pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XVIII-a:
Căderea îngerilor și păcatul originar

Motto: "Transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înțelege pe deplin" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 404).

 

Introducere

"În spatele opțiunii de neascultare a primilor noștri părinți, se află o voce înșelătoare, ostilă lui Dumnzeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura și Tradiția Bisericii văd în această ființă un înger decăzut, numit Satana sau Diavol. Biserica învață că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. 'Diavolul și ceilalți demoni au fost creați de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 391).

Sfânta Scriptură nu vorbește detaliat nici despre momentul creației îngerilor, nici despre căderea acestora. În principiu, cei mai mulți dintre Sfinții Părinți consideră îngerii ca fiind creați înaintea omului, actul zămislirii lor fiind implicat în crearea "Cerului" din primul verset al Genezei. Căderea îngerilor este prezentată, în special, sub aspectul principal al acesteia, anume căderea lui Satan, despre care Mântuitorul Isus Cristos spune că l-a văzut "ca un fulger căzând din cer". Însă cel mai interesant loc biblic este în cartea Apocalipsei, unde se vorbește atât despre Satana cât și despre îngerii pe care i-a atras după el în căderea lui: "Apoi a apărut un alt semn pe cer: iată, un dragon ca de foc, mare, având șapte capete și zece coarne, iar pe capete șapte cununi împărătești. Coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ. Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiți copilul când va fi născut" (cap. 12, vs. 3-4).

Istoria păcatului și a căderii protopărinților Adam și Eva este strâns legată de căderea lui Satan și a îngerilor răzvrătiți, după cum putem vedea limpede în Geneză (Geneza 3,1-7), unde originea căderii omului este văzută ca urmare a ispitei la care sunt supuși de "șarpele cel de la început, care se cheamă diavolul și Satan, cel care înșeală toată omenirea" (Apocalipsa 12,9).

Iată cum descrie catehismul păcatul originar: "Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului" (art. 397).

 

Cuprins

Constatând consecințele dezastruoase ale păcatului originar, Părinții și Doctorii Bisericii i-au acordat un loc important în scrierile lor dogmatice sau morale. Între aceștia, un rol aparte i-a revenit Sfântului Augustin, teolog a cărui concepție este prezentată detaliat de părintele Eduard Ferenț în Antropologia creștină. Despre har (Iași, Editura Presa Bună, 1997, pp. 123-129). Întreaga viziune augustiniană asupra păcatului originar se întemeiază pe două versete pauline: "Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine și învierea din morți. Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toți vor fi readuși la viață" (1Corinteni 15,21-22).

Din aceste versete înțelegem că: "Există o misterioasă solidaritate în Adam, dar Paul nu spune nimic despre această solidaritate"[1]; "Există o tainică includere a tuturor oamenilor în Adam: 'Altceva este acest unic păcat în care toți au păcătuit, pe când toți oamenii nu formau decât un singur om în Adam. Dacă noi înțelegem, nu păcatul, ci acest om unic în unitatea căruia toți au păcătuit, ce este mai clar decât această explicație?' (Cf. S. Augustin, De peccatorum meritis et remissione, II, 10, 11, ed. Viv?s, t. 30, p. 11; idem., De nuptiis et concupiscentia, II, 27, 45: BA 23, pp. 243 - 245)" [2]. Pe baza acestor idei proprii doctrinei Sfântului Augustin, părintele Ferenț subliniază că "Adam devine astfel un fel de 'universal concret'"[3], fapt ce pare a explica transmiterea păcatului originar de la Adam la urmașii săi "prin propagare - per propagationem - și nu prin imitație"[4].

Sintetizând întreaga tradiție teologică anterioară, Catehismul Bisericii Catolice[5] asumă concepția transmiterii prin propagare a păcatului originar, apelând, însă, la un citat din opera doctorului angelic, Sfântul Toma d'Aquino: "Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmașilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam 'sicut unum corpus unius hominis - ca un singur trup al unui singur om' (Sf. Toma Aq., Mal. 4,1). Prin această 'unitate a neamului omenesc', toți oamenii sunt implicați în păcatul lui Adam, așa cum toți sunt implicați în dreptatea lui Cristos"[6].

Ulterior, în catehism se afirmă că "păcatul strămoșesc este numit 'păcat' în mod analogic: este un păcat 'contractat', nu 'săvârșit'; o stare, nu un act"[7]. Evident, aceeași întrebare care a fost ridicată în fața concepției augustiniene poate fi invocată în fața explicațiilor catehismului. Dacă păcatul originar este doar "contractat", atunci nimeni, în afară doar de Adam și Eva, nu poate fi vinovat de un act pe care nu l-a săvârșit personal. Pentru a evita asemenea dispute periculoase, catehismul subliniază taina care înconjoară păcatul strămoșesc: "Totuși, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înțelege pe deplin"[8].

 

Concluzii

Urmările păcatului originar sunt catastrofale și afectează întreg neamul omenesc. Iată unul dintre motivele principale pentru care Biserica apostolică botează copiii: spre a șterge păcatul originar. Această învățătură nu este acceptată de cei care aparțin diverselor secte și comunități creștine post-reformate, care contestă, în rătăcirea lor, validitatea botezului copiilor.

Datorită acestui păcat, lumea în ansamblul ei este păcătoasă, degradată și degradantă, ea fiind în situația de a "zace toată sub puterea celui rău" (1Ioan 5,19). În această situație disperată, pe care o constatăm ori de câte ori ne lovim de propria răutate și de cea a celor din jur, trebuie să vedem imediat consecințele păcatului originar. În cazul celor botezați, urmările acestuia nu se vindecă decât prin foarte multă luptă și efort, dar mai ales cu ajutorul harului dumnezeisc pe care trebuie să-l căutăm cât mai des în Sfintele Taine - Spovedania și Împărtășania în special - și în viața liturgică și de rugăciune. Căci - atenție! - fără acest sprijin dumnezeiesc nu putem rezista fără să păcătuim. "Cine spune că este fără de păcat mincinos este". Spre a ne vindeca și feri de păcate, mai alese de păcatele de moarte, care ne rup din relația de iubire cu Dumnezeu, e absolut necesar să avem o viață cât mai apropiată de sfintele sacramente. Spovedania lunară, împărtășania frecventă, iată deci mijloace de sfințire și de vindecare a concupiscenței.

Pe de altă parte, nu trebuie să deznădăjduim: nu noi suntem cei care luptăm. Lupta noastră (care trebuie să fie eroică, "până la sânge", spune apostolul Paul) este susținută, în întregime, de Cel care deja a învins moartea și păcatul: Isus Cristos Mântuitorul. Astfel: "Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: 'Acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul' (Rom 5,20)" (Catehismul Bisericii Catolice 420).

 

[1] Pr. prof. dr. Eduard Ferenț, Antropologia creștină. Despre har, ed. cit., p. 126.
[2] Apud prof. dr. Eduard Ferenț, Antropologia creștină. Despre har, ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Op. cit., pp. 128 - 129.
[5] Folosim ediția tradusă și publicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de București în anul 1993.
[6] Op. cit., p. 95, articolul 404.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire