pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a II-a:
Un dar pentru toți creștinii: Conciliul Vatican II

Motto: "Conciliul ecumenic Vatican II este un dar al Duhului făcut Bisericii" (Papa Ioan Paul al II-lea).

În loc de introducere: trei îndemnuri pontificale

"Vrem să fie încurajate și multiplicate inițiativele destinate la a face cunoscute credincioșilor importanța și scopul viitorului Conciliu ecumenic" (Papa Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea apostolică Celebrandi Concilii, 11 aprilie 1961, AAS, 53, 1961).

"Acesta este un moment unic, un moment de incomparabilă semnificație și bogăție. În această adunare universală, în acest punct privilegiat din timp și spațiu, converg împreună trecutul, prezentul și viitorul; trecutul: pentru că aici, concentrată în acest loc, noi avem Biserica lui Cristos cu tradiția sa, istoria sa, conciliile sale, doctorii săi, sfinții săi; prezentul: căci trebuie să ne cerem voie unul altuia pentru a ieși în întâmpinarea lumii de astăzi cu nenorocirile sale, cu suferințele sale, cu păcatele, dar și cu realizările ei minunate, cu valorile și virtuțile ei. Și, în cele din urmă, viitorul este prezent prin apelul urgent al popoarelor lumii pentru mai multă dreptate, în dorința lor de pace, în setea lor - conștientă sau nu - pentru o viață mai bună, tocmai acea viață pe care Biserica lui Christos poate și dorește ca ele să o trăiască" (Papa Paul al VI-lea, Mesajul de închidere al Conciliului Vatican II adresat Părinților Conciliari, 8 decembrie 1965).

"Conciliul ecumenic Vatican II a fost un dar al Duhului făcut Bisericii sale. Aceasta este rațiunea pentru care el rămâne un eveniment fundamental nu doar pentru înțelegerea istoriei bisericii la acest sfârșit de secol, ci, de asemenea, și mai ales, pentru a constata prezența permanentă a Celui Înviat împrejurul Miresei Sale în istoria lumii" (Papa Ioan Paul al II-lea, Discurs la Congresul Internațional asupra aplicării orientărilor Conciliului Ecumenic Vatican II, duminică, 27 februarie 2000).

 

Cuprins

În cadrul unui Congres internațional consacrat actualizării Conciliului Vatican II ce s-a desfășurat la Vatican în luna februarie a anului 2000, Cardinalul Joseph Ratzinger, care și-a susținut conferința după cuvântul rostit de Papa Ioan Paul al II-lea, în data de 27 februarie, își amintea următoarea întâmplare pe care Cardinalul Frigs i-a povestit-o de mai multe ori în timpul lucrărilor conciliare. La Conferința Episcopală Germană, reunită după anunțarea conciliului de către Papa Ioan al XXIII-lea, se discuta aprins despre posibila temă centrală. Într-un prim moment al discuțiilor, consensul părea evident: Biserica, adică ecleziologia trebuia să fie subiectul principal dezbătut la viitorul Conciliu Vatican II. Atunci, bătrânul episcop Buchberger de Regensburg, coordonator al unui monumental Lexikon für Theologie und Kirche, foarte stimat pentru înțelepciunea și erudiția sa, a cerut cuvântul și a spus - după relatarea Cardinalului Ratzinger care-l citează pe Cardinalul Frigs - următoarele: "Dragi frați, la Conciliu voi trebuie să vorbiți înainte de toate despre Dumnezeu." Episcopii au fost oarecum uimiți; tăcerea ce a urmat arăta aceasta. Da. Era evident că scurta fraza a episcopului Buchberger conținea esențialul: conciliul nu poate avea drept scop principal nimic altceva decât vorbirea cu și despre Dumnezeu. Să reținem deci acest prim scop al Conciliului Vatican II: învățătura despre Dumnezeu. În lipsa acestui scop, eminamente teologic, simplu și clar nimic nu ar avea sens. Din el decurg toate celelalte scopuri, sau sensuri, secundare, care dau seama de complexitatea evenimentului conciliar și a mizei sale centrale: regăsirea unor noi căi de dialog între omul modern și Dumnezeul Cel Viu.

Pentru cei care cunosc entuziasmul inițial, evoluția ulterioară și, în fine, blocajul dialogului dintre catolici și ortodocși, poate părea surprinzător faptul că pentru pontiful care a deschis conciliul, Papa Ioan al XXIII-lea, un alt scop - de mare importanță - fixat încă de la început era dialogul ecumenic. După cum am văzut deja, în data de 25 ianuarie 1959, Ioan al XXIII-lea a anunțat - într-o biserică consacrată apostolului Paul - în cursul omiliei de închidere a săptămânii unității, pregătirea a trei opere de excepție: sinodul diecezei Roma, conciliul ecumenic Vatican II și reforma dreptului canonic. Surpriza era uriașă. Cei 18 Cardinali prezenți nu reușeau să se convingă că auziseră bine. Totuși, când textul alocuțiunii avea să fie publicat, o lună mai târziu, toată lumea înțelesese că marele Ioan al XXIII-lea adusese un stil profetic care, după cum afirmă Părintele René Laurentin, nu mai fusese întâlnit din timpul unor papi ca Eugen al IV-lea (1431 - 1447) sau Adrian al VI-lea (1154 - 1159). Presa explodă. Explicații, dispute, ipoteze care de care mai spectaculoase erau aruncate în jocul publicisticii de mare tiraj. Totuși, din multitudinea de idei vehiculate, una părea dominantă: aceea conform căreia era vorba de un conciliul centrat pe ideea restaurării unității creștinilor despărțiți. Prin ce se justifica această idee? Patru zile după ce anunțase convocarea conciliului, în 29 ianuarie 1959, Ioan al XXIII-lea a rostit în cursul unei vizite făcute în conventul călugărilor pasioniști dedicat Sfinților Ioan și Paul, următoarele cuvinte memorabile: "Noi nu vom face un proces istoric. Noi nu vom cerceta cine a avut dreptate și cine a comis o nedreptate. Responsabilitățile sunt împărțite. Noi doar spunem: să ne reunim. Să înceteze disensiunile."

Evident, atât cuvintele papei cât și comentariile teologilor ne arată clar că e vorba, în primul rând, despre schisma dintre Occidentul și Orientul creștin. Totuși, nu se avea în vedere o negociere analogă celor de la Lyon II sau Florența, dar nici o renunțare la anumite dogme în vederea unui compromis eclezial cu frații despărțiți. Ci pur și simplu e vorba de ideea unității care era foarte puternică în spiritul papei, și care corespundea unei și mai profunde dorințe de unire. Dacă ne gândim la acea "Declarație comună a Papei Paul al VI-lea și a patriarhului Athenagoras exprimând decizia lor de a ridica din memoria și din mijlocul Bisericii sentințele de excomunicare din anul 1054" citită la încheierea Conciliului Vatican II, în data de 7 decembrie 1965, vedem că dorința Papei Ioan al XXIII-lea a dat roade. Dacă ne gândim însă la blocajul actual al dialogului ecumenic dintre catolici și ortodocși, vedem că mai sunt multe, foarte multe de făcut pe drumul unității.

Alături de primul scop enunțat, cel al deschiderii dialogului cu creștinii despărțiți în vederea restaurării unității, Ioan al XXIII-lea a mai fixat încă un scop, de natură pastorală, de o importanță la fel de mare - ba, dintr-o anumită perspectivă, poate chiar mai mare - ca și scopul "ecumenic". Exprimat în importantul cuvânt de deschidere al Conciliului, rostit la 11 octombrie 1962 (prima zi a istoricului eveniment) în Bazilica Sfântului Petru din Vatican, acest scop poate fi numit pe drept "pastoral". Referindu-se la acest discurs inaugural al Papei, părintele Laurentin sublinia că a fost dominat de tema dialogului, necesar, dintre Biserică și lumea contemporană, solicitându-se părinților conciliari să prefere blândețea și mila severității. Deși ar merita citit integral și analizat paragraf cu paragraf, vom cita un singur fragment din cuvântul Papei Ioan al XXIII-lea, fragment din care reiese cu claritate scopul pastoral al conciliului: "(...) Noi ne vom dărui, fără teamă, operei pe care o reclamă epoca noastră. (...) Doctrina autentică va fi expusă urmând metodele de cercetare și de prezentare care sunt folosite de gândirea modernă. Substanța vechii doctrine păstrate în depozitul credinței este un lucru, în timp ce modalitatea (sau calea) în care este prezentată e un altul".

Manifestând o mare atenție față de exigențele lumii moderne, Papa Ioan al XXIII-lea se comportă ca un adevărat păstor ce se îngrijește de oile turmei sale care trebuie îndrumate cu blândețe, dar cu fermitate, pe cale Adevărului revelat. Astfel, pentru prima dată în istoria multimilenară a Bisericii, se întrunește un conciliu al cărui prim scop nu este condamnarea erorilor, ci exprimarea mai adecvată a Adevărului și avansarea mai profundă în cunoașterea sa. Iată încă un motiv pentru care suntem datori cu toții, după cum ne îndeamnă cu tărie și Papa Ioan Paul al II-lea, să studiem și să cunoaștem temeinic documentele conciliare: spre a cunoaște acel Adevăr suprem care ne poate face liberi și pe care suntem datori să-l transmitem adecvat tuturor oamenilor.

 

Concluzii

Conciliul Vatican II și documentele emise cu acel prilej nu sunt destinate doar episcopilor și preoților noștri. Ci tuturor creștinilor. Așa se explică îndemnul ferm al Papei Ioan Paul al II-lea, care, în data de 26 noiembrie a anului jubiliar 2000, spunea următoarele adresându-se reprezentanților creștinilor laici: "sunteți cu toții invitați să recitiți aceste documente pentru a vă întări vocația voastră, pentru a vă angaja în apostolat, așa cum acest lucru a fost propus de către Părinții conciliari, pentru a fi în lume mărturisitorii Veștii Celei Bune și pentru a lua întotdeauna parte mai activ la misiunea Bisericii. Lumea are nevoie de mărturia voastră personală, conjugală, familială, profesională și eclezială". Iată, deci, că Sfântul Părinte ne cere să citim documentele de la Conciliul Vatican II, să le studiem, să le aprofundăm. Marele Catehism al Bisericii Catolice este și el un rod al Conciliului, o sinteză a acestuia. Personal, credem că un adevărat credincios catolic trebuie să studieze mereu, alături de Sfânta Scriptură, textele de la Vatican II și Catehismul. Altminteri cum își va putea cunoaște credința, cum va putea da mărturie în fața lumii de azi?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire