pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXV-a:
Minunile Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Isus își însoțește cuvintele prin numeroase 'minuni, fapte de putere și semne' care arată că Împărăția este prezentă în El" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 547)

 

Introducere

După cum aflăm din mai toate scrierile Noului Testament, Mântuitorul Isus Cristos și-a însoțit permanent mesajul mântuitor cu numeroase "minuni, fapte de putere și semne" (Fapte 2,22). Adesea suntem însă uimiți citind acele pericope în care este relatată învierea cuiva din morți, vindecarea vreunui paralitic, a vreunui orb sau a femeii cu scurgere de sânge care s-a atins într-ascuns de haina Sa. Și totuși... În ciuda faptului că aceste minuni erau publice, că mulți dintre contemporanii lui Isus din Nazaret, fie ei oameni simpli sau preoți ai Vechiului Testament, le-au văzut, în fața Crucii pe care se afla răstignit s-au găsit atâția oameni care să pună la îndoială batjocorind aceste miracole: "Dacă este regele Israelului, să coboare acum de pe cruce și vom crede în el" (Matei 27,42). Cum se poate explica așa ceva? Cum putem înțelege negarea atâtor evidențe miraculoase?

 

Cuprins

Răspunsul există în evanghelii, rostit fiind de Mântuitorul însuși. Înainte de a vedea care este el, să facem câteva precizări, bazându-ne pe utilul dicționar creștin-catolic al părintelui Ioan Tamaș, unde găsim o definiție clară a termenului minune-miracol: "(Din lat. miráculum, derivat din mirári, a se mira, a se minuna). Fapt sensibil în care se manifestă puterea lui Dumnezeu și care depășește atât experiența umană cât și legile naturii. În Vechiul Testament, alianța între Dumnezeu și poporul său este presărată cu minuni care arată puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. În Noul Testament, minunea este un semn care îl ajută pe credincios să-l cunoască mai profund pe Isus: 'Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce le auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curăță, surzii aud, morții învie' (Matei 11,5). Minunile sunt semne salvifice și revelatoare ale lui Dumnezeu (cf. Ioan 2,11; 18; 12,18.37)". Sintetizând definiția propusă de părintele I. Tamaș, vedem deci că minunea este un fapt obiectiv, perceptibil senzorial, care reprezintă o manifestare în lumea văzută a puterii lui Dumnezeu. Această manifestare supranaturală a lui Dumnezeu depășește legile fizice cunoscute.

Să revenim la nedumerirea noastră: cum se face că unii, după ce au văzut unele dintre minunile lui Isus, au batjocorit puterea aceasta? Un prim răspuns îl găsim, de exemplu, în Evanghelia după Marcu, unde ni se relatează că în locul său natal Isus nu a putut face nici o minune: "Și nu a putut face acolo nici o minune, decât doar că și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor" (Marcu 6,5). Iată deci de ce unii nu se pot hrăni și folosi de puterea dumnezeiască manifestată prin minuni: pentru că nu au credință. Același lucru îl înțelegem, fără îndoială, din atâtea și atâtea pasaje în care vedem cum Mântuitorul subliniază, după ce a vindecat miraculos pe cineva, că "credința ta (a celui vindecat) te-a mântuit". Cu alte cuvinte, minunea nu depinde doar de Dumnezeu; El poate face oricâte minuni dorește, însă împlinirea lor depinde și de credința (sau necredința) persoanei umane.

O ilustrare a acestui adevăr o găsim și în celebra pildă despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr din Evanghelia după Luca (16,19-31). Când îl roagă pe Abraham să facă o minune, să-l trimită pe sărac din lumea de dincolo în lumea noastră, la frații săi cei necredincioși, Abraham dă un răspuns foarte semnificativ: "Îi au pe Moise și pe Profeți să asculte de ei! (...) Dacă nu ascultă de Moise și Profeți, chiar dacă ar învia cineva din morți, nu se vor convinge". Deci în lipsa credinței în învățătura vetero-testamentară, nici o minune nu poate convinge un necredincios de realitatea lumii de dincolo. Pe scurt, minunile presupun credință și, totodată: "Ele cheamă la credință în El" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 548).

În creștinism minunile nu sunt un scop în sine, ele nu reprezintă componenta esențială a religiei, având, în majoritatea cazurilor, un rol pedagogic, paideumatic, menit să dezmorțească conștiințele împietrite de păcat. De-a lungul istoriei multimilenare a Bisericii vedem că minunile sunt abundente în primele două-trei secole după Cristos, când păgânii ce trebuiau să se convertească aveau nevoie de "argumente" forte, pe măsura înțelegerii lor. După secolul al IV-lea frecvența minunilor scade simțitor, Sfântul Ioan Gură de Aur explicând clar semnificațiile aceastui fenomen de aparentă regresie a supranaturalului: credința a luat locul miracolelor. După ce o mare parte a omenirii a devenit creștină miracolele și-au îndeplinit menirea. Ele au condus oamenii la unica "minune" esențială: credința.

Dacă în ultimele secolele ale mileniului al II-lea asistăm la un reviriment tulburător al miracolelor (sfinți stigmatizați, extatici, apariții ale Mântuitorului Isus Cristos, apariții ale Sfintei Fecioare Maria etc.), aceste lucru are, din nou, un pronunțat caracter pedagogic: Dumnezeu încearcă să indice lumii care s-a lepădat de credință calea către Împărăția cerurilor. Dar cum oamenilor împietriți de păcat acest lucru nu le poate fi transmis decât prin evenimente spectaculoase, miracolele devin din nou tot mai frecvente, într-o măsură direct proporțională cu apostazia tăcută a lumii (post)moderne.

Deci minunile sunt susținute de credința noastră, dar, totodată, ele sunt menite și a o întări, fiind solicitate de slăbiciunea credinței noastre. Probabil că cel mai bine este sintetizată raportarea noastră la puterea minunată a lui Dumnezeu în acel strigăt al tatălui îndurerat de boala copilului său: "Cred. Vino în ajutorul necredinței mele!" (Marcu 9,24).

 

Concluzii

După cum ni se arată în Catehism, minunile "nu sunt menite a satisface curiozitatea și dorința după ceva magic" (art. 548). O asemenea dorință avea Irod, despre care evanghelistul Luca ne spune "că auzise de el (de Isus) și spera să vadă vreun semn făcut de el" (Luca 23,8). De fapt, ele nu pot fi "forțate" în nici un fel de către cei credincioși; doar Dumnezeu știe exact de ce, cum și când binevoiește a face o minune. Singurele lucruri pe care Biserica ni le transmite cu privire la minuni sunt următoarele: "Isus își însoțește cuvintele prin numeroase minuni, fapte de putere și semne care arată că Împărăția este prezentă în El. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit" (art. 547); "Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis" (art. 548).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire