pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXIII-a:
Predica de pe munte

Motto: "Bucurați-vă și tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri" (Matei 5,12).

 

Introducere

Dacă în cateheza anterioară am vorbit despre misterele copilăriei Mântuitorului, astăzi vom medita asupra câtorva momente, deosebit de semnificative, ale vieții sale publice, dar mai cu seamă asupra Predicii de pe Munte, când a rezumat fericirile omului angajat pe calea către Împărăția cerurilor. În privința momentului când Isus își începe activitatea publică, evangheliștii ne arată că este vorba de perioada imediat următoare arestării lui Ioan Botezătorul: "Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. (...) De atunci a început Isus să predice și să spună: Convertiți-vă. Pentru că s-a apropiat Împărăția Cerurilor" (Matei 4,12.17). Înainte însă de a reflecta asupra miezului mesajului evanghelic, trebuie să ne amintim un alt moment, crucial, descris de apostolul Luca (4,16-28). Vestind cu putere, rostind cuvinte pline har spre mirarea celor ce-l ascultau, Mântuitorul își începe mărturia printr-o critică severă a moravurilor celor ce pretindeau că sunt fiii lui Israel, urmași ai profeților pe care, de fapt, strămoșii lor îi uciseseră. Reacția celor din sinagogă, din nefericire, va rămâne constantă: ei se umplu de mânie și vor să-l ucidă pe Isus.

Două lucruri desprindem din acest episod. Mai întâi, faptul că totul trebuie să înceapă prin conștientizarea cât mai profundă a propriilor slăbiciuni, a propriilor defecte și lipsuri. Nici masonii, nici americanii, nici evreii, nici protestanții sau neoprotestanții nu sunt vinovați de golirea Bisericii noastre "una, sfântă, catolică și apostolică", de scăderea continuă a numărului catolicilor în Europa. Nu. Noi înșine suntem vinovați de aceasta. Câți copii avem? În predica sa din data de 1 iunie, Înalt Preasfinția Sa dr. Ioan Robu a vorbit despre deriva familiilor catolice care nu mai au copii. De ce? Exact pentru aceleași motive ca cele invocate de Isus Cristos în sinagogă: pentru că ne-am ucis profeții, ne-am ucis sfinții. Asta au făcut părinții noștri, asta facem și noi atunci când nu îndrăznim să facem ce au făcut sfinții și sfintele Bisericii noastre, mărturisind cu îndrăzneală Evanghelia, și, mai ales, trăind virtuțile evanghelice. E vorba de o ucidere a lor în memoria noastră. Vrem să-i uităm, nu vrem să cercetăm serios viețile lor, spre a le imita.

Dacă ar fi în mijlocul nostru, așa cum a stat în sinagogă în mijlocul iudeilor, cred că Mântuitorul Isus Cristos aceasta ne-ar spune, după cum ne-a spus deja prin Sfânta Maria Margareta Alacoque: "Iată Inima Mea care i-a iubit atât de mult pe oameni. Iar drept răsplată nu primesc, de la cei mai mulți, decât nerecunoștință, prin lipsa lor de respect, prin sacrilegiile, răceala și disprețul ce-l au față de această Taină a Iubirii Mele. Și ceea ce mă doare mai mult este că inimile însele, care îmi sunt anume consfințite, se poartă cu Mine tot așa". Dacă acestea au fost cuvintele Mântuitorului într-o epocă când erau mai mulți catolici în lume, ce ar spune astăzi, după dezastrul din ultimele decenii prezentat de Cardinalul Joseph Ratzinger drept una din cele mai mari crize din istoria Bisericii?

Revenind la cuvântul Mântuitorului din sinagogă, relatat de evanghelistul Luca, mai desprindem un al doilea lucru: necesitatea de a ne feri de dorința deicidă, dorința de a-l ucide pe Cristos. Când întâlnim oameni care se opun poruncilor sale, sau când noi înșine nu-i dăm crezare ci punem la îndoială cuvintele sale veșnice, ne întâlnim, de fapt, cu ispita celor care - nesuportând să-și conștientizeze slăbiciunile, să-și vadă păcatele - ar vrea să-l ucidă pe Dumnezeu aruncându-l în prăpastie. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea ispită! Însă ce putem spune când vedem câte avorturi se fac în țara noastră? Să știți că acestea sunt semnul faptului că oamenii vor să-l ucidă pe Dumnezeu: ucigând pruncii nenăscuți, ei vor să distrugă - explicit sau implicit, conștient sau inconștient - chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om.

 

Cuprins

Cred că putem spune că orice păcat, orice greșeală omenească săvârșită după venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, este consecința neascultării Evangheliei. Adică a neluării în seamă a acestui mesaj pe cât de scurt pe atât de profund și plin de consecințe nebănuite: "S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie!" (Marcu 1,14). Ce înseamnă că "Împărăția lui Dumnezeu este aproape"? De fapt, ce este Împărăția lui Dumnezeu?

Să vedem, mai întâi, cum pune această problemă esențială unul dintre marii Doctori ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur: "Un bătrân, care a călătorit mult, poate să ne spună cu de-amănuntul despre depărtarea, poziția și înfățișarea orașelor pe care le-a văzut, poate să ne vorbească despre porturi și piețe. Noi, însă, nu cunoaștem nici la ce depărtare se găsește de noi cetatea cea din ceruri. Dacă am ști care e distanța, poate ne-am da osteneala să-i scurtăm lungimea. Nu-i atât de departe de noi cetatea aceea cât e cerul de pământ. Dacă ne trândăvim este cu mult mai departe; dar dacă ne sârguim, ajungem în scurtă vreme la porțile ei. Pentru că distanța aceasta nu se măsoară cu măsurătorile de pe pământ, ci cu sufletul și cu purtarea" (Comentariu la Matei, omilia I, VII).

Ca să vrei să emigrezi trebuie să ai o anumită idee despre țara unde dorești să ajungi. De ce emigrează atâtea milioane de români în SUA și în Europa occidentală? Pentru că au anumite idei, anumite viziuni despre acele țări unde speră să li se îndeplinească visele. Aici e problema: ce știm noi, concret, despre Împărăția Cerurilor? Mai nimic. Apocalipsa ne revelează anumite lucruri care par incredibile: piețe de aur ca oglinda, temelii din pietre prețioase, dimensiuni cu valori simbolice etc. Nu prea mai înțelegem mare lucru din acestea. În schimb despre Germania știm multe: că acolo se câștigă și trei, patru și chiar cinci mii de euro pe lună, că mâncarea e ieftină, că au mașini mari și frumoase, că e mai ușor să pleci dacă ai rude, că îți trebuie o anumită sumă să treci granița etc. De ce știm atâtea despre Germania și atât de puține despre Ierusalimul celest? Pentru că ne căutăm fericirea aici, pe pământ, iar nu în ceruri...

Mântuitorul știa foarte bine aceasta. Atunci când se află în fața lui Pilat, Isus spune câteva cuvinte tulburătoare: "Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici" (Ioan 18,28). Evident, Dumnezeu știe perfect cum anume gândesc oamenii: dacă e vorba să lupte pentru bunuri pământești, nimic nu pare a le sta în cale.

Iată cum descrie Venerabilul Cardinal John Henri Newman aceasta: "Bogăția este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulțimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, și după avere măsoară și onorabilitatea. (...) Toate acestea vin din convingerea că bogăția poate totul. Așadar, unul din idolii zilei este bogăția, iar altul este faima. (...) Faima, faptul de a fi cunoscut și de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputație de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, și ea, un obiect de adevărată venerație" (citat în Catehismul Bisericii Catolice, art. 1723).

Dacă ne uităm chiar și în Biserică, vedem că de multe chiar noi, creștinii, îi preferăm pe cei bogați, pe cei faimoși, pe cei puternici. Marele scriitor catolic Georges Bernanos se întreba într-un roman al său, Jurnalul unui preot de țară, de ce bogații ocupă și în Biserici primele locuri? De ce nu sunt ținuți undeva în fundul Bisericii, în primele locuri fiind așezați cu mare cinste cerșetorii, ciungii și ologii, după exemplul sfinților care le sărutau rănile? De ce?

Pentru a ne arăta calea către Ierusalimul celest, Mântuitorul Isus Cristos a rostit un adevărat catehism cu prilejul Predicii de pe Munte: Matei 5,1-12. Dacă analizăm virtuțile propuse de Mântuitorul, e mai mult decât evident că ele sunt în totală contradicție cu valorile lumești. Sărăcia, lacrimile, blândețea, foamea și setea de dreptate, milostivirea, curăția inimii, pacea, martirajul, toate acestea sunt absolut opuse bogăției, distracțiilor, mâniei, sațietății, durității, celebrității, dezmățului mediatic, nedreptății, mizeriei inimii, lipsei spiritului de sacrificiu. Având în față fericirile, mereu trebuie să ne întrebăm: cât anume avem din primele valori, ale Împărăției celeste, și cât avem din ultimele, ale "lumii acesteia"?

Gândind la asemenea lucruri Biserica ne propune o învățătură extrem de grea, copleșitoare am zice: "Fericirile dezvăluie scopul existenței umane, țelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire (art. 1719). (...) O asemenea fericire depășește inteligența și puterile omenești. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea a fost numită supranaturală, ca și harul care îl pregătește pe om să intre în bucuria divină" (art. 1722).

 

Concluzii

Dar de ce stau lucrurile așa? De ce nu poate omul să se bucure cât mai rapid și intens de fericirea dumnezeiască? De ce nu dăruiește Dumnezeu tuturor oamenilor fericirea lui divină? De ce este atâta nefericire în lume? Pentru că suntem "căzuți" din fericire. Păcatul originar a antrenat tocmai pierderea fericirii dumnezeiești. După această cădere, omul a căutat și caută să se adapteze noii sale condiții. Preferăm plăcerile trecătoare, care sunt tangibile, fericii veșnice, care e intangibilă. Aceasta e problema.

Ca să primim darul fericirii divine trebuie să dovedim că-l dorim foarte tare. Însă acel dar nu poate fi dorit fără a fi imaginat, gândit, măcar atât cât ne imaginăm și ne gândim la fericirea lumească. Nu știu cât și cum putem face, în zilele noastre, așa ceva. Dar dacă nu putem, să ne ferim măcar să ne închipuim - precum cei care s-au mâniat pe Isus în sinagogă când le-au fost puse în față propriile nimicnicii - că nu mai avem nimic de făcut, că suntem desăvârșiți. Și mai ales să ne gândim la cât de efemere sunt "fericirile" lumii acesteia. Poate fi un bun început de a căuta cu adevărat fericirea cea veșnică. "Fericirile ne pun în fața unor alegeri hotărâtoare în ceea ce privește bunurile pământești; ele ne purifică inimile ca să învățăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1728).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire