezi Ieremia 20,9). Condiția este ca Isus să trăiască în noi, fiind primit cât mai des în Sfânta Euharistie, după ce ne-am curățit sufletele de păcatele de moarte. Pelerini către Emmaus, noi toți trebuie să ascultăm ceea ce Magisteriul Bisericii și Păstorii noștri învață, lăsându-ne inimile aprinse de cuvintele lor inspirate. Dacă însă ne simțim reci, împietriți, să nu ne sfiim să dăm la iveală acele gânduri care ne pot împietri inimile, care ne pot amorți mințile și sufletele, nepermițându-ne să-l recunoaștem pe Domnul nostru Isus Cristos.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire