pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXVII-a:
Patimile și răstignirea lui Isus Cristos

Motto: "Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii" (Ioan 1,29).

 

Introducere

Unul dintre articolele cristologice ale Crezului niceo-constantinopolitan afirmă că Mântuitorul Isus Cristos "a murit pentru păcatele noastre după Scripturi". Aplecându-ne cu atenție asupra acestui pasaj din simbolul credinței, remarcăm, mai întâi, sursa pe care se bazează mărturia referitoare la moartea lui Isus: Sfintele Scripturi. Desigur, nu este vorba doar de scrierile Noului Testament, în care sunt descrise supliciile îndurate de Mântuitor și moartea Sa prin răstignire, ci, mai ales, e vorba de profețiile Vechiului Testament care arătau cum anume avea să fie jertfit Mielul lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor celor mulți.

După cum ni se arată în articolul 601 din Catehismul Bisericii Catolice, Isus însuși a interpretat astfel profețiile Vechiului Testament, lucru vizibil în câteva versete din Evanghelia după Luca: "'O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?' Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el" (24,25-27); "Apoi le-a spus: 'Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi'. Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile..." (24,44-45).

Dintre profețiile Vechiului Testament privitoare la moartea Mântuitorului, o reținem în mod deosebit pe aceea din Isaia, care evidențiază tocmai semnificațiile acestui eveniment unic: "Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte" (53,7-8).

 

Cuprins

Reflectând asupra versetelor lucane citate mai sus (24,25-27), ne putem întreba: de ce spune Isus despre pelerinii care mergeau la Emaus că sunt "nepricepuți" și "greoi la inimă" în a crede cele spuse de profeți? Trebuiau oare toate acele relatări ale Vechiului Testament să fie atât de clare pentru toți? De fapt, nici apostolii înșiși nu păreau a înțelege mai bine profețiile profetice; de ce? Un posibil răspuns ar consta în falsa imagine pe care și-o făcuseră despre Mesia.

Ca să fim mai expliciți, ne vom reaminti acel pasaj din Evanghelia după Matei în care Petru greșește atât de grav încât Mântuitorul arată influența demonică care l-a făcut pe întâistătătorul apostolilor să păcătuiască: "De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată! Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: Mergi în urma mea, Satană. Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Matei 16,21-23).

Întreg acest fragment este șocant: Petru, cel despre care Isus tocmai spusese că va fi piatra pe care va fi zidită Biserica, e numit "Satană"! Cu ce a greșit el? Care era problema lui? De ce l-a mustrat pe Isus cu privire la profeția Acestuia despre cum avea să moară? Pentru că nu credea și nu înțelegea profețiile Vechiului Testament. Dar de ce? Să o spunem limpede: pentru că avea o imagine preconcepută despre moartea lui Isus.

De fapt, dacă ne gândim bine, orice om "lumesc" are o imagine preconcepută despre moarte. În primul rând despre moartea sa, apoi despre moartea celor dragi. Mai toți visăm o moarte așa, ca o adormire. Fără violență, fără suplicii, fără rușine. Imaginea morții bogatului celui nemilostiv ne este, adesea, mai dragă decât imaginea morții săracului Lazăr. Cine ar vrea să moară hulit, scuipat, batjocorit și răstignit? Cine nu ar vrea să moară în onoruri și glorie lumească, în amurgul unei vieți pline de laudă?

Gândind, probabil, astfel, Petru însuși se teme de o moarte violentă. Motivul e clar: el nu se gândește la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamneilor. El nu ține cont de necesitatea răscumpărării, ci doar de propria sa viziune asupra morții și vieții. Mult mai târziu, tot Petru va fi cel care, luminat deplin de harul Duhului Sfânt, va arăta că: "Voi ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert, moștenit de la părinți, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi arătat, în vremurile din urmă, pentru voi" (1Petru 1,18-20).

Ținând seama de planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, Isus trebuia să moară astfel pentru ca noi toți să putem muri, eventual, în bună pace cu Creatorul nostru: acesta este marele adevăr al morții jertfelnice a lui Isus. Numai că, atenție!, acest lucru nu înseamnă "că cei care l-au 'dat morții pe Isus' (Fapte 3,13) au fost doar executanții pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu" (CBC, art. 599). NU. Ci ei au înfăptuit acele lucruri cumplite din orbirea inimii lor, fiind îngăduiți să se poarte astfel din rațiuni tainice, cuprinse în misterul răscumpărării vestit în Vechiul Testament. Prin acest eveniment providențial, Dumnezeu distruge din start orice pretenție omenească la vreun merit pentru care a dobândit mântuirea prin moartea și jertfa lui Cristos: iubirea divină precede la modul absolut orice merit al nostru (CBC, art. 604). Căci ce putem noi, păcătoșii, să dăm în schimbul acestei morți mântuitoare? Un singur lucru: recunoștință veșnică.

 

Concluzii

"Isus a adus reparare pentru greșelile noastre și îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre" (CBC art. 615). Această afirmație din Catehism rezumă esențialul semnificațiilor și valorii morții lui Isus pentru toți oamenii, din toate timpurile. De aceea Crucea este pentru noi toți un semn al jertfei supreme care a făcut-o pe Sfânta Roza din Lima să spună că: "În afară de Cruce nu există altă scară care duce la cer". Scopul vieții noastre este trecerea spre viața veșnică prin moarte. Înțelegând acest adevăr esențial, vom înțelege de ce avem nevoie de jertfa lui Cristos.

Însă pentru a dovedi că luăm în serios acestă jertfă, trebuie noi înșine să jertfim ceva: păcatele, patimile, atașamentele noastre lumești, trăindu-ne viața sub semnul Crucii. Singuri, nu am putea face așa ceva. Doar împreună cu Isus cel răstignit, mort și înviat, acest lucru e posibil. De aceea, marele nostru secret mântuitor, cel care ne permite să intrăm în viața veșnică, este unul singur: Preasfântul Sacrament al altarului, jertfa cea nesângeroasă cu care, împărtășindu-ne, ne întărim și ne pregătim pentru marea călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, să ne ferim să transformăm cuminecarea noastră într-un simplu obicei pios, ci să ne pregătim și să stăruim în a trăi toate acele învățături dogmatice și morale propovăduite de Biserică și de Magisteriu, transformându-ne din slugi ticăloase în autentici slujitori ai Cuvântului întrupat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire