pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXI-a:
Dumnezeu adevărat și Om adevărat

Motto: "Biserica mărturisește astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat și om adevărat", Catehismul Bisericii Catolice, art. 469.

 

Introducere

În prima sa epistolă, Apostolul Ioan oferă credincioșilor din toate timpurile un criteriu foarte puternic de discernere a spiritelor, de descoperire a duhurilor celor care mărturisesc o anumită învățătură referitoare la Mântuitorul Isus Cristos: "Iubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci verificați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulți profeți falși au apărut în lume. Prin aceasta îl cunoașteți pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturisește pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu. Dar orice duh care nu-l mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu. Acesta este duhul lui Antihrist, despre care ați auzit că vine; și acum este deja în lume" (1Ioan 4,1-3).

În cateheza de astăzi vom discuta unul dintre cele mai importante articole ale Crezului niceo-constantinopolitan, care urmează, detaliază și aprofundează învățătura despre Isus Cristos pe care Apostolul Ioan a indicat-o drept temelie a discernământului creștin: "S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara și s-a făcut om" (Catehismul Bisericii Catolice, p. 51). Pentru a nu pierde din vedere nici un aspect important al acestui articol de credință vom trata diferitele aspecte ale sale sintetizându-le în cinci puncte principale.

 

Cuprins

1) Neprihănita Zămislire (dogma Imaculatei Concepții).

Proclamată în anul 1854 de Papa Pius al IX-lea, dogma Imaculatei Concepții se referă la darul special pe care Sfânta Fecioară Maria l-a primit din partea lui Dumnezeu însuși: "Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar" (CBC, art. 491).

Referitor la această dogmă, trebuie să înlăturăm din capul locului o eroare frecventă, prin care adesea unii gânditori anti-catolici, de proveniență ortodoxă sau protestantă, neagă veridicitatea învățăturii de credință mariane. Astfel, ei susțin în forme diferite faptul că această învățătură ar afirma, explicit sau implicit, că Fecioara Maria s-a născut asemenea Mântuitorului Isus Cristos, fără unirea intimă a părinților. Ceea ce este complet greșit. Vechea tradiția a Bisericii păstrează o cu totul altă învățătură despre acest fapt, bazată pe un episod foarte profund dintr-un text creștin care a circulat intens în epoca patristrică: Protoevanghelia după Iacob. Aici se povestește cum Ioachim și Ana, părinții Fecioarei, ajunseseră la o vârstă înaintată fără a avea copii. La rugăciunile insistente ale lor, Dumnezeu le dăruiește un copil, care a fost zămislit în mod firesc. Ținând însă seama că vârsta lor era, totuși, nefirească, se înțelege un lucru foarte important: că în actul unirii lor intime focul iubirii trupești era cu totul stins. Acest lucru poate fi și el înțeles ca un semn al darului lui Dumnezeu, care, după cum am văzut în dogmă, a protejat-o pe ceea ce este "mai cinstită decât heruvimii și mai mărită decât serafimii" de păcatul originar.

 

2) Maternitatea divină a Mariei.

În dispută cu anumite secte paleocreștine, Biserica a mărturisit cu tărie că Sfânta Fecioară este Mama lui Dumnezeu, lucru vizibil și în afirmația după care Maria este Theotókos, "Născătoare de Dumnezeu". Încă de la nașterea Mântuitorului ea este numită "Maica Domnului meu" (Luca 1,43) sau "mama lui Isus" (Ioan 2,1; 19,25). Această învățătură apără, indirect, și principiul dogmatic al întrupării, prin aceea că arată că Dumnezeu a venit în lume printr-o femeie, luând astfel firea omenească în Persoana Sa divină alături de firea Sa dumnezeiască.

 

3) Zămislirea de la Duhul Sfânt.

Aflată față în față cu Arhanghelul Gabriel, tânara Maria întreabă, uimită și cutremurată de vestea pe care acesta i-a adus-o, după ce a cugetat în sine fără a găsi răspuns: "Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?" (Luca 1,34). Fără a-i da vreo explicație subtilă, arhanghelul îi aduce, totuși, liniștea necesară sufletului ei preacurat, indicându-i sursa puterii care va produce o asemenea minune: "Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1,35). Am putea spune că, chiar din acel moment, Duhul Sfânt este o prezență constantă și perpetuă în viața Bisericii, pe care o va întemeia în ziua Cincizecimii. Pe de altă parte, prezența Duhului Sfânt indică conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi, care, deși ipostasuri ale unui Dumnezeu unic, se află în indisolubila legătură a iubirii în care acționează împreună arătându-ne și nouă, ca și credincioși creștini, cum anume trebuie să conlucrăm.

 

4) Fecioria Mariei.

Cu multă vreme înaintea Întrupării, proorocul Isaia profețise: "Iată, Fecioara va zămisli și va naște un fiu" (Isaia 7,14). Împlinită la acea "plinire a vremurilor" despre care am vorbit în cateheza anterioară, nașterea din Fecioară a fost și va rămâne un mister pentru rațiunea umană. Deși mărturisită din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, această credință nu a încetat și nu va înceta să provoace aprigi dispute. Adevărul este că avem de-a face cu o taină care nu poate fi înțeleasă și lămurită decât în contextul credinței: "Privirea credinței poate descoperi, în legătură cu ansamblul Revelației, motivele tainice pentru care Dumnezeu, în planul său de mântuire, a voit ca Fiul să se nască dintr-o Fecioară" (CBC, art. 502). Ceea ce vom reține aici este doar esențialul învățăturii despre Maria: atât pentru Biserica Catolică, cât și pentru Bisericile (ortodoxe) de Răsărit, Maria este fecioară înainte, în timpul și după nașterea Mântuitorului.

 

5) Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Prima mare formulă dogmatică oficială a Bisericii a fost promulgată la Conciliul din Niceea (mai exact, în data de 19 iunie 325), unde Părinții Conciliari au declarat că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este homoousion - consubstanțial, de o ființă - cu Tatăl. Expresia se pare că-i aparținuse Sfântului Atanasie cel Mare, după ce, inițial, fusese folosită într-un sens alterat de Paul din Samosata (sec. III). Oricum, învățătura lui Arie (preot din Alexandria, 256-336 d.C.), care afirmă că Fiul "a avut un început, acela al creației", negând deci firea dumnezeiască a Mântuitorului, a fost condamnată definitiv în Biserica apostolică.

Un al doilea moment critic îl reprezintă controversa iscată de preotul Nestorius din Antiohia (sec. V), care neagă faptul că Isus Cristos s-a născut din Fecioara Maria, că a suferit și a murit, respingând, de fapt, întruparea Mântuitorului în realismul ei deplin. Problema lui Nestorius era aceea că nu distingea conceptul de "natură" de cel de "persoană", el văzând în Cristos două persoane, fapt care anula unitatea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Alexandriei îl reprezintă pe Papa Celestin I la Conciliul de la Efes (431), unde se afirmă că Fiul etern al Tatălui este acela care s-a născut din Fecioara Maria, care este, pe drept cuvânt, "Mama lui Dumnezeu" (gr. theotokos).

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol provoacă o nouă criză teologică, susținând următoarele: "Eu mărturisesc că Domnul nostru a fost în două naturi înainte de unire, dar, după unire, eu mărturisesc o singură natură". Inspirat de învățătura marelui Papă sfânt Leon cel Mare, care fixează doctrina ortodoxă în celebra sa epistolă către Episcopul Flavian al Constantinopolului, Conciliul de la Calcedon (451 d.C.) îl mărturisește pe Cristos ca fiind "cunoscut în două firi în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit; nefiind niciodată anulată deosebirea celor două firi din cauza unirii lor, ci, dimpotrivă, păstrându-și fiecare însușirea caracteristică, reunite împreună într-o singură persoană (gr. prosopon) și un singur ipostas, nu ca și cum Cristos ar fi împărțit sau despărțit în două persoane, ci unul și același este Fiul, Unul-Născut Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Cristos".

În fine, ultima mare criză din epoca patristică îl are ca protagonist pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel care se opune ereziei monotelite susținută de Patriarhul Constantinopolului, Sergiu, care afirma că voința umană a lui Isus era absorbită - gr. ektexis - de voința sa divină. Cu alte cuvinte, în Isus Cristos nu sunt două voințe ci una singură; un mod de a nega implicit distincția dintre cele două firi - divină și umană - ale sale. În anul 649, sfântul Papă Martin I, prieten și susținător al marelui Maxim Mărturisitorul, convoacă Conciliul local de la Lateran unde este condamnată erezia monotelită. Ulterior, Conciliul ecumenic al III-lea de la Constantinopol reînnoiește condamnarea în 680-681 afirmând că: "În Cristos sunt două voințe naturale fără amestec, fără diviziune, fără schimbare, fără separare".

 

Concluzii

Dacă ar fi să alegem o definiție care să exprime, concluziv, tot ceea ce am afirmat mai sus, ea ar fi următoarea: în unica Persoană a Mântuitorului Isus Cristos sunt unite, fără a se confunda, cele două firi (sau "naturi") ale sale. Cea omenească, deplină și înzestrată cu voință proprie, și cea divină, de asemenea deplină și cu voință proprie. Unite fără amestec, distincte fără separație, ele se află integrate armonios în Cuvântul Cel Viu al lui Dumnezeu, făcut om, răstignit, mort și înviat spre mântuirea noastră. Isus Cristos este, deci, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire