pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XV-a:
Cred în Dumnezeu

Motto: "Noi credem cu tărie și afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat, veșnic, nemărginit și neschimbător, de nepătruns, atotputernic și negrăit, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt: trei Persoane dar o singură Esență, o singură Substanță sau Natură, absolut simplă" (Conciliul de la Lateran IV [1215]: DS 800, citat în Catehismul Bisericii Catolice, art. 202).

 

Introducere

Împotriva a ceea ce membrii altor religii (precum iudaismul sau islamul) au spus adesea împotriva creștinilor, cum că ar fi politeiști crezând într-o pluralitate de "Zei", Biserica noastră reacționează categoric, încă de la primul articol al Crezul. Astfel, simbolul de credință niceo-constantinopolitan începe cu afirmarea explicită a existenței lui Dumnezeu, care este cu adevărat unic. Încă din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu s-a revelat poporului ales, lui Israel, ca fiind "unicul Domn" (Deuteronomul 6, 4-5), căruia îi suntem datori cu iubirea noastră neprecupețită, "din toată inima, din tot sufletul și din toate puterile". Deși Dumnezeu este de nepătruns pentru mințile noastre limitate, totuși, prin marii profeți și mai apoi prin Mântuitorul Isus Cristos, El ne-a dezvăluit anumite lucruri despre Sine, arătându-ne prin aceasta că nu este o forță anonimă, impersonală, o "forță cosmică" - cum spun adesea unii dintre contemporanii noștri.

Înainte de a vedea ce anume ne transmite Biserica cu referire la Dumnezeul unic, să reținem că încă din cele mai vechi timpuri - după cum a arătat unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor din secolul XX, părintele Wilhelm Schmidt - omul a cunoscut existența Dumnezeului unic, care, din nefericire, a fost abandonat în favoarea politeismului. Un alt important istoric al religiilor, Mircea Eliade, arată că Divinitatea unică este cunoscută la începutul istoriei, după care "se ascunde", "se camuflează" în fața omenirii păcătoase, care - așa cum a făcut de atâtea ori însuși poporul ales - alege să se închine altor divinități, inferioare, create, care îi păreau mai eficiente în viața de zi cu zi.

Toate aceste fenomene înregistrate în istoria religiilor dau seama de tensiunea care există în sufletele oamenilor, dar, mai ales, dau seama de consecințele păcatului originar săvârșit de Adam și Eva în Eden. După ce încalcă interdicția de a nu mânca din fructul pomului din centrul Paradisului, ei se ascund de Dumnezeu văzându-și goliciunea. Așa a început tumultuoasa istorie a omului care nu-l mai (re)cunoaște cu ușurință pe Dumnezeu, așa se explică de ce în lumea de azi ateismul și agnosticismul au ajuns să fie curente de gândire (aproape) dominante. Pentru a răspunde celor încercați de asemenea ispite, creștinii trebuie să cunoască esențialul învățăturii despre Dumnezeul cel unic, pe care îl vom prezenta în continuare.

 

Cuprins

În primul rând, Dumnezeu are un nume. Cum se spune în catehism, "numele exprimă esența, identitatea persoanei și sensul vieții ei" (art. 203). Mai mult, dezvăluindu-și numele, Dumnezeu se face cunoscut și se dăruiește oamenilor, "făcându-se accesibil, capabil de a fi cunoscut mai intim și de a fi chemat personal" (art. 203). Dumnezeu s-a revelat deci oamenilor oferindu-le mai multe nume ale sale. (Dionisie Areopagitul, autor pe care l-am invocat adesea în catehezele noastre, a scris un tratat întreg intitulat Despre numele divine). Dintre diferitele revelații prin care Dumnezeu s-a făcut cunoscut în epoca vetero-testamentară, câteva dețin însă un rol central: teofania rugului aprins, revelația exodului și Legământul de pe muntele Sinai.

Istoria cea minunată a teofaniei rugului aprins este binecunoscută. Dumnezeu i se arată lui Moise într-un tufiș care ardea fără a se mistui. Atunci El i-a spus lui Moise cuvintele nemuritoare: "Eu sunt Dumnezeul părinților tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob" (Exod 3, 6). Întrebându-l cum anume să-l prezinte concetățenilor săi spre a fi crezut, Dumnezeu îi dă un răspuns cu adevărat fascinant, care l-a determinat pe celebrul specialist în filosofie medievală, Étienne Gilson, să vorbească despre o "metafizică a Exodului": "Dumnezeu i-a spus lui Moise: 'Eu sunt Cel care sunt'. Și a spus: 'Așa să le spui fiilor lui Israel: "Eu sunt" m-a trimis la voi. Acesta e numele meu pentru totdeauna și așa voi fi pomenit din neam în neam'" (Exodul 3, 13-15).

Catehismul subliniază, în articolul 206, misterul conținut de numele divin YHWH: "Acest nume divin este misterios, așa cum Dumnezeu este un mister. Este în același timp un nume revelat și, într-un fel, refuzul unui nume și tocmai de aceea exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu, infinit și mai presus de tot ce putem înțelege sau spune: El este 'Dumnezeul ascuns' (Isaia 45, 15), numele lui e inefabil și El este Dumnezeul care se apropie de oameni" (art. 206).

În fața unei asemenea Revelații, omul, în general, și Moise, în special, se descoperă ca fiind nimic. Este o cutremurare profundă a creaturii în fața Creatorului. Singurele reacții posibile sunt acelea exprimate prin anumite gesturi sau comportamente de smerenie, de recunoaștere a nimicniciei noastre. Moise își scoate sandalele, la fel cum, mai târziu, Petru îl va ruga pe Isus Cristos să plece din barca lui, ambele gesturi indicând cutremurarea făpturii în fața Demiurgului.

Mai mult încă decât simpla revelare a tainei Sale de nepătruns, Dumnezeu îi arată omului că este iubitor și milostiv, că este Adevăr și Iubire. Dar înainte de toate El este "plinătate a Ființei și a toată perfecțiunea, fără origine și fără sfârșit. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ceea ce sunt și tot ceea ce au, El singur este însăși Ființa sa și El este de la sine tot ceea ce El este" (art. 213).

Dar abia Sfântul Ioan, în scrierile sale inspirate, ne va arăta pe deplin că "Dumnezeu este iubire" (1Ioan 4, 8). Deci: "El însuși este în veci relație de iubire: Tată, Fiu și Duh Sfânt, și ne-a destinat să fim părtași la ea" (art. 221). De fapt, cea mai profundă motivație a creației lumii de către Dumnezeu pare a fi iubirea: Dumnezeu creează dintr-un preaplin de iubire, pe care dorește să-l împărtășească creaturilor spre a se bucura și acestea, în nimicnicia lor, de măreția și bunătățile Creatorului.

 

Concluzii

În ultimele șase articole (222-227) în care exprimă implicațiile credinței într-un Dumnezeu unic, Catehismul Bisericii Catolice rezumă esențialul atitudinii noastre față de Creatorul atotputernic. Această atitudine în nici un caz nu este defetistă, paseistă, lipsită de consecințe practice, ci, dimpotrivă, trebuie să fie vizibilă în întreaga orientare a vieții credincioșilor catolici. Deci, ce înseamnă să crezi în Dumnezeu?

  1. Înseamnă a cunoaște măreția lui Dumnezeu.
  2. Înseamnă a trăi în aducere de mulțumire.
  3. Înseamnă a cunoaște unitatea și adevărata demnitate a tuturor oamenilor.
  4. Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create.
  5. Înseamnă a-ți pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare a vieții.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire