pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXVI-a:
Procesul Mântuitorului și respingerea din partea lumii

Motto: "... oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor din Ierusalim" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 597).

 

Introducere

De ce a fost judecat și condamnat Mântuitorul Isus Cristos? Cum a fost posibil așa ceva? De ce noi înșine, adesea, cuprinși de îndoială și neîncredere, îl judecăm pe Dumnezeu? Cum e posibil aceasta: omul - creatura - să-l judece pe Dumnezeu Atotputernicul - Creatorul? Iată câteva dintre cele mai cutremurătoare întrebări posibile chiar în inima credinței creștine. Cercetând și reflectând asupra procesului Mântuitorului, putem descoperi câteva răspunsuri cruciale pentru asemenea întrebări ce par de nerezolvat. Pentru aceasta, însă, e absolut necesar să deslușim răspunsurile dumnezeiești în tăcerea și în puținele cuvinte pe care Isus le-a rostit în acele împrejurări sumbre. Și să încercăm să vedem dacă nu cumva, împotriva aparențelor, nu atât lumea e cea care îl judecă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care lasă lumea să se judece singură, rostind astfel ea însăși sentința împotriva propriului său duh care nu vrea și nu poate să-l cunoască pe Isus Cristos, Dumnezeu făcut om.

 

Cuprins

Citind textele evanghelice ale Noului Testament, vedem că încă de la începutul predicii Sale Isus din Nazaret a fost urât de unii, în special pe motive religioase: era suspectat că "strică" Legea. Situația parcă ne e cunoscută: de câte ori nu s-au judecat și luptat chiar și creștinii între ei, pe motiv că nu respectă Legea cea nouă?!? Din păcate, prea adesea s-a întâmplat astfel, de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii. Așa se face că în anul jubiliar 2000, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea s-a simțit inspirat spre a cere iertare de la Dumnezeu pentru greșelile săvârșite în trecut de anumiți membri ai Bisericii, lucru pe care l-a făcut în mod public. Referitor la aceste motive, religioase, pentru care unii iudei de la început au vrut să-l piardă pe Isus, iată ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice (art. 576):

"În ochii multora din Israel, Isus pare că acționează împotriva instituțiilor esențiale ale Poporului ales:

- supunerea față de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise și, pentru farisei, în interpretarea tradiției orale;

- caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălășluiește în mod privilegiat;

- credința în Dumnezeul unic, la a cărui slavă nu poate fi părtaș nici un om."

Toate aceste motive au condus, în cele din urmă, la trădarea și răstignirea Mântuitorului.

Analizând fragmentele evangheliștilor referitoare la procesul lui Isus, remarcăm, mai întâi, că Mântuitorul ne arată că cei care vor să-l piardă recunosc indirect, în ciuda neștiinței lor, că El este Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Caiafa îl întreabă: "Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 26,63). Deși până atunci tăcuse, în acest moment Isus răspunde: "Tu ai zis..." (Matei 26,64). La fel răspunde Mântuitorul și în fața lui Pilat atunci când acesta îl întreabă: "Tu ești regele iudeilor?" (Matei 27,11); El răspunde zicând: "Tu o spui!" (Matei 27,11).

Pe de altă parte, în Evanghelia după Luca există un alt răspuns al Mântuitorului, care, deși scurt și concis, indică principala problemă (cu care ne-am întâlnit în cateheza trecută, despre minunile lui Isus) a tuturor celor ce căutau să-l omoare: lipsa credinței. Atunci când este somat să spună dacă El este Cristos, Isus răspunde: "Chiar dacă v-aș spune, nu m-ați crede, iar dacă v-aș întreba, nu mi-ați răspunde" (Luca 22,67-68). Așa sunt întotdeauna procesele nedrepte; în afara faptului că cei care ajung în fața instanței sunt nevinovați, cei care judecă, de fapt, au decis verdictul cu mult înainte de a afla faptele. Căci nu ADEVĂRUL îi interesează pe cei care procedează astfel, ci alte "rațiuni".

De fapt, "rațiunea" acestui proces o știm; a fost rostită de marele preot Caiafa atunci când arhiereii și fariseii s-au adunat în Sinedriu speriați de faptul că Isus face multe semne contribuind la convertirea evreilor. Cu acel prilej Caiafa a rostit următoarele cuvinte: "Voi nu știți nimic, nici nu înțelegeți că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întreaga națiune" (Ioan 11,49-50). Cuvântul grecesc pentru "națiune" este cel la care, poate, vă așteptați: to etnos. Cu alte cuvinte, vedem acum care era principala grijă a Marelui Preot: etnia, națiunea.

De câte ori nu am auzit în ultimele secole aceeași placă? De câte ori nu am citit și poate am și auzit cuvinte ale unor anumiți ierarhi răsăriteni judecându-și și acuzându-și confrații catolici în numele principiului "etnicității", al "națiunii"? Din nefericire, acesta era argumentul adesea repetat împotriva Bisericii Catolice din România interbelică: că "dezbină neamul". Din păcate, uneori chiar și în lumea catolică națiunea a devenit un idol care a produs mari tulburări în rândul credincioșilor. De aceea acum e momentul să ne reamintim adevărata învățătură creștină despre etnie și națiune: "Așadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat și nici femeie: voi toți sunteți una în Cristos Isus" (Galateni 3,28).

Ce vrea să spună cu aceste cuvinte apostolul Paul? Oare au dispărut, după Cristos, deosebirile lingvistice dintre seminții? Oare au dispărut diferențierile între sexe? Nici într-un caz. Însă în interiorul Bisericii, care îl are ca Trup mistic pe însuși Isus Cristos, toate aceste diferențieri sunt asimilate în unitatea Duhului Sfânt care a oferit în ziua Rusaliilor darul ca toți cei prezenți să primească vestirea Evangheliei în limba sa, deși fiecare din apostoli vorbea în graiul său originar. Acest lucru e posibil numai în Duh. Și în Adevăr. Acolo unde Duhul lui Dumnezeu și Adevărul lipsesc, imediat încep să fie scoase în evidență diferențele etnice, lingvistice, de clasă etc., etc., etc.

Să ne amintim că ideologia marxist-leninistă numai pe aceasta și-a construit întreaga propagandă și acțiune politică: pe diferența, pe lupta de clasă. Iar în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, la noi, în România, accentul pus pe etnic și național era puternic îngroșat, încurajându-se implicit patimi vechi ca xenofobia și naționalismul. Uitați-vă în manualele de istorie mai vechi și veți vedea aceste urme ale unei concepții politice și istorice lipsite de Duh și Adevăr. Exact din asemenea motive a fost judecat și condamnat Mântuitorul: pentru că a mărturisit despre Sine că este Dumnezeul tuturor oamenilor, indiferent de etnia cărora aparțin. Chiar și unora dintre apostoli le-a fost greu să recunoască de la început acest adevăr dumnezeiesc. A fost necesar ca Petru să primească acea revelație privată (Fapte 10,10-16) în care Dumnezeu i-a arătat că "în orice națiune, cel care se teme de el și face dreptatea îi este bineplăcut (lui Dumnezeu)" (Fapte 10,35).

Un alt aspect al procesului lui Isus este revelarea caracterului malefic al revoltei mulțimii: lecția de aici ne arată că aproape întotdeauna, în spatele furiei populare se află cei care manipulează opinia publică: "arhiereii și bătrânii" (Matei 27,21). În acest punct însă, este absolut necesar să observăm cu multă atenție învățătura Bisericii de la Conciliul al II-lea de la Vatican. Care insistă asupra unui aspect de care adesea unii creștini nu au ținut cont, provocând represalii nedrepte împotriva urmașilor iudeilor: nu toți evreii sunt vinovați de judecata nedreaptă a lui Isus. Iată ce spune, textual, învățătura Bisericii:

"Ținând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus exprimată în relatările evanghelice, și oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigătelor unei mulțimi manipulate și a reproșurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii. (...)

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: 'Cele săvârșite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură' (Nostra Aetate, 4)" (CBC, art. 597).

 

Concluzii

Meditând asupra procesului nedrept și mincinos pe care oamenii i l-au intentat lui Isus Cristos Mântuitorul, ne întâlnim cu cea mai cutremurătoare postură în care poate fi cunoscut Dumnezeu: El, Regele Universului, stă umil în fața oamenilor acceptând ca ei să-l insulte și să-l judece mințind împotriva Lui. Dacă ne gândim bine, așa ceva nici o religie, nici o filosofie nu poate concepe. Multe dintre ereziile primelor secole erau doar expresii ale neputinței unora de a accepta o asemenea revelație ce depășește categoric rațiunea omenească. Judecându-l însă pe Dumnezeu, omul se judecă singur plasându-se în afara lumii harului, a luminii divine venită să împrăștie ignoranța, orbirea făpturii căzute prin neascultare.

De aceea putem spune că Sfânta Scriptură și învățătura Bisericii sunt cele mai realiste (iar nu idealiste!) învățături despre om. Câteva versete din Evanghelia Sfântului Ioan Teologul ne revelează esența acestui adevăr: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (Ioan 1,11). Acesta e motivul pentru care, oriunde veți întâlni sloganuri de genul: "omul - ființa supremă", să știți că se află ascunse premisele unor ideologii care pot conduce la apariția unor dictaturi orientate împotriva omului.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire