pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XX-a:
"Plinirea vremii" și întruparea Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaștem astfel dragostea lui Dumnezeu" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 458).

 

Introducere

În Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Paul, chiar în primul capitol, putem citi câteva cuvinte referitoare la misterul istoriei, al destinului lumii și al vieții omului: "El (Dumnezeu Tatăl - n.n.) ne-a făcut cunoscut misterul voinței sale după planul binevoitor pe care l-a hotărât mai înainte în El, ca să-l aducă la împlinire la plinirea timpurilor: și anume să fie reunite toate lucrurile cele din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos" (Efeseni 1,9-11). Cuvintele marelui apostol al neamurilor sunt ecoul altor cuvinte sfinte, rostite de Mântuitorul însuși și consemnate în Evanghelia după Marcu: "S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1,15), sau prezentate tot de apostolul Paul în Epistola către Evrei: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile" (Evrei 1,1-2). Toate aceste versete ne vorbesc despre momentul temporal providențial când, ajungându-se la "plinirea vremii", Dumnezeu-Tatăl ne-a vorbit prin Fiul său unic, Isus Cristos, vestindu-ne apropierea Împărăției cerești. Această vorbire implică, deci, întruparea Mântuitorului Isus Cristos.

De ce s-a întrupat Cristos? Sfântul Anselm din Canterbury, într-un text celebru - Cur Deus Homo - scris în anul 1098 al erei creștine, arăta că există persoane îndoielnice care pun problema în felul următor: "(...) din ce motiv sau datorită cărei necesități s-a făcut Dumnezeu om și, prin moartea sa (după cum credem și mărturisim), a redat lumii viața, când ar fi putut face aceasta fie printr-o altă persoană - angelică sau umană -, fie numai prin voință" (Anselm de Canterbury, De ce s-a făcut Dumnezeu om?, Iași, Polirom, 1997, p. 59)? Crezul niceo-constantinopolitan ne oferă un răspuns esențial, axat pe dimensiunea soteriologică, mântuitoare, a importanței Întrupării: "Pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și s-a făcut om". Ca toate articolele Crezului, și acestea sunt încărcate de taină, de mister, un mister pe care niciodată nu-l vom înțelege pe deplin. Să vedem însă ce înseamnă, atât cât putem înțelege, aceste cuvinte.

 

Cuprins

În Evanghelia după Ioan întâlnim o afirmație referitoare la tot traseul străbătut de Mântuitorul Isus Cristos: "Și nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului" (Ioan 3,13). În Epistola către Efeseni, apostolul Paul se referă și el la această chestiune: "Dar ce înseamnă 's-a ridicat' dacă nu că a și coborât în locurile cele mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este același cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor, ca să împlinească toate" (Efeseni 4,9-10).

Pentru a înțelege mai bine valoarea pentru toți oamenii a Întrupării Mântuitorului, ne vom referi atât la situația de după păcatul originar, cât și la anumite mărturii înregistrate de alte tradiții religioase. Catehismul Bisericii Catolice, transmițându-ne învățătura referitoare la motivele întrupării, ne propune spre meditație un text deosebit de profund din Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigore de Nyssa: "Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închiși în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduți fiind, așteptam un Mântuitor; prinși, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l miște pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică și de nefericită?" (CBC, art. 457).

Întreaga explicație a Sfântului Grigore de Nyssa se bazează, explicit, pe învățătura despre consecințele dezastruoase ale păcatului originar al protopărinților Adam și Eva. Neascultând porunca divină, ei au ieșit în afara comuniunii cu Dumnezeu, pierzând harul sfințitor care era condiția necesară pentru un raport direct cu Dumnezeul cel Viu. Întreaga fire omenească "cade", se "ascunde" de Dumnezeu, rupându-se astfel legăturile dintre "Cer" și "Pământ".

Dacă cercetăm alte tradiții religioase precreștine, vom vedea că acest eveniment cosmic - căderea protopărinților - are ecouri în modalități specifice acestor religii. De exemplu, populația pigmeilor semang credea că odinioară un trunchi de copac uriaș lega vârful Muntelui Cosmic cu cerul în care locuiau Zeii. Din cauza unei acțiuni rituale greșite a primilor oameni, acest copac s-a frânt, iar legăturile dintre oameni și zei au fost întrerupte. La alte populații străvechi, găsim convingeri asemănătoare: liana care lega pământul de cer, muntele care ajungea la cer, arborele care lega cerul de pământ au fost distruse din cauza neglijenței și a răutății oamenilor, care au pierdut privilegiul comunicării cu Zeii sau cu Zeul suprem. Deși aceste convingeri sunt adesea însoțite de perspective religioase eronate asupra lumii și omului, putem distinge în hățișul lor ecoul unui eveniment catastrofal, care a condus la ruperea legăturilor dintre Dumnezeu și om.

Consecințele acestei rupturi sunt întotdeauna dramatice: în primul rând, omul devine muritor, apoi el devine un sclav al întunericului, al puterilor malefice. Exact ceea ce ne spune Sfântul Grigore de Nyssa în cateheza sa. Din acest motiv era nevoie de intervenția dumnezeiescului Mântuitor, spre a restabili comunicarea dintre Dumnezeu și om. Dacă constatăm însă că această comunicare nu era cu totul absentă nici în era pre-creștină, ne putem întreba, totuși, ce anume a adus în plus Întruparea? Evanghelia însăși ne răspunde: "S-a apropiat Împărăția cerurilor". Deci pentru prima dată după scoaterea lui Adam și a Evei din Paradis, porțile raiului s-au deschis. Dacă privim atât în vechea tradiție iudaică, cât și în cultura greacă sau în alte culturi antice, vom vedea că atunci nu era accesibil sub nici o formă Paradisul. Chiar și sufletele celor drepți mergeau în Șeol, în Hades, unde au așteptat eliberarea de sub "umbra morții" de către Mântuitorul Isus Cristos, cel care a sfărâmat porțile iadului.

Alegerea de către Dumnezeu a momentului istoric al Întrupării rămâne pentru noi o taină. Dacă privim spre acest context istoric vedem împilarea dominației romane, care storcea tot ce putea prin vameșii care-i spoliau pe evrei, vedem tulburările produse de răscoale și mișcări para-revoluționare, vedem crime și ucideri însoțite de torturi îngrozitoare, între care răstignirile erau adesea preferate de autorități. Dar, mai ales, vedem înțelegerea deviată a Legii vechi la pe care o aveau mulți dintre sacerdoții iudei, farisei sau saducei, care ajunseseră la un formalism excesiv lipsit de iubire. Și nu putem să-i uităm nici pe tiranii sângeroși de felul lui Irod, care nu se dădeau în lături de la nimic spre a-și păzi scaunele împărătești. Aceasta este lumea în care s-a întrupat Isus Cristos, născându-se și trăind în sărăcie lucie. Și totuși, când bezna era mai mare, lumina a strălucit "pentru ca noi să cunoaștem astfel dragostea lui Dumnezeu" (CBC, art. 458). Căci Dumnezeu vrea ca nimeni să nu piară, ci "oricine crede în El (...) să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Însă acest lucru nu se poate împlini decât dacă noi Îl luăm ca model de sfințenie, trăind în iubire creștinească unii față de alții. Dacă împlinim acest lucru, se pretrece cu noi un miracol pe care Sfântul Toma d'Aquino îl descrie astfel: "Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtași de dumnezeirea sa, și-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei" (CBC, art. 460).

 

Concluzii

Deși nu putem înțelege de ce Dumnezeu a binevoit să se întrupeze atunci când a făcut-o, noi trebuie să ne bucurăm din tot sufletul de faptul că ne-am născut având un privilegiu unic: acela de a ne fi născut după Cristos, putând astfel să primim, în Sfânta noastră Biserică, toate binefacerile Întrupării Mântuitorului. Aici putem să ne reamintim cuvintele rostite de Isus Cristos însuși către toți cei de după El: "(...) fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulți profeți și drepți au dorit să vadă ceea ce vedeți și n-au văzut și să audă ce auziți și n-au auzit" (Matei 13, 16-17).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire