pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XVI-a:
Tatăl atoputernicul

Motto: "El este Stăpânul universului, a cărui ordine El a stabilit-o și care îi rămâne întru totul supus și gata să îl asculte; El este Stăpânul istoriei: El cârmuiește inimile și evenimentele după bunul său plac" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 269).

 

Introducere

Probabil că nu există multe articole de credință la fel de greu acceptate de omul modern cum este acesta, referitor la atributul "Atotputerniciei" divine. Desigur, nu ne referim la o acceptare formală, spusă cu buzele, ci la o acceptare vizibilă în întrega viață a celui care mărturisește atotputernicia divină. Inclusiv din formele orânduirii politice specifice lumii în ultimele sute de ani, care au exclus cu desăvârșire modelul monarhic ce imită oarecum modelul guvernării lui Dumnezeu "Tatăl Atotputernicul", putem înțelege că această paradigmă a guvernării societății de către un suveran ne-a devenit tot mai străină. Atunci când Dumnezeu însuși, prin Sfânta Maria Margareta Alacoque, a cerut regelui amenințat cu ghilotina să facă jurământ de supunere totală față de Autoritatea divină, regele a preferat să meargă pe eșafod decât să asculte porunca Cerului.

Practic, acest atribut al Atotputerniciei Tatălui, despre care Catehismul Bisericii Catolice (CBC) atrage atenția - în articolul 268 - că este singurul amintit în Simbolul credinței, e cel care trebuie să ne îndemne să ne întrebăm neîncetat: "Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică, oare am putea crede că Tatăl ne-a creat, Fiul ne-a răscumpărat, Duhul Sfânt ne-a sfințit?" (CBC, art. 278).

 

Cuprins

După cum am văzut în repetate rânduri, Magisteriul Bisericii cere creștinilor adulți să-și cunoască temeinic credința nu doar pentru a spori ei înșiși în sfințenie, ci, totodată, pentru a da mărturie în fața necredincioșilor și a celor care se îndoiesc despre speranța care este în ei. În ce privește articolul din Crez despre Atotputernicia divină, el este cel mai adesea contestat fie din cauza "scandalului" răului, fie din cauza aparentei "neputințe" a lui Dumnezeu.

Prima contestare a atotputerniciei divine apare chiar în viețile noastre, ale celor care ne mărturisim credincioși, dar care adesea ne simțim nedreptățiți, frustrați, în ultimă instanță părăsiți de Dumnezeu. Foarte des am auzit "reclamații" din partea unor credincioși și credincioase, despre faptul că în anumite împrejurări ale vieții nu simt influența, prezența concretă a atotputerniciei divine. Nici o clipă nu trebuie să uităm că această învățătură e inclusă în Crez, deci ea nu este o evidență praxeologică sau rațională, ci un fapt de credință.

Aflați în fața crucii unde o persoană chinuită își dă duhul în mizerie și în mijlocul oprobiului public, trebuie să reflectăm profund la modul în care noi înșine ne raportăm la acea Persoană: credem noi cu adevărat că acolo moare a doua Persoană a Dumnezeului Celui Viu, Fiul Tatălui Atotputernic? Să ne gândim bine, să ne imaginăm chiar - cum propune Sfântul Ignațiu de Loyola în Exerciți spirituale - că-l vedem concret pe Isus Cristos pe cruce chinuindu-se, murind ca ultimul dintre oameni. Unde e atotputernicia Sa? Unde e slava Sa? Aceste întrebări sunt adevărate încercări ale credinței care nu i-au ocolit nici măcar pe sfinții cei mai vestiți. Fără ele nu putem crește, nu putem spori în simțire și înțelegere.

Iată ce ne învață apostolul Paul, citat în articolul 272 din Catehism, despre moartea pe Cruce a Fiului: "Astfel, Cristos cel răstignit este 'puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii' (1Cor 1,24-25)". Cuvintele acestea sunt cutremurătoare. Prin ele vedem că Dumnezeu însuși ne încearcă, ne cere să-l urmăm necondiționat devenind noi înșine "nebuni pentru lumea aceasta". Și totul cu convingerea că este - în ciuda aparențelor - Atotputernic.

Rămâne întrebarea: de ce nu se vede clar și limpede această forță dumnezeiască? Răspunsul Catehismului este lămuritor: "Singură credința poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu" (art. 273). Altfel spus, doar printr-o credință nestrămutată putem contempla și înțelege împlinirea iconomiei divine întru Atotputernicia Tatălui. Și asta deoarece Dumnezeu ne dă doar semne discrete, tainice, așa cum iubitul îi lasă iubitei sale în Cântarea Cântărilor, iar nu semne copleșitoare și care nu ar mai lăsa loc credinței. Căci dacă ar fi făcut - cum cereau cei necredincioși în fața crucii - o minune, să se dea jos de pe Cruce, ei nu ar mai fi putut crede. Pur și simplu s-ar fi prăbușit la pământ în fața unei asemenea evidențe, fără a fi necesar să adere cu toate forțele sufletelor lor la "cele ce nu se văd".

Pentru a crede în atotputernicia divină este necesară însă o conștientizare deplină a propriei lipse de putere, a nimicniciei noastre. De aceea, Biserica ne-o arată pe aceea care este modelul suprem al credinței ce se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage puterea lui Cristos: Preasfânta Fecioară Maria, care a crezut că "la Dumnezeu nimic nu este cu neputință" (Luca 1,37) (art. 273). Și iată cum o mare taină ne este parțial dezvăluită: Fecioara Maria a acceptat fără ezitare ceea ce i-a vestit îngerul, că-l va naște pe Mesia de la Duhul Sfânt, pentru că ea credea cu adevărat în Atotputernicia dumnezeiască.

 

Concluzii

Nici un efort nu trebuie precupețit pentru a crede cât mai puternic, cât mai profund în Atotputernicia lui Dumnezeu, "Tatăl Atotputernicul". Nu este deloc întâmplător faptul că Simbolul credinței începe chiar cu acest articol. De această credință în atotputernicia divină depinde tot ceea ce vom crede în continuare despre Dumnezeu: "Rațiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu ușurință și fără nici o ezitare tot ceea ce Crezul ne va propune spre credință, lucrurile cele mai însemnate, cele mai greu de înțeles, ca și cele mai înalte, care depășesc legile firești ale naturii" (art. 274).

Dacă ne gândim bine, există totuși un fapt în care putem vedea limpede, dacă privim cu atenție, manifestarea Atotputerniciei divine: în întoarcerea, pocăința și iertarea de către Dumnezeu a păcătoșilor. Să ne gândim la cuvintele pe care ni le propune Catehismul ori de câte ori ne apropiem de Sfântul Sacrament al Reconcilierii: "Dumnezeule, care ne dai dovada supremă a puterii tale, iertând și milostivindu-te..." (art. 277).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire